Prescriptia se aplica in continuare, conform deciziilor Curtii Constitutionale a Romaniei, 297/2018 si 358/2022, conform HP nr. 67/2022 pronuntat de Inalta Curte de Casatie si Justitie si conform deciziei pronuntate in 24 iulie 2023 de catre judecatorii Curtii de Justitiei a Uniunii Europene, aceasta din urma neavand niciun efect asupra hotararilor nationale, aplicandu-se exclusiv in cauzele de frauda impotriva intereselor financiare ale UE – astfel cum sunt prevazute in Conventia PIF, iar nu in Directiva PIF.

De altfel, nici interpretarile potrivit carora prescriptia nu s-ar aplica in perioada 2014-2018 nu se sustin, avocatul Flavius Radu demonstrand acest lucru cu o argumentare juridica temeinca:

„In aceste coordonate, fiecare instanta a aplicat principiul legii penale mai favorabile, in sensul in care, analizand global legile care s-au succedat in timp, au considerat, fie Codul penal din 01 februarie 2014, fie Codul penal din 25 iunie 2018 ca fiind aplicabil in speta concreta dedusa judecatii.

In aceste conditii, actele de procedura intocmite sub imperiul Codului penal din 01 februarie 2014 si-au produs efectul intreruptiv al cursului prescriptiei, insa in masura in care codul penal ulterior, din 25 iunie 2018, care nu prevedea intreruperea prescriptiei, a fost considerat legea penala mai favorabila, el s-a aplicat in conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale!”.

Avocatul Flavius Radu (foto) a facut o analiza la rece a deciziilor CCR, HP al ICCJ, si CJUE, concluzionand, in baza argumentelor juridice cuprinse chiar in aceste hotarari ca prescriptia se aplica in continuare.

Redam in continuare analiza efectuata de avocatul Flavius Radu din Baroul Bucuresti:

Ieri, 24 iulie 2023, Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronuntat in cauza privind aplicarea prescriptiei raspunderii penale in dreptul intern.

Decizia a provocat valuri de reactii la cald, facand greu de tras o concluzie chiar si pentru un cititor cu experienta juridica.

Concluziile mele insa, nu se bazeaza pe lecturarea reactiilor publice, ci pe analiza concreta a acestei Decizii, la rece.

Asadar, un prim aspect pe care l-am retinut din aceasta decizie este faptul ca, potrivit CJUE, a fost declarata inadmisibila cererea Curtii de Apel Brasov in ceea ce priveste aplicarea Directivei PIF (care inlocuieste Conventia PIF), Decizia 2006/928, precum si repunerea Parchetului in termenul de declararea a recursului in casatie.

• „este necesar sa se arate, pe de o parte, ca, in temeiul articolului 16 din Directiva PIF, ale carei articole 2 si 12 fac obiectul interpretarii solicitate de instanta de trimitere prin intermediul primei intrebari preliminare, aceasta directiva inlocuieste Conventia PIF incepand cu 6 iulie 2019. Or, faptele aflate la originea litigiului principal au fost savarsite in cursul anului 2010. Prin urmare, este evident ca directiva mentionata nu este aplicabila acestui litigiu, motiv pentru care interpretarea sa nu este necesara pentru solutionarea acestuia din urma.”

• „Pe de alta parte, in masura in care, potrivit informatiilor aduse la cunostinta Curtii, faptele in discutie in litigiul principal nu constituie fapte de coruptie, este evident ca nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevanta pentru raspunsul care trebuie dat la prima si la a doua intrebare preliminara.”

• „In ceea ce priveste, in al doilea rand, cererea mentionata la punctul 47 din prezenta hotarare, prin aceasta se urmareste, potrivit explicatiilor furnizate de instanta de trimitere, sa se stabileasca daca dreptul Uniunii impune ca termenul de 30 de zile prevazut pentru introducerea unui recurs in casatie sa inceapa sa curga de la data la care Curtea isi va pronunta hotararea in prezenta cauza.

Or, in cadrul litigiului principal, instanta de trimitere nu este sesizata cu un recurs in casatie, ci cu contestatii in anulare, astfel cum au aratat C. O., C. I. si guvernul roman.

• In consecinta, intrebarea de la punctul 47 din prezenta hotarare priveste o problema de natura ipotetica, in sensul jurisprudentei amintite la punctul 62 din aceasta hotarare, si trebuie, prin urmare, sa fie declarata inadmisibila.”

Astfel, prima concluzie rezultata din Decizia CJUE este aceea ca Decizia nu priveste compatibilitatea Dreptului Uniunii cu aplicarea prescriptiei in cazul infractiunilor de coruptie ori in cazul infractiunilor din cadrul Directivei PIF.

De altfel, CJUE nici nu avea cum sa se pronunte in legatura cu aplicabilitatea prescriptiei in alt domeniu decat cel vizat de litigiul principal, intrucat ar fi insemnat sa se pronunte in legatura cu o problema de natura ipotetica, ceea ce este inadmisibil in aceasta procedura.

Pe cale de consecinta, in cazul acestor infractiuni, ramane cum au stabilit Curtea Constitutionala a Romaniei si Inalta Curte de Casatie si Justitie, adica SE APLICA PRESCRIPTIA GENERALA.

In continuare, CJUE precizeaza ca „Prima si a doua intrebare, care trebuie analizate impreuna, privesc interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) si a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teza din carta, a articolului 2 alineatul (1) din Conventia PIF, precum si a Directivei 2006/112.”

Potrivit CJUE, „Din motivarea deciziei de trimitere reiese insa ca indoielile instantei de trimitere aflate la originea acestor intrebari privesc in esenta interpretarea, pe de o parte, a dispozitiilor dreptului Uniunii care impun statelor membre obligatia sa combata in mod eficient atingerile ilegale aduse intereselor financiare ale Uniunii si, pe de alta parte, a garantiilor care decurg din principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor.

In aceste conditii, prima si a doua intrebare trebuie sa fie examinate numai in raport cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, cu articolul 49 alineatul (1) din carta si cu articolul 2 alineatul (1) din Conventia PIF.”

Astfel, obiectul Deciziei este restrans de insasi CJUE si mai mult, respectiv doar cu privire la compatibilitatea institutiei prescriptiei raspunderii penale (conform Deciziilor CCR nr. 297/2018 si 358/2022, HP 67/2022 a ICCJ) din perspectiva obligatiilor prevazute de art. 325 alin(1) din TFUE, al art. 49 alin.(1) din Carta Fundamentala a Drepturilor Omului si cu art. 2 alin.(1) din Conventia PIF (a nu se face confuzie cu Directiva PIF).

„In masura in care din decizia de trimitere reiese ca litigiul principal priveste si fapte care constituie o frauda grava in domeniul TVA ului, trebuie amintit ca revine statelor membre sarcina de a lua masurile necesare pentru a garanta colectarea efectiva si integrala a resurselor proprii ale Uniunii reprezentate de veniturile provenite din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA ului (Hotararea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion si altii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 si C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 182, precum si jurisprudenta citata).

Cu toate acestea, edictarea unor sanctiuni penale in vederea protejarii intereselor financiare ale Uniunii, in special a perceperii corecte a acestor venituri, tine de o competenta partajata intre Uniune si statele membre, in sensul articolului 4 alineatul (2) TFUE (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).

In speta, la data faptelor din litigiul principal, regimul prescriptiei aplicabile infractiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu facuse obiectul unei armonizari de catre legiuitorul Uniunii, care nu a intervenit decat ulterior, in mod partial, prin adoptarea Directivei PIF (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 44), care, asa cum s a aratat deja la punctul 64 din prezenta hotarare, nu este aplicabila litigiului principal.

Prin urmare, adoptarea unor norme care guverneaza prescriptia raspunderii penale pentru infractiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii intra, la data faptelor din litigiul principal, in competenta statelor membre. Totusi, in exercitarea acestei competente, statele respective sunt tinute sa respecte obligatiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii [a se vedea in acest sens Hotararea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs si BCE/Letonia, C 202/18 si C 238/18, EU:C:2019:139, punctul 57, precum si Hotararea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion si altii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 si C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 216].”

„In speta, potrivit explicatiilor furnizate de instanta de trimitere, Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si Decizia nr. 67/2022 a inaltei Curti de Casatie si Justitie se intemeiaza pe premisa potrivit careia, in dreptul roman, normele privind intreruperea termenului de prescriptie a raspunderii penale sunt norme de drept penal material si, in consecinta, sunt supuse principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, precum si principiului aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constitutia Romaniei. Prin urmare, aceste principii trebuie considerate standarde nationale de protectie a drepturilor fundamentale, in sensul punctului anterior.

Din cele expuse la punctele 108 si 109 din prezenta hotarare rezulta ca aceste standarde nationale de protectie a drepturilor fundamentale nu sunt de natura, in cauze precum cele in discutie in litigiul principal, sa compromita nivelul de protectie prevazut de carta, astfel cum a fost interpretata de Curte.

in aceasta privinta, este necesar sa se aminteasca importanta, atat in ordinea juridica a Uniunii, cat si in ordinile juridice nationale, pe care o prezinta principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, care impune ca legea penala aplicabila sa fie previzibila, precisa si neretroactiva (a se vedea Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 51).”

„este necesar, prin urmare, sa se concluzioneze ca, in cadrul unei cauze precum cea in discutie in litigiul principal, instantele romane nu sunt obligate sa lase neaplicata jurisprudenta nationala mentionata la punctul 111 din prezenta hotarare, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE si articolului 2 alineatul (1) din Conventia PIF, in pofida existentei unui risc sistemic de impunitate a unor infractiuni de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, in masura in care deciziile mentionate la acest punct 111 se intemeiaza pe principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, astfel cum este protejat in dreptul national, sub aspectul cerintelor acestuia referitoare la previzibilitatea si la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescriptie referitor la infractiuni.”

Astfel, concluzia CJUE este in sensul ca, inclusiv in cauzele avand ca obiect infractiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, se aplica regulile de drept rezultate in urma Deciziilor nr. 297/2018 si 358/2022 ale Curtii Constitutionale, adica se aplica termenele generale de prescriptie a raspunderii penale.

CJUE stabileste insa si faptul ca, prin presupusa interpretarea data de inalta Curte de Casatie si Justitie prin HP 67/2022, in ceea ce priveste retroactivitatea legii penale mai favorabile, se stabileste un standard national de aplicare a legii penale mai favorabile care ar fi contrar Dreptului Uniunii.

Cu alte cuvinte, CJUE spune ca, in ceea ce priveste infractiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (doar in legatura cu art. 2 alin.(1) din Conventia PIF), actele de procedura intocmite inainte de prima Decizie a Curtii Constitutionale, 297/2018, nu pot fi stirbite de efectul intreruptiv al prescriptiei.

Decizia CJUE pleaca de la consideratiile gresite ale instantei de trimitere, astfel:

„Din explicatiile furnizate de instanta de trimitere reiese insa ca Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s ar intemeia si pe principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care decurge din Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale. Potrivit interpretarii date de instanta de trimitere Deciziei nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, aceasta din urma ar fi constatat ca acest principiu ar permite ca efectele lipsei unor cauze de intrerupere a termenului de prescriptie a raspunderii penale in dreptul roman care decurge din aceste doua decizii ale Curtii Constitutionale sa retroactiveze la acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018, si anume data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a acestei din urma instante.” [pct. 119 din Decizia CJUE]

HP nr. 67/2022 emis de ICCJ nu are insa drept efect aplicarea cu caracter retroactiv a normelor referitoare la intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale, in sensul de a se sterge caracterul intreruptiv de prescriptie al actelor de procedura intocmite anterior Deciziei nr. 297/2019.

Prin Decizia nr. 67/2022 a ICCJ s-a avut in vedere Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale prin care s-a stabilit ca legea penala se aplica global, iar nu pe institutii autonome.

Drept urmare, dupa publicarea in Monitorul Oficial al Deciziei nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, legislatia penala romaneasca s-a impartit in doua, respectiv Noul Cod penal, versiune in vigoare in perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 si Noul Cod penal, versiunea in vigoare in perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 (momentul adoptarii OUG nr. 71/2022).

Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale obliga instantele nationale ca, in evaluarea legii penale mai favorabile, sa se raporteze la intreg codul penal in vigoare la un anumit moment, in caz contrar ajungandu-se la o lex tertia, aspect aratat de ICCJ prin HP nr. 67/2022, astfel:

„Totodata, in acord cu argumentele expuse prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 265/2014 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se retine ca notiunea de institutie autonoma, care presupune o existenta de sine statatoare si absenta unei dependente de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea, nu este reglementata in niciunul dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal. Astfel, „nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal (recidiva, concurs de infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii apartine” (paragrafele 46, 47). Avand in vedere ca institutia prescriptiei raspunderii penale este calificata in cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o institutie de drept material (substantial) si tinand cont ca aceasta nu poate fi disociata si considerata ca fiind autonoma de legea careia ii apartine (Codul penal), cu atat mai mult nu poate fi acceptata teza disocierii si atribuirii unui caracter autonom si diferit, de procedura penala, normei cuprinse in art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la intreruperea cursului prescriptiei.

In egala masura, in contextul examinarii institutiei prescriptiei raspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse in doua legi distincte, una apartinand dreptului procesual aplicabila cauzei (actului intreruptiv) si una apartinand dreptului material, aplicabila efectului (intreruperea cursului prescriptiei), intrucat ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeasi interdictie intra si combinarea in cauzele pendinte a dispozitiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal in forma anterioara Deciziei Curtii Constitutionale nr. 297/2018, prin considerarea ca actul de procedura a produs un efect intreruptiv al cursului prescriptiei, cu dispozitiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicarii deciziei mentionate, care inlatura un asemenea efect dupa cum s-a aratat prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 358/2022, intrucat ar insemna ca organele judiciare sa aplice doua acte normative referitoare la aceeasi institutie juridica, exercitand un atribut care nu le revine si intrand in sfera de competenta constitutionala a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenta caracterului intreruptiv al cursului prescriptiei in cazul indeplinirii unui act de procedura in cauza poate fi examinata prin raportare la o singura norma legala, apreciata ca fiind mai favorabila persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispozitii legale succesive.

Revine fiecarei instante de judecata investite cu solutionarea cauzelor pendinte sa determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozitiilor legale incidente in raport cu particularitatile fiecarei situatii in parte, respectand insa cerintele ce decurg din interdictia generarii unei lex tertia.”

Pe cale de consecinta, magistratii Inaltei Curti de Casatie si Justitie au judecat corect cand au stabilit ca revine instantelor nationale sarcina de a verifica dintre legile penale care s-au succedat de la momentul savarsirii faptei si pana la momentul pronuntarii unei decizii definitive, care este legea mai favorabila in concret.

Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a considerat ca actele de procedura intocmite anterior deciziei nr. 297/2018 nu ar fi intrerupt cursul prescriptiei raspunderii penale, ci a considerat ca, in perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 a existat un cod penal in care prescriptia raspunderii penale era disciplinata exclusiv de termenele generale de prescriptie.

In aceste coordonate, fiecare instanta a aplicat principiul legii penale mai favorabile, in sensul in care, analizand global legile care s-au succedat in timp, au considerat, fie Codul penal din 01 februarie 2014, fie codul penal din 25 iunie 2018 ca fiind aplicabil in speta concreta dedusa judecatii.

In aceste conditii, actele de procedura intocmite sub imperiul Codului penal din 01 februarie 2014 si-au produs efectul intreruptiv al cursului prescriptiei, insa in masura in care codul penal ulterior, din 25 iunie 2018, care nu prevedea intreruperea prescriptiei, a fost considerat legea penala mai favorabila, el s-a aplicat in conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale!

Asadar, concluzia CJUE, potrivit cu care „In consecinta, este necesar sa se considere ca instantele nationale nu pot, in cadrul procedurilor jurisdictionale prin care se urmareste sanctionarea pe plan penal a infractiunilor de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, sa aplice standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este mentionat la punctul 119 din prezenta hotarare, pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale.” are drept efect, obligatia instantelor nationale, de a lasa neaplicata o jurisprudenta care ar considera ca actele de procedura intocmite in perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 nu au intrerupt cursul prescriptiei raspunderii penale.

Or, o astfel de jurisprudenta nu este relevata niciunde, intrucat, din interpretarea Deciziilor nr. 265/2014, 297/2019, 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si din interpretarea HP nr. 67/2022 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, rezulta ca actele de procedura intocmite in perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 si-au produs efectul intreruptiv al prescriptiei, insa, Codul penal in vigoare incepand cu 25 iunie 2018, nu prevedea posibilitatea intreruperii prescriptiei raspunderii penale.

Cu alte cuvinte, actele de procedura intocmite anterior datei de 25 iunie 2018, au intrerupt cursul prescriptiei raspunderii penale, dar acest lucru nu serveste la nimic, intrucat codul in vigoare in perioada urmatoare nu reglementa acesta institutie.

Asadar, ca o concluzie a celor de mai sus, din punctul meu de vedere, decizia CJUE se aplica exclusiv in cauzele in care vorbim de frauda contra intereselor financiare ale Uniunii (astfel cum sunt regasite in articolul 2 alin.(1) din Conventia PIF, iar nu Directiva PIF), asa incat actele de procedura intocmite in perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018, au intrerupt cursul prescriptiei raspunderii penale, insa acest lucru nu prezinta relevanta, daca Codul penal in vigoare in perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 reprezinta legea penala mai favorabila.

Pe cale de consecinta, consider ca decizia CJUE nu ar trebui sa impacteze in vreun fel aplicarea Codului penal reconfigurat prin Deciziile nr. 297/2018 si 358/2022 ale Curtii Constitutionale, si nici interpretarea (citita corect) a Deciziei nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.