Institutiile represive si abuzive din Romania au fost denuntate de presedintele Senatului Calin Popescu Tariceanu (foto) in fata sefului Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. In discursul sustinut in Parlament, joi 11 mai 2017, Tariceanu a atras atentia ca fantoma comunismului inca mai bantuie in Romania, manifestandu-se prin serviciile secrete, parchete si unele instante.

Culmea, a precizat liderul ALDE, tocmai aceasta componenta invechita si nereformata a statului roman este apreciata de anumiti functionari de la Bruxelles. Functionari care nu resping derapajele autoritare si discretionare ale institutiilor de forta. Presedintele Senatului i-a transmis insa lui Jean-Claude Juncker ca cei care au trait sub dictatura au invatat sa nu confunde represiunea nedreapta si abuzul de putere cu statul de drept.

Iata discursul sustinut de presedintele Senatului Calin Popescu Tariceanu:

„Tucidide a scris candva ca, pentru oamenii politici, speranta este un prost sfatuitor. La saizeci de ani de la fondarea Comunitatilor europene si la zece ani de la integrarea Romaniei in Uniunea europeana este momentul sa constatam ca sperantele pe care natiunile occidentale si Romania deopotriva si le-au pus in procesul de constructie europeana, mai intai dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, apoi dupa caderea zidului Berlinului s-au dovedit, prin exceptie, cel mai bun sfat pe care popoarele Europei l-au primit vreodata de la oamenii lor politici.

Intr-adevar locul de nastere al proiectului european a fost gandirea fondatorilor pe care o cunoastem sau ar trebui sa o cunoastem. Tratatul si politicile publice pe care le-a pus in miscare nu au fost decat intruchiparea politica a unei sperante de felul celor pe care Tucidide le considera amagitoare in numele unei rationalitati pragmatice. Tucidide le considera amagitoare in numele acestei rationalitati pragmatice dar fondatorii au indraznit sa-si imagineze - desi toate lectiile istoriei ii descurajau sa o faca - ca destinul istoric al celor sase tari initiale este cooperarea in pace si libertate. Proiectul lor a reusit dincolo de tot ceea ce Adenauer, Schuman, De Gasperi ori Monnet puteau anticipa.

Un martor indiscutabil al reusitei lor este prezenta in Parlamentul Romaniei a Presedintelui Comisiei Europene. Fondatorii nu aveau cum sa prevada cat de eliberator este proiectul pe care l-au gandit.

Conditiile istorice in care Europa unita a fost intemeiata lasau in afara domeniului posibilului ideea ca natiunile din centrul si estul Europei, aflate sub ocupatie si tutela sovietica, vor deveni vreodata parte a proiectului european. Mai mult chiar, Comunitatile europene au fost in mod explicit un proiect de solidaritate intre natiuni, alternativ fata de cel al internationalei comuniste si al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, celebrul CAER. In buna masura, procesul de constructie europeana a fost declansat de cele sase natiuni fondatoare tocmai pentru a indigui influenta in vest a modelului politic si economic totalitar care, in anii 1950 si 1960, nutrea evidente ambitii de globalizare.

Nu este de aceea de mirare ca, deindata ce totalitarismul comunist de tip sovietic a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei, Romania s-a indreptat in mod spontan, alaturi de celelalte natiuni din Europa centrala si de est, catre Uniunea Europeana.

Desigur, in 1990, pentru economiile atinse de declin ale tarilor din aceasta regiune, Europa celor doisprezece era inainte de toate o promisiune de dezvoltare durabila si de prosperitate generalizata. Nu ar trebui sa subestimam nici un moment forta de atractie a modelului economic si social european.

Au existat insa si alte motive, tot atat de puternice, pentru care Romania, asemeni altor tari din regiune, s-a indreptat in chip natural catre Uniunea europeana. Si primul dintre aceste motive este identitatea. Discursul identitar a capatat astazi, din pacate, conotatii nationaliste si populiste pretutindeni in Europa. Lucrurile stateau cu totul altfel acum douazeci si sapte de ani. Societatea romaneasca experimentase regimul comunist ca pe un exil. Integrarea europeana a parut sa fie, inainte de orice altceva, o intoarcere la origini. La originile politice, culturale, intelectuale.

'Intoarcerea in Europa' a fost, a doua zi dupa caderea comunismului, definitia cea mai scurta si cuprinzatoare data de romani, ca si de cehi, polonezi, maghiari ori baltici, complicatului proces de transformare postcomunista. Aceasta reintoarcere in Europa nu avea alternativa imaginabila ori dezirabila. Numai in Uniunea europeana Romania isi putea regasi si reintregi identitatea. Este meritul Consiliului european de la Copenhaga din 1993 de a fi recunoscut vocatia Romaniei de a se alatura Uniunii cu drepturi depline.

La zece ani de la integrarea Romaniei, a sosit timpul sa admitem ca Tucidide nu a avut dreptate. Speranta europeana a romanilor a fost un bun sfatuitor. Traim astazi intr-o tara cu totul diferita de cea care se scutura de totalitarism in 1989.

Avutia nationala, calitatea vietii, eficacitatea raporturilor dintre stat si cetateni, randamentul politicilor publice nu numai ca au crescut exponential, dar si-au schimbat si natura.

Cu toate imperfectiunile sale, statul se pune din ce in ce mai mult la dispozitia cetatenilor si se straduieste sa le ofere serviciile publice necesare unei vieti tot mai decente. Sa recunoastem ca cele mai putine transformari le-a avut versantul represiv al statului. Prin serviciile speciale, prin parchete, prin destule curti de justitie, fantoma comunismului inca mai bantuie. Mentalitatea, comportamentele si procedurile nu s-au primenit indeajuns. Ceea ce starneste uimirea societatii de cativa ani este faptul ca tocmai aceasta componenta insuficient reformata a statului pare sa fie apreciata de unii functionari de la Bruxelles.

Cel putin atunci cand trateaza cu Romania, anumiti functionari ai Comisiei Europene par sa fi pierdut stiinta parintilor fondatori de a recunoaste imediat si de a respinge hotarat derapajele autoritare si discretionare ale agentiilor represive ale statului. Noi, care, ca si Adenauer, De Gasperi si Schuman, am trait experienta totalitara, am invatat sa nu confundam represiunea nedreapta si abuzul de putere cu statul de drept.

Pentru a reveni la zilele noastre, n-ar trebui sa lasam cada astazi, in locul cortinei de fier care separa candva Europa in curs de integrare de Europa dominatiei sovietice, alte cortine, de data aceasta de catifea, menite sa opereze distinctii in interiorul statelor-membre, ca si intre statele-membre. Tocmai de aceea si pentru a impiedica ca insatisfactiile sa se difuzeze si sa se acumuleze in societate este nimerit sa ne intoarcem, in cautarea inspiratiei, la gandirea parintilor fondatorilor.

Este necesar in primul rand sa luam in serios cuvintele pe care le-au utilizat. Tendinta dominanta in anii 1940 si 1950 era cea de a crea organizatii internationale sau interguvernamentale. Unele, ca ONU sau NATO, dainuie pana astazi.

Cu toate acestea, Robert Schuman, Alcide De Gasperi si Konrad Adenauer au ales sa fondeze o comunitate. Au fondat in realitate mai multe. Au creat o comunitate de comunitati. Numele pe care l-au dat constructiei lor institutionale nu este intamplator, ci ascunde un intreg program filosofic si politic. Oricat de incorect politic ar putea suna acest lucru pentru unii in ziua de astazi, spiritul care i-a animat, inclusiv in alegerea cuvintelor, a fost cel al umanismului crestin. Este spiritul democratiei crestine, pe care Presedintele Juncker o reprezinta in vremea noastra cu fidelitate si stralucire.

Cei trei detestau atat mecanica birocratica a totalitarismului, cat si emotivitatea incontrolabila a tiraniei majoritatii. Le fusese dat celor trei, ca si intregii lor generatii, sa traverseze experienta ambelor patologii politice. Au conceput deci o comunitate fondata pe deliberare, consens si co-responsabilitate, in care toate statele-membre, indiferent de marime, urmau sa joace un rol principal.

Iata intelepciunea pe care o mostenim, pe care se pare ca am uitat-o si pe care se cuvine sa o revendicam in acest moment de transformare a Uniunii Europene. Sa recunoastem: Uniunea a inghitit Comunitatile si procedeaza dupa o logica diferita de cea imaginata de fondatori. Directivele inlocuiesc adesea deliberarea. Aplauzele spectatorilor pentru scenariile la care n-au contribuit sunt botezate putere de co-decizie. Ni se propun rute catre viitor ce comporta mai multe viteze.

Fie, daca este vorba ca politicile comune sa fie desfasurate pe orizontala dupa geometrii ce pot varia, ca la inceputurile Comunitatii. Unele state pot decide sa exploreze impreuna o integrare mai profunda intr-un anume domeniu economic ori social, integrare pe care alte state o pot considera inoportuna sau pentru care nu se simt pregatite.

Este insa de neconceput, daca luam in serios spiritul care a pus in miscare constructia europeana, ca statele membre sa fie distribuite in grupuri pe verticala deciziei politice. Unele pe scena, altele in loja si ultimele la periferie.

Este inacceptabil ca dinamica convergentei, oricat de lenta ar fi inca, sa fie inlocuita de un proces de ierarhizare a capacitatii de decizie si a nivelului de dezvoltare.

Cu sase decenii in urma, generatia fondatorilor avea viziunea unei comunitati politice de egali realizata prin mijloace economice. Riscam astazi sa aprofundam prin mijloace politice o uniune economica intre inegali. Acest lucru nu trebuie sa se intample. Suntem astazi obligati nu numai sa reducem deficitul democratic si inflatia birocratica, cele doua fenomene care au pus o distanta din ce in ce mai dramatica intre institutiile europene si cetatenii statelor-membre, dar, mai ales, este nevoie sa gandim mai mult.

Expertiza pare sa fi ucis reflectia, iar pragmatismul a sufocat spiritul vizionar. Mai mult decat orice, avem datoria sa gandim impreuna. Dar nu ca functionari ai unei arhitecturi institutionale comune, ci ca membri ai unei comunitati politice fondate pe libertatea egala a cetatenilor nostri si pe responsabilitatea impartasita pentru destinul natiunilor noastre.

Va multumesc”