„Una din inovatiile constitutionale ale perioadei postbelice este semiprezidentialismul care intareste executivul pentru a compensa slabiciunile parlamentarismului.”

Juan Linz

Constitutia Romaniei, intrata in vigoare in anul 1991, a consacrat in tara noastra sistemul politic semiprezindential (sistem ce indeplineste functii de natura politica privind guvernarea). Stiinta politica imparte sistemele politice democratice in prezidentiale, parlamentare si semiprezidentiale. Prin legea fundamentala a fiecarui stat se adopta unul din aceste sisteme, putand vorbi astazi despre „modelul american” (pentru sistemul prezindential), „modelul englez” (pentru cel parlamentar) si „modelul francez” (pentru semiprezidentialism). Pentru mai buna intelegere a demersului nostru si a sistemului semiprezindential in general, vom apela la formularea celui care, dupa opinia noastra, a reusit sa redea in modul cel mai sintetic esenta acestuia, francezul Raymond aron. „Presedintele Republicii – afirma el – este autoritatea suprema atat timp cat dispune de majoritatea in adunarea Nationala, dar trebuie sa abandoneze realitatea puterii prim-ministrului daca un partid, altul decat al sau, preia controlul in legislativ”. In consecinta, presedintele imparte puterea executiva cu primul-ministru, intrand astfel intr-o structura de autoritate duala – cunoscuta si sub denumirea de „executiv bicefal” – nerespectarea acestei reguli putand genera „conflicte intraexecutive” care diminueaza eficienta conducerii politice sau chiar stabilitatea sistemului. Ne oprim aici cu prezentarea sistemului si ne intoarcem la Constitutia Romaniei, pe parcursul demersului nostru urmand sa clarificam si alte aspecte ale sistemului politic semiprezindential.

Actuala Constitutie are meritul de a fi pus bazele edificarii unui regim politic menit sa duca Romania pe drumul democratizarii dupa doua generatii de guvernari totalitare. In acelasi timp insa acest document politico-juridic de importanta exceptionala, ce reglementeaza relatii fundamentale, are si o serie de slabiciuni, fiind elaborat intr-o perioada cand tara se afla inca sub impresia sistemului politic opresiv recent inlaturat. In consecinta, Constitutia a restrans din atributiile prezidentiale specifice semiprezindentialismului, transferandu-le in zona sistemului politic parlamentar, ceea ce a condus la diminuarea flexibilitatii acestuia. in analiza pe care profesorul sartori a facut-o sistemului constitutional romanesc (intr-un mediu academic, la un deceniu de la adoptarea Constitutiei), a apreciat ca „presedintele roman nu este suficient de sustinut pentru o interpretare semiprezindentiala a sistemului politic”, considerand insa ca „deocamdata sistemul functioneaza” (profesorul bazandu-si afirmatia pe faptul ca pana in anul 2001 semiprezindentialismul din Romania a fost evaluat pe baza a cel putin trei indicatori ai democratiei – ca fiind „necontroversat”, „stabil” si „fara declin in functionarea democratiei”) si ca „revizuirea este dezirabila doar cand circumstantele o impun”. Problemele semnalate de ilustrul profesor nu au fost avute in vedere la revizuirea din anul 2003 (atentia fiind concentrata pe integrarea euroatlantica a tarii), considerandu-se probabil ca „circumstantele nu o impun”. Circumstantele au impus-o insa dupa cativa ani, cand fostul presedinte a dorit sa devina mai „prezidentiabil”, mai „forte”, prevalandu-se de faptul ca este „alesul direct al poporului”. Pretentie oarecum justificata, daca se realizeaza insa printr-o revizuire, in caz contrar legea fundamentala neputand functiona cu rigoare si putand genera chiar confuzii sau paradoxuri. Prin diminuarea sau atribuirea unor noi functii nu numai ca semiprezindentialismului i s-a diminuat flexibilitatea, dar l-a trimis uneori pe presedinte in zona parlamentarismului. De pilda, actuala Constitutie il pune pe presedinte in imposibilitate sa dizolve Parlamentul si ii atribuie functia de „mediator”. In schimb, „prezidentializarea” fara revizuire are ca efect exercitarea unor influente sporite asupra executivului, administratiei, autoritatii judecatoresti, serviciilor secrete, executarea unor presiuni asupra rivalilor politici. Fapte de care viata noastra politica nu a fost straina. Constientizandu-se faptul ca o reglementare lacunara sau ambigua poate duce atat la constrangeri dar si la depasiri ale cadrului asumat de modelul politic semiprezindential, putandu-se crea pericolul exercitarii mandatului impotriva intereselor corpului social, in anii 2008 si 2013 au existat doua incercari de revizuire ale Constitutiei, ramase insa nefinalizate datorita intereselor divergente ale clasei politice.

A doua parte a anului trecut a fost dominata, din punct de vedere politic, de o criza aproape fara precedent in viata politica postdecembrista. Aceasta criza a evidentiat si mai pregnant slabiciunile si limitele Constitutiei Romaniei, ceea ce a condus la situatii extrem de dificile in solutionarea problemelor complexe ale tarii in conditii de criza pandemica prelungita si un debut de criza economica. Dupa solutionarea acesteia, rezultat al faptului ca principalii actori politici au inteles, mai bine, rolul si necesitatea „jocului politic”, al compromisului si negocierii intr-o societate democratica, acestia au declarat, din nou, ca revizuirea Constitutiei a devenit o necesitate stringenta a vietii politice romanesti. La sfarsitul anului, intr-un cadru festiv prilejuit de aniversarea a 30 de ani de la adoptarea Constitutiei, presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, precum si primul-ministru s-au exprimat in mod public in legatura cu necesitatea revizuirii. In urma cu cateva luni si Presedintele Romaniei a afirmat ca „este nevoie de revizuirea si modernizarea Constitutiei” (exprimandu-si insa indoiala ca acest lucru ar fi posibil pana in anul 2024). Revizuirea se bucura de sustinerea si altor politicieni, unii chiar la varf, aducandu-se in discutie chiar schimbarea sistemului politic prin adoptarea celui parlamentar! Procedura de revizuire si limitele acesteia sunt prevazute de legea fundamentala, fiind insa nevoie de vointa politica a partidelor parlamentare pentru ca acest deziderat sa se materializeze. Motiv pentru care in continuare voi supune atentiei cateva opinii in legatura cu urgenta revizuirii – pentru ca, deocamdata, pasi concreti in acest sens inca nu s-au intreprins – dar si in legatura cu o posibila schimbare a sistemului politic.

Profesorul Sartori opina ca in ceea ce priveste atributiile presedintelui – care, cu prioritate, stabileste sistemul politic al fiecarui stat – sistemul nostru politic se apropie de cel parlamentar. sunt insa si opinii ale unor politologi autohtoni care considera ca in Romania nu avem de-a face cu un sistem semiprezindential, ci „cu un echilibru intre autoritati imperfecte, inclinate de cele mai multe ori spre dezechilibre si chiar spre conflicte sau ciocniri institutionale” (Gh. Lencan stoica). Poate ca exprimarea este cam dura, insa „conflictul intraexecutiv” este o realitate, iar obligatia presedintilor si premierilor de a lucra impreuna in probleme referitoare la conducerea reformelor si politicilor, a numirii ministrilor si functionarilor de rang inalt a fost deficitara. Neconcordantele generate de structura de autoritate duala si uneori lipsa „bunei credinte” au condus la diminuarea eficientei actului de conducere politica. S-a apelat in exces la arbitrajul Curtii Constitutionale, ceea ce a intarziat luarea unor decizii de importanta majora pentru tara. Acestea, dar si altele, sunt motive ce reclama revizuirea si modernizarea Constitutiei ca fiind o necesitate stringenta. Lipsa timpului este un impediment care, prin mobilizarea unor resurse umane si materiale adecvate, poate fi depasita, in anul 2023 nefiind evenimente politice majore (nici o campanie electorala). Sa nu uitam ca exista deja un important volum de munca realizat de comisia de revizuire care a lucrat in perioada 2013–2014, propunerile de revizuire avand atat avizul Consiliului Legislativ cat si observatiile Comisiei de la Venetia. Nu in ultimul rand, faptul ca Presedintele statului se afla catre finalul misiunii sale, poate fi un argument ce pledeaza catre unirea fortelor politice parlamentare pentru depasirea intereselor partizane si „obtinerea unei Constitutii mai bune”, asa cum afirma domnia sa inca la inceputul primului sau an de mandat.

Inainte de a ne referi la opiniile ce vizeaza inlocuirea sistemului politic semiprezindential cu cel parlamentar, dorim sa facem cateva observatii. indiferent de sistemul politic, doctrina dreptului public (constitutional) defineste Constitutia ca fiind „legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice, investita cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele relatii sociale fundamentale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii” (i. Muraru si E.s. tanasescu). Exprimari ca „lege fundamentala”, „relatii sociale fundamentale” sau „forta juridica suprema” dau pe deplin masura importantei acestui document politico-juridic, adoptat prin referendum national al carei garant este Curtea Constitutionala care, in realizarea atributiilor sale, emite „decizii general obligatorii”. A inceput insa sa isi faca loc tendinta unor reprezentanti ai „puterii judecatoresti” – una din cele trei puteri ale statului care are exclusiv menirea de realizare a justitiei – de a contesta Constitutiei rolul de lege fundamentala a statului prin nerespectarea unor decizii ale Curtii, ceea ce constituie un precedent extrem de periculos. El se adauga altor precedente create de Parlament si Guvern – celelalte doua puteri ale statului – care nu au pus de acord dispozitiile unor acte normative cu deciziile Curtii in timpul prevazut de Constitutie. Respectivele abateri de la legea fundamentala au avut drept urmare nerespectarea unor drepturi si libertati fundamentale si – alaturi de masurile de „prezidentializare” – au facut ca Constitutia sa nu functioneze in mod eficient ca instrument ce limiteaza, obliga si pune sub control exercitiul puterii politice. Revizuirea Constitutiei va trebui sa gaseasca solutii pentru inlaturarea acestor anomalii intr-un stat democratic. Pe de alta parte, se cere lamurita cat mai clar relatia presedintelui ales cu partidul care l-a sustinut in alegeri, denumit si „partidul presedintelui”. Dupa opinia noastra, in sistemul semiprezindential „partidul presedintelui” este cel care ii asigura acestuia „autoritatea suprema” in cadrul „executivului bicefal” prin majoritatea pe care o detine in legislativ (sa ne intoarcem la citarea lui R. aron din debutul acestui demers). Ar fi lipsit de realism sa credem ca dupa alegeri legatura presedintelui cu partidul din care provine, pe care (de regula) l-a condus, care l-a propus si care i-a sustinut alegerea se va rupe. Cel mai bun exemplu in acest sens este Constitutia franceza care sta la temelia „inventarii” sistemului semiprezindential si functioneaza cat se poate de bine de aproape sapte decenii. singura conditie ca „partidul presedintelui” sa detina majoritatea parlamentara – singur sau in alianta cu un alt partid – este ca aceasta sa fie realizata prin respectarea Constitutiei „cu buna credinta”, in litera si spiritul legii, promovand „binele comun”.

In ceea ce priveste schimbarea regimului politic stiinta politica apreciaza ca in zilele noastre semiprezindentialismul „constituie una din inovatiile constitutionale ale perioadei postbelice care intareste executivul pentru a compensa slabiciunile parlamentarismului” – Juan Linz. La randul sau, Giovanni sartori considera semiprezindentialismul „o inovatie geniala”. Pe baza unor opinii formate, poate in mod superficial, ideea a avut drept temei principiul ademenitor ce sta la baza sistemelor parlamentare, si anume ca „parlamentul este suveran”, lucrurile fiind in realitate ceva mai complicate. Conform teoriei politice, in sistemul parlamentar pentru intelegerea sistemului este necesar a percepe corect cine controleaza partidele, in ce mod si ce anume controleaza, la randul lor, partidele. analiza complexa si deloc usoara ce necesita, printre altele, si intelegerea modului de impartire a puterii care nu se poate fixa atat de precis precum divizarea puterii, deoarece „a imparti” denota o stare de difuziune care nu se lasa precizata (G. sartori). Este una din slabiciunile acestui sistem, dar mai sunt si altele. totodata, sa nu omitem faptul ca, din punct de vedere istoric, inca din anul 1864, anul adoptarii primei noastre Constitutii, la baza acestora nu a stat principiul „parlamentul este suveran”. De altfel, dupa inlaturarea regimurilor totalitare din Europa centrala si de est, multe dintre statele din aceasta zona, in prezent membre ale Uniunii Europene, au optat pentru acest sistem politic, ca sa nu mai vorbim de noile state constituite dupa dezmembrarea Uniunii sovietice. Credem insa ca specialistii in domeniu vor oferi politicienilor cele mai bune argumente stiintifice pentru ca Romania sa beneficieze de o lege fundamentala moderna si care sa serveasca cat mai bine interesul public. Important este ca acestia sa fie in stare sa le recepteze.

Revizuirea Constitutiei este un proces extrem de laborios in cadrul caruia un rol important il are compromisul politic. Fara acest compromis orice proces normativ de importanta majora este sortit esecului. Intr-o lume inclinata catre excese si in continua transformare liderii politici trebuie sa renunte la interese si vanitati si sa tina seama de greselile trecutului. Revizuirea legii fundamentale este prioritatea majora a urmatorului an, prioritate care este menita sa diminueze conflictele politice ce au afectat increderea sociala si sa supuna statul in mod real dreptului. Pentru ca asa cum lumea reala nu este pe deplin armonioasa si perfect rationala, nu exista nici lege care sa nu poata fi adusa mai aproape de binele public.