Directorul Institutului de Cercetari Juridice „Acad. Andrei Radulescu” al Academiei Romane, prof. univ. Mircea Dutu (foto), a adus, vineri 25 martie 2016, in cadrul Congresului Avocatilor – editia 2016, un omagiu marilor nume care au contribuit la fondarea avocaturii in Romania.

Inainte ca reprezentantii-delegati ai tuturor barourilor din tara, prezenti la Congres, sa inceapa dezbaterile problemelor cu care se confrunta astazi aceasta profesie, Mircea Dutu a vorbit despre inceputurile consacrarii avocaturii romanesti, evocand prezenta avocatilor in Academia Romana: „Patrunderea Dreptului ca stiinta si forma de cultura intre preocuparile supremului for academic si prezenta juristilor printre 'nemuritori', in semn de consacrare profesionala, au avut loc relativ tarziu, respectiv prin modificarea Statutului Academiei din martie 1935 si primirea ca membru titular, in mai, acelasi an, a diplomatului si avocatului Nicolae Titulescu (1882-1941). Totodata, subreprezentarea academica a stiintelor juridice si a reprezentantilor lor a fost si constituie o realitate regretabila, imputata de multe ori propriei culpe, in ciuda faptului ca absolventii facultatilor de drept, sau si ai acestora reprezinta aproape 20 la suta din totalul de peste 850 al membrilor dintotdeauna ai Academiei Romane”. Mircea Dutu a tinut, cu aceasta ocazie, sa faca un apel catre cei care aduc onoare profesiei de avocat, transmitand cuvintele rostite in 1934 de academicianul Andrei Radulescu: „Juristii sa se indrepte cu toata increderea spre Academia Romana”.

Prezentam discursul Directorului Institutului de Cercetari Juridice „Acad. Andrei Radulescu” al Academiei Romane, prof. univ. Mircea Dutu, sustinut la Congresul Avocatilor 2016:

„Aniversarea a 150 de ani de la formarea, prin inalt decret al Locotenentei Domnesti, la 1 aprilie 1866 a Societatii Literare Romane, devenita in 1867 Societatea Academica Romana si transformata prin legea din 24 martie 1879 in 'institut national' cu denumirea de Academia Romana, constituind de atunci institutia academica nationala, reprezinta si pentru Baroul roman un prilej de evocare a contributiei membrilor sai la promovarea misiunii, obiectivelor si activitatilor supremului for academic al tarii. Desigur, perceputa si afirmata initial ca o 'meserie', si mai apoi ca o profesie, e adevarat, dintre cele mai vechi si mai nobile, iar membrii sai preocupati de tehnica interpretarii si aplicarii legii si exercitand arta verbului la bara, avocatura si avocatii au prezentat conexiuni importante cu reflectia si manifestarile spiritului, dar nu pana intr-atat sa reclame abstractizari si dezvoltari creatoare care sa presupuna per se institutionalizari academice. De altfel, patrunderea Dreptului ca stiinta si forma de cultura intre preocuparile supremului for academic si prezenta juristilor printre 'nemuritori', in semn de consacrare profesionala au avut loc relativ tarziu, respectiv prin modificarea Statutului Academiei din martie 1935 si primirea ca membru titular, in mai, acelasi an, a diplomatului si avocatului Nicolae Titulescu (1882-1941). Totodata, subreprezentarea academica a stiintelor juridice si a reprezentantilor lor a fost si constituie o realitate regretabila, imputata de multe ori propriei culpe, in ciuda faptului ca absolventii facultatilor de drept, sau si ai acestora reprezinta aproape 20 la suta din totalul de peste 850 al membrilor dintotdeauna ai Academiei Romane. Nu se cuvine sa cautam si sa gasim aici cauzele si sa identificam caile de eradicare a fenomenului, dar el constituie o problema stanjenitoare deopotriva pentru tagma juristilor si lumea academica romaneasca.

Revenind si limitandu-ne, asadar, la prezenta avocatilor in Academia Romana sa incepem prin a aduce omagiul nostru, aici in forul avocatilor si acum la ceas academic aniversar, fondatorilor de acum un veac si jumatate. Dintre cei 21 membrii fondatori numiti prin decrete in rastimpul 1866-67, majoritatea (de 11) o constituie juristi ca formatie, chiar daca se afirmasera creator in alte domenii ale spiritului; printre ei s-au aflat si avocatii pledanti Iosif Hodos (1829-1880), absolvent al facultatilor de drept din Viena si Padova, Alexandru Hasdeu (1811-1872), militant pentru respectarea drepturilor romanilor basarabeni, Dimitrovici Ambrosiu (1838-1866), licentiat si doctor in drept al facultatii de profil din Lvov, Alexandru Hurmuzaki (1823-1866), cu studii juridice la Lemberg si Viena, Vicentiu Babes (1821-1907), Andrei Mocioni (1812-1880), acesta din urma singurul dintre fondatori care, in prezentarile de rigoare, i se retine exclusiv calitatea de jurist.

Dintre personalitatile marcante ale Academiei Romane din a doua jumatate a veacului al 19-lea care au avut si calitatea de avocat si au practicat si avocatura se cuvine sa evocam cel putin pe Mihail Kogalniceanu, A.D.Xenopol, Titu Maiorescu sau Barbu Stefanescu-Delavrancea. In fuga condeiului si sub presiunea timpului sa invocam cateva aspecte ale existentei lor ca slujitori ai barei romanesti. Astfel, cunoscut indeobste ca istoric si om politic, Kogalniceanu e considerat 'primul mare avocat roman', promotorul practicarii avocaturii organizate, cu birouri la Bucuresti si Iasi, dar si in alte orase ale tarii, care a pledat in mai toate procesele mari ale timpului. Fondatorul stiintei istorice romanesti, A.D. Xenopol, absolvent si doctor in drept al Universitatii din Berlin, si caruia initial Baroul din Iasi i-a refuzat inscrierea ca membru, fiind obligat la aceasta pe cale judecatoreasca, in urma echivalarii studiilor juridice in tara, a paracticat si el, in primii ani de cariera profesionala, avocatura.

Avocatul-filosof Titu Maiorescu a ramas in istoria barei romanesti nu numai prin procesele in care a fost implicat, ci mai ales prin rasunetul celor in care a pledat si prin faptul ca a facut din avocatura principala sursa a subzistentei sale materiala, model pe care i l-a recomandat si lui Mihai Eminescu. 'Caracterul lui de avocat era din caracterul lui de om de stiinta, de om de vointa si de filosof... La Maiorescu avocatura era o arta stiintifica care se folosea de datele stiintei psihologice pentru a lucra asupra spiritului judecatorului; se servea de logica pentru a dovedi eroarea si adevarul; se servea de sociologie pentru ca sa arate consecintele solutiunei judecatorului; se servea de filozofie pentru ca sa arate intelesul inalt al legii in sistemul filosofic al naturii', conchidea 'decanul decanilor' Dem I. Dobrescu in necrologul consacrat maestrului si publicat in 'Curierul judiciar' din 21 martie 1920.

In fine, elocinta si manuirea legii la bara ca arta vecina si care se confunda cu literatura l-au facut binecunoscut generatiilor pe maestrul Delavrancea, 'avocat mare in intelesul curent al termenului' (M. Mora) asa ca adaugirile devin de prisos. In acelasi context temporal se cuvine evocata si contributia majora a primului decan al Baroului de Dolj-Jiu (1865-1872), Gheorghe Chitu, la elaborarea si promovarea proiectului Legii pentru Academia Romana din 1879, prin care s-a acordat personalitate morala institutiei academice nationale. Astfel, in graba evenimentelor si in conditiile in care la putin timp dupa abdicarea fortata a lui Alexandru I. Cuza, in februarie 1866, Adunarea Deputatilor a fost dizolvata, Societatea Literara Romana a fost formata la 1 aprilie 1866, prin jurnal (hotarare) a Consiliului de Ministri, confirmat prin inalt decret al Locotenentei Domnesti, care indeplinea, interimar, functiile de sef al Statului. Numai ca, in situatia inexistentei unui text de lege expres, dupa model francez, jurisprudenta a statuat ca acordarea personalitatii morale, exprimand o consideratie publica majora, se poate realiza numai prin lege. Ori dobandirea acestei calitatii, de subiect de drepturi si obligatii era esentiala pentru Societatea Academica Romana, deopotriva pentru prestigiul sau social si capacitatea juridica de a primi donatii si legate, indispensabile pentru functionarea si desfasurarea activitatii sale, subventia publica fiind insuficienta pentru acestea. Spre acoperirea acestei deficiente majore de 'statul juridic civil', ministrul liberal al cultelor si instructiunii publice, avocatul Gh. Chitu a initiat si prezentat Camerei Deputatilor in calitate de raportor si sustinut in sedinta din 27 februarie 1879 proiectul de act normativ care avea sa guverneze activitatea supremului for academic pana in iunie 1948. 'Sunt sigur – isi incheia raportul de prezentare a proiectului de lege in fata deputatilor ministrul liberal – ca fiecare dintre Dumneavoastra, fara distinctiune de partida sau de nuanta politica, a vazut deja in proiect licurind o pura idee patriotica si nationala, o idee de progres si de cultura pe campul vast al limbei, al stiintei si al literaturii romane'.

Pentru prima jumatate a secolului al XX-lea bara romaneasca a fost onorata de prezenta altor doi academicieni: Nicolae Titulescu si, respectiv, Vintila Dongoroz (1893-1976). In privinta perioadei 1947-1989 am fi, poate, nedrepti, daca nu am mentiona cu precautiunile și delimitarile necesare numele lui Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), ales membru al Academiei RPR in 1955, fost avocat pledant in perioada interbelica.

In fine, din efemera, dar semnificativa Academiei de Stiinte Morale si Politice care a functionat in rastimpul 1939-1944, au facut parte avocati de prestigiu precum: Istrate N. Micescu, I. Gr. Perieteanu sau Emil Ottulescu.

In privinta situatiei de astazi, no comment!

Si credem ca nu putem incheia mai bine decat cu cuvintele rostite in 1934 de acad. Andrei Radulescu, in comunicarea sa Academia si Dreptul: 'Juristii sa se indrepte cu toata increderea spre Academia Romana. Chiar acei care au avut mici insuccese ori nemultumiri sa nu uite ca este intrupatoarea cea mai inalta a culturii noastre si care - independent de persoane - pastreaza nestinsa flacara idealului inaltarii noastre in toate domeniile'”.