Statul roman a fost din nou condamnat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). S-a intamplat marti, 20 februarie 2024, in dosarul Becali-MApN. Cauza in care afaceristul Gigi Becali a fost condamnat de judecatorii ICCJ Livia Stanciu, Ionut Matei si Francisca Vasile la 2 ani inchisoare cu executare, aceeasi pedeapsa fiind aplicata si fata de fostul ministru al Apararii Victior Babiuc si fostul sef al Marelui Stat Major al Armatei Romanie, generalul Dumitru Cioflina.

CEDO a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, care prevede ca: “Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, in mod public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia, in interesul moralitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei”.

Totusi, incalcarea dreptului la un proces echitabil nu priveste comiterea unui abuz de catre unui dintre procurorii care au instrumentat dosarul si judecatorii care au solutionat cauza, ci durata prea mare a procesului. Concret, judecatorii CEDO au stabilit ca nu se justifica o durata de noua ani pentru doua trepte de jurisdictie. Oricat ar fi fost de complex dosarul, o asemenea durata este exagerata, subliniaza instanta de la Strasbourg.

Pe de alta parte, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca nu a existat o incalcare a dreptului la un proces echitabil in legatura cu folosirea unor documente secrete in procesul penal. Concret, CEDO a constatat ca respectivele documente secrete nu au afectat apararea inculpatilor George Becali si Dumitru Cioflina.

Incheiem, mentionand ca Becali si Cioflina au solicitatdaune morale simbolice (cate un euro pentru fiecare), insa CEDO le-a refuzat acest capat de cerere.

Condamnare cu 3 la 2, dupa achitare la fond

Amintim ca in 20 mai 2013 Completul de 5 judecatori al Inaltei Curti format din sefa ICCJ Livia Stanciu, Francisca Maria Vasile, Sandel Lucian Macavei, Ionut Mihai Matei si Rodica Cosma a decis condamnarea lui Gigi Becali la 3 ani de inchisoare cu executare. Mai exact: Becali a primit 2 ani de inchisoare in dosarul privind schimbul de terenuri cu MapN, dar judecatorii ICCJ au hotarat anularea suspendarii executarii pedepsei de 3 ani de inchisoare din dosarul referitor la sechestrarea hotilor de masini. In final, pedepsele au fost contopite astfel ca Gigi Becali a primit pedeapsa cea mai grea de 3 ani inchisoare cu executare.

La randul lor, Victor Babiuc si Dumitru Cioflina au fost condamnati la cate 2 ani de inchisoare tot cu executare.

Decizia de condamnare a fost dispusa cu opinia separata a judecatorilor ICCJ Rodica Cosma si Sandel Macavei, care pur si simplu au demontat constructia colegilor lor de complet Livia Stanciu, Ionut Matei si Francisca Vasile (click aici pentru a citi opinia separata, click aici pentru a citi intreaga motivare).

Cu un an inainte, in 24 mai 2012, Becali, Babiuc si Cioflina fusesera achitati la fond, de Completul de 3 judecatori ICCJ format din Lucia Tatiana Rog, Ana Maria Dascalu si Stefan Pistol.

Iata fragmente din hotararea CEDO de condamnare a statului roman in cauza Becali-MApN (anexata integral la finalul articolului):

„PRIVIND PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENTIE

35. Reclamantii se plang de incalcarea principiului contradictorialitatii ca urmare a utilizarii de documente confidentiale in cadrul primului proces penal deschis impotriva lor. In plus, acestia sustin ca durata acestei proceduri a fost excesiva. Acestia se bazeaza pe articolul 6 § 1 din Conventie, care este redactat dupa cum urmeaza:

'Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, (...) intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta, (...) care va hotari (…) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa'.

36. Curtea noteaza ca plangerea reclamantilor are doua parti, pe care le va examina separat mai jos.

Cu privire la utilizarea documentelor confidentiale

Sustinerile partilor

a) Guvernul

37. Guvernul ridica mai multe exceptii de inadmisibilitate. In primul rand, sustine ca reclamantii au abuzat de dreptul la recurs, sustinand ca nu au informat Curtea ca al doilea reclamant a prezentat el insusi completului de cinci judecatori al Inaltei Curti o copie a raportului de pregatire operationala din iunie 1996. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne, sustinand in acest sens ca avocatul reclamantilor a intarziat sa solicite autorizatia necesara de acces la documentele secrete.

38. De asemenea, Guvernul afirma ca plangerea este vadit neintemeiata, sustinand ca inscrisul in cauza nu a fost in niciun caz utilizat pentru a fonda verdictul de vinovatie al primului reclamant si nici nu a avut vreo importanta in condamnarea si stabilirea pedepsei celui de-al doilea reclamant.

39. Guvernul arata ca toate documentele confidentiale au fost facute publice in martie 2012, cu exceptia raportului de pregatire operationala din iunie 1996, care era o chestiune de securitate nationala si era inca in vigoare la acel moment. Guvernul adauga ca acest document a acoperit doar acuzatiile aduse celui de-al doilea reclamant, care a depus el insusi o copie a acestui raport la Inalta Curte. Guvernul explica, dupa ce a comparat copia depusa la dosar de al doilea reclamant si versiunea facuta publica in iunie 2013, ca din documentul celui de-al doilea reclamant lipsea doar copia cardului. Considera ca aceasta harta nu era relevanta pentru stabilirea faptelor. In plus, potrivit Guvernului, reclamantii puteau angaja un avocat care avea autorizatia necesara pentru a consulta documentele secrete.

b) Reclamantii

40. Reclamantii considera ca faptul ca al doilea reclamant a depus la instantele nationale o copie a raportului in cauza nu scuteste instantele de obligatia de a le acorda acces la documentele anexate la dosar. Reclamantii indica faptul ca documentul in cauza era doar o copie si ca, prin urmare, nu puteau sti daca continutul acestuia era exact acelasi cu cel al versiunii confidentiale transmise instantelor. Acestia sustin ca versiunea facuta publica la finalul procedurii includea atasata o harta, care ar fi fost folosita de acuzare pentru a pune sub acuzare cel de-al doilea reclamant.

41. De asemenea, reclamantii sustin ca avocatul lor a dat dovada de diligenta in a solicita, in apel, audierea in calitate de martor a persoanei care intocmise harta, considerand ca aceasta marturie ar fi putut depasi dificultatile create de incadrarea inscrisului. Ei adauga ca abia dupa ce Inalta Curte a respins aceasta cerere, avocatul a solicitat amanarea procedurii, in vederea obtinerii autorizatiei de acces la documentele secrete. Reclamantii sustin ca aceasta autorizatie nu ar fi fost de niciun folos, explicand ca doar al doilea reclamant, care cunostea procedurile ministeriale si simbolurile cartografice militare, si-ar fi putut pregati util apararea. Acestia adauga ca nu au avut timp sa se adreseze unui avocat imputernicit sa consulte actele secrete, Inalta Curte respingand cererea de amanare la 16 aprilie 2013, iar sedinta finala a avut loc la 15 mai 2013.

42. Ei sustin apoi ca niciun interes public nu a justificat limitarea dreptului lor de acces la documentul in cauza. Reclamantii considera ca dosarul nu contine elemente suficiente pentru a permite Curtii sa examineze existenta sau nu a unui interes public legat de securitatea nationala. Potrivit acestora, raportul in cauza nu fusese aprobat de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii si nu era in vigoare la momentul evenimentelor. Reclamantii isi exprima indoielile cu privire la motivele care au facut posibila declasificarea raportului la numai o luna de la pronuntarea hotararii definitive in cauza. Ei adauga ca instantele nu au solicitat ministerului informatii suplimentare cu privire la aplicarea efectiva a programului dezvoltat in raportul mentionat si nici nu au avut in vedere masuri alternative, precum declasificarea partiala. Acestia sustin ca inscrisul a avut impact si asupra condamnarii primului reclamant, considerand ca acesta a fost acuzat de complicitate la actiunile atribuite celui de-al doilea reclamant. In sfarsit, reclamantii sustin ca acest document a fost necesar pentru pregatirea apararii celui de-al doilea reclamant in ceea ce priveste pozitionarea noului amplasament militar prevazut in raport.

Aprecierea Curtii

43. Curtea considera ca nu este necesar sa se examineze in detaliu toate obiectiile ridicate de Guvern, intrucat aceasta ramura a plangerii este, in orice caz, vadit nefondata, pentru urmatoarele considerente.

44. Principiile generale aplicabile au fost rezumate in cauzele Fitt v. Regatul Unit si M v. Olanda.

45. In mod particular, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. Intr-o anumita procedura penala, pot exista interese concurente – cum ar fi securitatea nationala sau nevoia de a proteja martorii expusi riscului de represalii sau de a pastra secrete metodele politiei de investigare a infractiunilor – care trebuie puse in balanta cu drepturile acuzatului (Fitt, citat mai sus, § 45). In plus, daca se doreste garantarea unui proces echitabil pentru inculpat, orice dificultati cauzate apararii de o limitare a drepturilor acestuia trebuie compensate in mod suficient prin procedura urmata in fata autoritatilor judiciare (ibidem, si M c. Pays-Bas, citata mai sus, § 66).

46. Curtea retine in prezenta cauza ca anumite documente au fost facute publice in cursul procesului penal si ca reclamantii au avut acces la aceste documente (paragrafele 11 si 22 de mai sus). In ceea ce priveste in special raportul de pregatire operationala, Curtea retine ca din procesul-verbal al sedintei din 19 martie 2012 reiese ca acest document nu a fost facut public, deoarece se referea la operatiuni in derulare (paragraful 11 de mai sus). Guvernul a mai indicat Curtii ca acest raport a fost facut public la finalul procedurii in cauza (paragraful 24 de mai sus). De asemenea, Curtea noteaza ca Inalta Curte a luat in considerare acest document cu scopul unic de a justifica condamnarea celui de-al doilea reclamant (paragraful 20 de mai sus). Prin urmare, Curtea considera ca primul reclamant nu a fost vizat si ca documentul in cauza nu a avut niciun impact asupra echitatii procedurilor purtate impotriva sa.

47. In ceea ce priveste procedura impotriva celui de-al doilea reclamant, Curtea ia in considerare argumentul reclamantului potrivit caruia Inalta Curte ar fi trebuit sa-i comunice acest document si ca refuzul de a face acest lucru nu urmarea niciun scop legitim (paragrafele 40-42 de mai sus). Totusi, Curtea observa ca, potrivit Guvernului, raportul de pregatire operationala intra in sfera securitatii nationale si viza operatiunile aflate in derulare ale Ministerului Apararii (paragraful 39 de mai sus). In imprejurarile cauzei, Curtea poate accepta argumentele Guvernului.

48. Prin urmare, Curtea considera ca este oportun sa se stabileasca in continuare daca limitarea dreptului celui de-al doilea reclamant a fost suficient compensata in cursul procedurii interne. Retine ca autoritatile nationale l-au acuzat ca a aprobat, in mod ilegal si in detrimentul ministerului, un schimb de terenuri cu primul reclamant si ca a decis, in mod ilegal, in scopul facilitarii acestui schimb de terenuri, ca a fost necesara crearea unui nou sit militar in comuna S. (n.r. Stefanesti) (paragraful 8 de mai sus). Pentru a stabili ca al doilea reclamant a efectuat toate aceste acte, instantele nationale au luat in considerare un ansamblu de probe, inclusiv documente, rapoarte de expertiza si marturii (punctul 20 de mai sus). Prin urmare, raportul de pregatire operationala nu a stabilit in sine verdictul de vinovatie al celui de-al doilea reclamant.

49. Curtea retine intr-adevar ca Inalta Curte s-a bazat pe diferitele versiuni ale raportului de pregatire operationala pentru a concluziona ca al doilea reclamant inregistrase amplasamentul militar al comunei S. (n.r. Stefanesti) in raport dupa efectuarea schimbului, scopul fiind acela de a justifica post factum efectuarea acestei operatiuni (paragraful 20 de mai sus). Cu toate acestea, din informatiile de care dispune Curtea, reiese ca al doilea reclamant a cosemnat acest raport de pregatire operationala (punctul 24 de mai sus). Curtea retine ca reclamantul nu contesta faptul ca a avut cunostinta de continutul raportului de pregatire operationala, precum si a hartii anexate, aceasta din urma fiindu-i prezentata in cadrul procedurii in fata parchetului (paragraful 11 de mai jos). Mai degraba, argumentul sau este ca nu ar fi putut sti care versiune a raportului a fost depusa la Inalta Curte (a se vedea punctul 40 de mai sus). Curtea retine, totusi, ca cel de-al doilea reclamant a putut depune la dosar in fata instantelor nationale inscrisuri care i-au permis sa explice care versiune a documentului in cauza era, in opinia sa, valida si ca a putut astfel sa puna in discutie versiunea confidentiala care a aparut in dosar (punctele 11 si 13 de mai sus). Prin urmare, Curtea considera ca informatiile accesibile celui de-al doilea reclamant au fost suficiente pentru a-i permite acestuia sa evalueze natura lor si sa isi pregateasca apararea (M impotriva Tarilor de Jos, citata mai sus, § 70). Prin urmare, Curtea considera ca procedura purtata impotriva celui de-al doilea reclamant, luata in ansamblu, a fost echitabila in sensul articolului 6 din Conventie.

50. Rezulta ca aceasta parte a plangerii, prezentata de cei doi reclamanti, este vadit nefondata si trebuie respinsa, in conformitate cu articolul 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

Cu privire la durata procesului penal

Despre admisibilitate

51. Guvernul considera ca reclamantii nu mai pot pretinde statutul de victima, explicand ca Inalta Curte le-a recunoscut incalcarea drepturilor si, prin hotararea sa din 20 mai 2013, le-a aplicat pedepse sub minimul de pedeapsa prevazut de lege. Acesta arata ca, in plus, in cazul primului reclamant, Inalta Curte nu a luat in considerare circumstantele agravante. In observatiile sale suplimentare, Guvernul isi subliniaza argumentul potrivit caruia reclamantii si-au pierdut calitatea de victime si ca reducerea pedepselor lor constituie compensarea prejudiciului rezultat din durata procedurii.

52. Reclamantii, la randul lor, sustin ca Inalta Curte nu a recunoscut incalcarea drepturilor lor. Ei sustin ca, in realitate, Inalta Curte, refuzand o a doua opinie primului reclamant, a invocat deja durata excesiva a procedurii ca argument impotriva lor in cursul procedurii in prima instanta. In ceea ce priveste modul in care Inalta Curte a hotarat asupra pedepselor de aplicat, reclamantii indica faptul ca instanta nu a luat in considerare durata procedurii, ci mai degraba „perioada lunga care trecuse de la comiterea faptelor”. Ei considera ca, prin urmare, ICCJ nu a recunoscut in mod explicit comportamentul ilicit din partea autoritatilor statului si nu le-a oferit despagubiri adecvate.

53. Curtea reaminteste ca o decizie sau o masura favorabila reclamantului este, in principiu, suficienta pentru a elimina statutul de „victima” al acestuia din urma, cu exceptia cazului in care autoritatile nationale au recunoscut, in mod explicit sau in esenta, apoi au reparat incalcarea legii. Prin urmare, revine Curtii sa verifice, pe de o parte, daca a existat recunoasterea de catre autoritatile nationale, cel putin in fond, a unei incalcari a unui drept protejat de Conventie si, pe de alta parte, daca remediile oferite pot fi considerate adecvate si suficiente.

54. In speta, Curtea retine in primul rand ca decizia pronuntata de Inalta Curte la 24 mai 2012 nu era definitiva si ca a facut obiectul unui recurs (paragrafele 14 si 19 de mai sus). Apoi retine ca, in hotararea sa definitiva din 20 mai 2013, Inalta Curte a luat in considerare timpul scurs de la comiterea presupuselor infractiuni pentru a decide pedeapsa aplicabila reclamantilor (paragraful 22 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea retine ca Inalta Curte nu s-a referit la articolul 6 din Conventie si la cerinta rezultata de a conduce procesul intr-un termen rezonabil. De asemenea, Inalta Curte nu a recunoscut imputabilitatea intarzierilor in procedura autoritatilor competente. In aceste imprejurari, Curtea considera ca nu s-a stabilit in prezenta cauza ca a existat, din partea instantelor interne, o recunoastere, explicita sau in fond, a unei incalcari a articolului 6 din cauza duratei procedurii.

55. In aceste imprejurari, reclamantii nu si-au pierdut calitatea de victima in temeiul articolului 34 din Conventie, iar obiectia ridicata de Guvern trebuie respinsa.

56. Constatand ca aceasta parte a plangerii nu este in mod vadit nefondata sau inadmisibila din orice alt motiv mentionat la articolul 35 din Conventie, Curtea o declara admisibila.

Pe fond

57. Reclamantii considera ca in speta autoritatile nu au desfasurat procedura intr-un termen rezonabil in sensul articolului 6 din Conventie.

58. Guvernul contesta aceste afirmatii.

59. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza in functie de imprejurarile cauzei si tinand seama de criteriile stabilite de jurisprudenta Curtii, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului si de cel al autoritatile competente.

60. In speta, Curtea retine ca procedura penala a inceput la 10 februarie si, respectiv, 1 martie 2005, cand reclamantii au fost informati cu privire la acuzatiile care le-au fost aduse (paragraful 6 de mai sus), Inalta Curte pronuntand hotararea definitiva la 20 mai 2013 (punctul 19 de mai sus) si ca aceasta hotarare a fost redactata in aprilie 2014 (punctul 23 de mai sus). Curtea aminteste ca timpul necesar redactarii unei hotarari judecatoresti trebuie sa fie luat in considerare la calcularea duratei totale a unei proceduri. In acest caz, procesul penal a durat aproximativ noua ani pentru doua trepte de jurisdictie. Curtea considera ca aceasta durata este problematica.

61. Curtea admite ca procedura penala ar fi putut prezenta o anumita complexitate, avand in vedere natura acuzatiilor aduse reclamantilor si toate probele, unele dintre ele confidentiale, pe care instantele nationale trebuiau sa le examineze. Ea considera insa ca complexitatea cauzei nu poate justifica in sine durata procedurii. Retine ca Guvernul nu a prezentat argumente care sa justifice aceasta durata, care trebuie, asadar, atribuita autoritatilor nationale.

62. Prin urmare, a existat o incalcare a articolului 6 § 1 din Conventie.

PRIVIND PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENTIE

63. Al doilea reclamant sustine ca faptele pentru care a fost condamnat prin hotararea din 20 mai 2013 a Inaltei Curti nu constituiau o infractiune in temeiul dreptului national la momentul savarsirii lor. El invoca articolul 7 din Conventie, care este redactat dupa cum urmeaza in partile sale relevante in prezenta cauza:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savarsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea care era aplicabila in momentul savarsirii infractiunii”.

Sustinerile partidelor

Guvernul

64. Guvernul ridica mai multe exceptii de inadmisibilitate. El sustine, in primul rand, ca al doilea reclamant si-a redactat plangerea intr-o maniera vaga si confuza, pentru a crea impresia ca imprejurarile cauzei conduc la concluzia unei incalcari a articolului 7. Considera ca reclamantul a abuzat astfel de dreptul de recurs. Apoi, invita Curtea sa declare ca plangerea este neintemeiata pe motiv ca, in opinia sa, este de natura formala si nu se refera la o incalcare materiala a articolului 7.

65. De asemenea, Guvernul sustine ca plangerea celui de-al doilea reclamant este vadit nefondata, considerand ca pune in discutie stabilirea faptelor si interpretarea dreptului intern, efectuate de instantele interne. Precizeaza ca argumentul potrivit caruia schimbul de terenuri a avut loc la 14 octombrie 1996 este neintemeiat, intrucat, in opinia sa, persoana in cauza a semnat doar un act ministerial intern, care a ramas fara efect in lipsa detinerii si transmiterii dreptului de proprietate.

66. Guvernul sustine ca cele doua criterii prevazute de Curte in jurisprudenta sa nu sunt indeplinite in prezenta cauza. Sustine ca infractiunea de abuz in serviciu era deja pedepsita de Codul penal si ca reclamantul nu a fost pedepsit pentru o noua infractiune sau condamnat la o pedeapsa mai severa, din cauza modificarii Codului. Apoi sustine ca stabilirea caracterului continuu al infractiunii in cauza nu a majorat pedeapsa aplicata. Guvernul adauga ca prevederile noii legi au fost mai favorabile. In fine, Guvernul este de parere ca infractiunea a avut un temei in dreptul intern in vigoare la momentul faptelor si ca persoana in cauza ar fi putut prevedea ca va fi considerata responsabila pentru o infractiune continua si sa-si modifice comportamentul in consecinta.

Al doilea reclamant

67. Al doilea reclamant explica faptul ca nu solicita o noua examinare de catre Curte a faptelor cauzei, dar considera ca condamnarea sa a fost pronuntata cu incalcarea articolului 7. El arata ca argumentul sau consta in a spune ca fapta pe care a savarsit-o si pe care instantele a constatat-o ca fiind infractiunea de abuz in serviciu a avut loc in octombrie 1996 si ca nu a facut referire la data schimbului de terenuri. Sustine ca in cererea sa in fata Curtii a folosit un limbaj clar si explicit si ca s-a referit la hotararea din 20 mai 2013, prin care Inalta Curte a declarat ca trebuie retinuta forma calificata a infractiunii, deoarece prejudiciul s-a produs ulterior intrarii in vigoare a noii legi.

68. Al doilea reclamant sustine ca Legea nr.140/1996 a introdus o noua infractiune calificata ca abuz in serviciu si ca limitele pedepsei prevazute erau mai severe. Adauga ca legea a modificat in dezavantajul sau conditiile de interventie a prescriptiei raspunderii penale. El afirma ca simpla aprobare din partea sa a unui document nu constituie infractiune si ca nu a cauzat niciun prejudiciu ministerului. Reclamantul sustine ca la aprobarea schimbului de terenuri nu ar fi putut prevedea ca actiunea sa ar constitui infractiunea calificata ca abuz in serviciu. De asemenea, considera ca pedeapsa care i-a fost aplicata nu era prevazuta de legea in vigoare la momentul incuviintarii actului. In plus, potrivit reclamantului, odata ce a aprobat documentul, a pierdut orice control asupra cursului evenimentelor, pentru ca nu putea prevedea daca si cand va fi semnat contractul de schimb.

Aprecierea Curtii

69. Curtea considera ca nu este necesar sa se examineze in speta toate exceptiile de inadmisibilitate invocate de Guvern, intrucat aceasta plangere este in orice caz vadit nefondata pentru urmatoarele considerente.

70. Principiile generale aplicabile au fost rezumate in Hotararea Rohlena v. Republica Ceha. In special, articolul 7 din Conventie impune existenta unui temei juridic pentru impunerea unei condamnari si a unei sentinte. Acest lucru impune Curtii sa stabileasca daca condamnarea reclamantului avea un temei legal la momentul respectiv. In special, Curtea trebuie sa se asigure ca rezultatul la care au ajuns instantele interne competente a fost in conformitate cu articolul 7 din Conventie. Aceasta dispozitie ar deveni irelevanta daca s-ar acorda Curtii competente de supraveghere mai putin largi.

71. Aplicand aceste principii in prezenta cauza, Curtea retine mai intai ca, in hotararea sa din 20 mai 2013, Inalta Curte a statuat ca al doilea reclamant a savarsit mai multe fapte si a explicat ca acestea constituiau o infractiune comisa de persoana in cauza. Inalta Curte a lamurit ca al doilea reclamant a savarsit unele dintre aceste fapte dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 140/1996, care a avut ca rezultat aplicarea formei calificate a infractiunii de abuz in serviciu prevazute de versiunea modificata a Codul penal (paragraful 21 de mai sus).

72. Curtea observa apoi ca reclamantul nu contesta rationamentul Inaltei Curti, ci ca plangerea sa consta mai degraba in a spune ca a savarsit o singura fapta calificata drept infractiune in octombrie 1996 si ca aceasta fapta a fost anterioara modificarii legislative in cauza (paragraful 67 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea apreciaza ca prin plangerea sa, astfel formulata, al doilea reclamant pune in discutie modul in care instantele nationale au stabilit imprejurarile cauzei, mai precis faptele constituind o infractiune pe care a savarsit-o. Nu se pune, asadar, in discutie in speta aplicarea legii penale in vigoare la momentul producerii faptelor.

73. Curtea reaminteste ca, daca, in conditiile articolului 19 din Conventie, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Conventie pentru statele contractante, nu ii revine rolul sa examineze erorile de fapt sau de drept presupus a fi fost savarsite de catre o instanta nationala, cu exceptia cazului si in masura in care acestea ar fi putut incalca drepturile si libertatile protejate de Conventie. In plus, este in primul rand responsabilitatea autoritatilor nationale si in special a instantelor nationale, sa interpreteze si sa aplice dreptul intern, rolul Curtii limitandu-se la verificarea compatibilitatii cu Conventia a efectelor unei astfel de interpretari.

74. In speta, Curtea subliniaza ca deciziile instantelor nationale sunt temeinic motivate si lipsite de arbitrar si ca nu poate pune in discutie concluziile acestora cu privire la continutul si data savarsirii faptelor care constituie infractiuni in cazul celui de-al doilea reclamant.

75. Rezulta ca aceasta plangere trebuie respinsa ca vadit nefondata, in conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) si 4 din Conventie.

PRIVIND PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENTIE

76. Primul reclamant sustine ca publicarea in presa a stenogramelor comunicarilor sale telefonice pe care organele de urmarire penale le-au interceptat in contextul procedurii finalizate cu hotararea din 4 iunie 2013 a Inaltei Curti a afectat dreptul sau la viata privata si la secretul corespondentei (paragraful 30 de mai sus). El invoca articolul 8 din Conventie, care are urmatorul cuprins:

„Dreptul la respectarea vietii private si de familie

1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

Sustinerile partilor

77. Guvernul ridica doua obiectii cu privire la inadmisibilitatea acestei plangeri. Invoca mai intai neepuizarea cailor de atac interne, explicand ca primul reclamant nu a formulat nicio plangere disciplinara sau actiune in raspundere civila impotriva persoanelor usor identificabile care au dat presei acces la dosarul sau, in timp ce, potrivit Guvernului, acest dosar se afla la Curtea de Apel Cluj.

78. Apoi sustine ca primul reclamant a abuzat de dreptul sau la apel, sustinand ca persoana in cauza nu a informat Curtea ca el insusi a initiat o campanie de presa in cursul procedurii, ca a introdus plangeri impotriva procurorilor si ca a pus presiuni asupra magistratilor care ii examinau cazul.

79. Potrivit primului reclamant, caile de atac indicate de Guvern erau iluzorii, considerand ca nu a putut identifica persoanele responsabile. El contesta, de asemenea, existenta unei jurisprudente interne in acest sens. Conform acestuia, la momentul faptelor, regulamentele interne ale instantelor de judecata autorizau accesul presei la documentele aflate la dosar, indiferent de natura acestora, iar din acest motiv, persoana care autoriza accesul la presa nu putea fi trasa la raspundere. Acest regulament a fost modificat abia in iunie 2012 in scopul protejarii datelor cu caracter personal.

80. In sfarsit, primul reclamant respinge argumentele intemeiate pe abuzul de drept de recurs. El indica faptul ca a vorbit cu presa pentru ca s-a simtit vizat pe nedrept de ancheta deschisa de procuratura.

Aprecierea Curtii

81. Curtea se refera mai intai la principiile aplicabile epuizarii cailor de atac interne.

82. De asemenea, reaminteste ca a hotarat, intr-un alt dosar impotriva Romaniei, ca, in cazul mediatizarii unui caz, o actiune civila in raspundere delictuala ar fi oferit autoritatilor posibilitatea de a cantari diferitele interese in joc si de a decide, daca este cazul, asupra celor mai bune modalitati de compensare. Retine ca primul reclamant a sustinut ca nu a putut identifica persoanele responsabile cu furnizarea catre presa a informatiilor din cauza. Din dosar reiese insa ca presa a avut acces la aceste informatii, desi dosarul penal intern se afla la Curtea de Apel Cluj (paragraful 28 de mai sus). Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde in mod valabil ca nu a putut identifica sau, dupa caz, solicita identificarea, de catre autoritatile nationale competente, a persoanelor sau autoritatilor responsabile cu comunicarea informatiilor catre presa. In ceea ce priveste argumentul primului reclamant potrivit caruia aceasta cale de atac nu a fost eficienta pe motiv ca Curtea de Apel Cluj era obligata prin lege sa acorde presei acces la dosarul sau (paragraful 79 de mai sus), Curtea retine ca regulamentul intern al instantelor, adoptat de catre Consiliul Superior al Magistraturii, in vigoare la momentul faptelor, a supus accesului jurnalistilor la dosar aprobarii prealabile si accesului limitat la documentele confidentiale (paragraful 34 de mai sus). In speta, accesul la dosar nu a fost acordat automat, Curtea de Apel respingand anumite cereri din motive legate de protectia vietii private (punctul 28 de mai sus).

83. Din aceste considerente, Curtea admite exceptia de neepuizare a cailor de atac interne invocata de Guvern si considera ca aceasta plangere trebuie respinsa in temeiul articolului 35 § 4 din Conventie. Prin urmare, considera ca nu este necesar sa se examineze in continuare obiectia de abuz de drept ridicata de Guvern (paragraful 78 de mai sus).

DESPRE ALTE PRETINSE INCALCARI ALE CONVENTIEI

84. In sfarsit, reclamantii s-au plans de diverse incalcari ale drepturilor lor, care decurg din articolele 6, 7 si 8 din Conventie, ca urmare a procedurilor penale desfasurate in prezenta cauza.

85. Tinand cont de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta sa judece aceste plangeri, Curtea nu constata nicio aparenta de incalcare a drepturilor si libertatilor garantate prin Conventie si Protocoalele acesteia.

86. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit nefondata si trebuie respinsa, in conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) si 4 din Conventie”.

* Cititi aici intreaga hotarare CEDO din dosarul Becali-Cioflina