Problema de drept pe care o propunem spre analiza isi are sorgintea in dispozitiile art.68 alin.2² din Legea nr.46/2008 – Codul silvic, prin care legiuitorul ne invedereaza faptul ca “sunt supuse confiscarii mijloacele de transport materiale lemnoase si orice alte bunuri care au fost folosite, in orice mod, sau destinate a fi folosite la savarsirea infractiunii prevazute la alin. (2¹)”, infractiune ce are urmatorul continut: “transportul cu orice mijloace de transport al materialelor lemnoase, in volum de peste 10 m³, neinsotite de documentele specifice de transport prevazute la alin. (1), constituie infractiune si se sanctioneaza cu amenda sau cu inchisoare de la 6 luni la un an si cu confiscarea materialelor lemnoase care fac obiectul transportului”.

In materia infractiunilor silvice, legiuitorul a optat in sensul instituirii unei dispozitii derogatorii in materia masurilor de siguranta, prin care se stabileste, cu titlu imperativ, o veritabila dispensa de proportionalitate. Aceasta obligativitate impusa organelor judiciare prin dispozitiile art.68 alin.2² din Legea nr.46/2008 este, apreciem noi, gresit inteleasa (si, pe cale de consecinta, aplicata), de organele judiciare angrenate in solutionarea dosarelor vizand transportul nelegal al materialelor lemnoase.

Pana sa se confrunte cu confiscarea efectiva (de vreme ce aceasta se va dispune doar in ipoteza in care instanta a stabilit savarsirea infractiunii si identitatea faptuitorului) justitiabilul se va putea confrunta cu o alta problema de drept, respectiv instituirea masurii asiguratorii a sechestrului asupra mijlocului de transport a materialului lemnos.

Recent, ne-am vazut confruntati cu acest scenariu, respectiv instituirea ca fiind “obligatorie” a sechestrului asupra mijlocului de transport a materialului lemnos, sub pretextul ca, potrivit art.68 alin.2² din Legea nr.46/2008, este obligatorie confiscarea acestuia. In esenta, acest rationament nu face altceva decat sa probeze o asumare a unei identitati intre cerinta proportionalitatii si cea a necesitatii in materia masurilor asiguratorii.

Lipsa unui just echilibru intre satisfacerea interesului general, al societatii si necesitatea protectiei dreptului de proprietate privata denota o ingerinta adusa dreptului de proprietate, consacrat prin dispozitiile art.44 din Constitutie si art.1 din Protocolul nr.1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De ce? Pentru ca orice astfel de ingerinta, pentru a fi catalogata ca acceptata si justificata intru-un stat de drept, trebuie sa respecte, in sens cumulativ, urmatoarele exigente: sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca un scop legitim si sa fie proportionala. In acest sens, absolut corect s-a opinat in doctrina nationala^[1], respectiv “desi exista o legatura stransa intre cele doua exigente, necesitatea nu presupune automat si existenta proportionalitatii. Daca legea impune luarea masurii asiguratorii, organul judiciar care verifica aceasta masura nu mai este tinut de aprecierea oportunitatii, insa este obligat sa faca un examen al proportionalitatii”.

O interventie necesara si utila a instantei de contencios constitutional apreciem ca s-ar impune, gasindu-si aplicabilitate mutatis mutandis criticile aduse prin Decizia nr.179/2019 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.19 alin.13 si 14 din Legea nr.171/2010 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor silvice si ale art.41 alin.1 din Ordonanta Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor. Prin aceasta decizia s-a admis exceptia de neconstitutionalitate ridicata, cu consecinta stabilirii caracterului neconstitutional al dispozitiilor art.19 alin.13 din Legea nr.171/2010 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor silvice, in forma modificata prin art. I pct.26 din OUG nr.51/2016, textul de lege prevazand faptul ca “mijlocul de transport cu care s-a realizat transportul de materiale lemnoase fara aviz de insotire si/sau fara cod online sau offline, dupa caz, generat de aplicatiile SUMAL, pentru situatiile in care emiterea codului online sau offline este obligatorie, se confisca (...)”

Desi este de domeniul evidentei faptul ca discutam despre doua exigente distincte, contraventie respectiv infractiune, atragem atentia asupra faptului ca sanctiunea contraventionala complementara a confiscarii (prevedere catalogata drept neconstitutionala, de altfel) este similara cu masura de siguranta a confiscarii speciale grefata pe dispozitiile Codului penal. In acest sens, Curtea retine faptul ca “desi natura lor este diferita, aceste sanctiuni au in comun efectul produs, respectiv deposedarea persoanei care nesocoteste prevederile legii contraventionale, respectiv ale legii penale, de bunurile pe care aceasta le-a folosit pentru a savarsi fapta sau care au fost dobandite ca urmare a savarsirii faptei”.

Sigur, ne putem intreba cum anume pot contribui criticile anterior amintite la problema de drept ce dainuie asupra dispozitiilor art. 68 alin.2² din Legea nr.46/2008? Raspunsul este oferit chiar de Judecatoria Bistrita – Sectia civila care, exprimandu-si punctul de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate anterior referita, a opinat in sensul ca “prevederile legii speciale, in speta Legea nr.171/2010, nu contin criterii in raport cu care sa se aprecieze oportunitatea aplicarii sanctiunii complementare a confiscarii mijloacelor de transport in raport cu circumstantele concrete ale fiecarei contraventii in parte, aplicarea masurii complementare operand ope legis, fara vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator”. De ce este extrem de importanta aceasta critica adusa de instanta nationala? Pentru ca subliniaza o deficienta legislativa regasita si in materie penala, tocmai in dispozitiile art.68 alin.2² din Legea nr.46/2008, anume lipsa unor criterii care sa permita aplicarea de catre organul judiciar, in concreto, atat a masurii asiguratorii a sechestrului (anticipand ca legala si temeinica o solutie de restituire a bunurilor catre persoana titulara a dreptului de proprietate, cu obligatia pastrarii pana la finalizarea procesului), cat si a eventualei masuri de siguranta a confiscarii speciale, cu respectarea criteriului proportionalitatii intre masura aplicata si gravitatea faptei, respectiv circumstantele persoanei careia ii apartine bunul in discutie.

Subiectiv, apreciem ca tocmai din acest neajuns izvoraste izul neconstitutional, tocmai pentru ca respectarea dreptului de proprietate se traduce printr-o obligatie ce trebuie invariabil a fi asumata atat in demersul legiferarii, cat si in sarcina organelor judiciare chemate sa aplice masura impusa prin textul de lege. Care ar fi o potentiala solutie in acest sens? Raspunsul este oferit de practica instantelor nationale, conform carora “proportionalitatea masurii confiscarii ar putea fi atinsa prin stabilirea unor criterii valorice si conditionarea confiscarii autovehiculului tertului numai in situatia in care acesta este folosit la savarsirea faptelor (...) de cel putin doua ori, ceea ce ar echivala cu o prezumtie de cunoastere”.

Prin Hotararea CtEDO din 6 noiembrie 2008, pronuntata in cauza Ismayilov impotriva Rusiei, Curtea a stabilit faptul ca “instanta trebuie sa asigure un raport rezonabil de proportionalitate intre confiscare, ca modalitate de asigurare a interesului general si protectia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita sa impuna o sarcina individuala excesiva”. In acelasi sens a intervenit si instanta de contencios constitutional, stabilind faptul ca, desi in materia Legii nr.171/2010, sanctiunea complementara a confiscarii are caracter imperativ, obligatoriu, dar acest atribut este necesar a fi subsumat, printre altele, celui al proportionalitatii, avandu-se in vedere tocmai faptul ca sanctiunea confiscarii constituie o veritabila ingerinta in dreptul de proprietate al persoanei titulare a acestuia.

Prin Hotararea CtEDO din 26 februarie 2009, pronuntata in cauza Grifhorst impotriva Frantei, instanta a statuat faptul ca “statele au dreptul sa adopte legile pe care le considera necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor in conformitate cu interesul general, insa trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat”. Or, este evident faptul ca in aceast domeniul al “utilizarii bunurilor” este cuprins si domeniul confiscarii, de vreme ce, prin esenta, confiscarea implica o privare de proprietate, in sensul art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Revenind la criticile aduse de instanta de contencios constitutional, in mod absolut corect a opinat instanta in sensul ca “textul de lege criticat nu asigura un just echilibru intre exigentele generale ale comunitatii referitoare la protectia fondului forestier national si dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al tertului proprietar al bunului folosit in vederea savarsirii contraventiei, din aceasta perspectiva fiind contrat atat dispozitiilor art.1 paragraful 2 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, cat si prevederilor art.44 alin.8 din Legea fundamentala”.

Prin decizia nr.486/18.05.2021, Sectia penala a ICCJ a stabilit faptul ca in astfel de situatii controlul instantei este limitat numai la evaluarea proportionalitatii masurii dintre scopul urmarit prin instituirea masurii si restrangerea drepturilor persoanei acuzate si, eventual, a efectelor produse ca urmare a eventualelor modificari survenite in situatia patrimoniala a persoanei cu privire la care s-a dispus masura.

Prin decizia nr.15/C din 08.03.2022, Curtea de Apel Oradea a stabilit faptul ca, caracterul obligatoriu al masurii asiguratorii nu este incompatibil cu posibilitatea ridicarii masurii asiguratorii cu ocazia verificarii periodice a acestei masuri daca organul judiciar apreciaza ca masura procesuala nu mai satisface testul proportionalitatii.

Prin Decizia nr.260 din 20.04.2022 a Sectiei penale a ICCJ, instanta suprema a stabilit faptul ca, chiar daca dispunerea masurilor asiguratorii (...) este obligatorie ope legis, acestea nu pot fi mentinute sine die, fara a se analiza scopul si proportionalitatea acestora raportat la durata ingerintei asupra dreptului de dispozitie a bunurilor.

Conclusiv, stagnarea dispozitiilor art. 68 alin.2² din Legea nr.46/2008 in actuala forma, genereaza atat o problema de drept sub aspectul instituirii masurilor asiguratorii, justificate de faptul ca bunurile respectiv (mijloacele de transport) vor face obligatoriu obiectul confiscarii speciale, cat mai ales o problema de constitutionalitate a acestor dispozitii, pentru considerentele expuse pe larg prin Decizia nr.197/2019 a CCR.

De lege ferenda, apreciem ca se impune o interventie a legiuitorului, fie prin instituirea unor criterii de individualizare a sanctiunii confiscarii mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase, prin raportare la natura si gravitatea faptei, fie eliminarea (ca neconstitutionala) a prevederii confiscarii mijloacelor de transport, astfel cum se si doreste prin Proiectul de lege privind noul Cod silvic, unde este tratat separat regimul masurilor asiguratorii si confiscarea. In acest sens, redam forma propusa, cu mentiunea ca se impune a se observa faptul ca, in noua optica, nu se mai prevede posibilitatea confiscarii mijloacelor de transport a materialului lemnos.

Art. 146. Regimul masurilor asiguratorii si confiscarea

(1) Materialele lemnoase rezultate ca urmare a savarsirii unor fapte ce pot fi incadrate ca infractiuni conform prezentei legi confisca in natura sau prin echivalent. In cazul confiscarii in natura, materialele lemnoase se ridica si se predau in custodie ocolului silvic care are sediul social cel mai apropiat de locul constatarii, acesta fiind obligat sa le preia. Transportatorul este obligat sa transporte materialele lemnoase confiscate la locul de predare in custodie, indicat de agentul constatator. In cazul confiscarii prin echivalent, calculul contravalorii materialelor lemnoase se face la preturi de referinta, pe specii si sortimente, stabilite anual in raport cu valoarea de circulatie a materialelor lemnoase, prin ordin al conducatorului Autoritatii, pe baza pretului pietei, rezultat prin calcularea mediei ultimelor preturi de vanzare, comunicate de administratorii fondului forestier prorietate publica, care au vandut sortimentul respectiv in ultimele 6 luni.

(2) Produsele din lemn obtinute din lemn brut, rezultate ca urmare a savarsirii unor fapte care sunt incadrate ca infractiuni potrivit prezentei legi, se retrag si, dupa caz, se recheama imediat de pe piata.

(3) Ocoalele silvice au obligatia infiintarii cel putin a unui depozit/depozit temporar, cu obligatia asigurarii unui spatiu destinat preluarii si depozitarii materialelor lemnoase ridicate/confiscate.

(4) In cazul savarsirii faptelor prevazute la art. 139, 144 si 145, luarea masurilor asiguratorii este obligatorie.

(5) In cazul in care se dispune masura sechestrului asupra materialelor lemnoase sunt aplicabile, dupa caz, dispozitiile art. 2521 – 2524 din Legea nr.135/2010, cu modificarile si completarile ulterioare.

(6) Materialele lemnoase prevazute la alin. (1) sunt produse perisabile si se valorifica de catre custozi in conditiile Regulamentului privind valorificarea lemnului din terenurile FFN proprietate publica prevazut la art. 109 alin. (1); preturile de pornire la licitatie sunt cele din lista preturilor de referinta, pe specii si sortimente stabilite anual, pentru materialele lemnoase care nu se gasesc sau care nu pot fi identificate, stabilita anual de Autoritate, denumita in continuare Lista preturilor de referinta.

(7) Sumele rezultate din valorificarea materialelor lemnoase in conditiile alin. (6) din care se scad cheltuielile ocazionate custodelui de manipulare si/sau valorificare, se depun intr-un cont bancar indicat de organul de urmarire penala.