A sosit si momentul acesta atat de coplesitor, al aparitiei volumului de framantari pandemice, ale mele si ale altora, intitulat Homi homini... virus. Editura RAO mi-a facut, ca si altadata (sa tot fie vreo cincisprezece ani de atunci!), bucuria implinirii prin cartea scrisa. Marturisirea din ultimul capitol este, cred, cea mai buna prezentare a gandurilor adunate in perioada din urma.

Ispravesc scrierea cartii... Imi strang catrafusele, la capatul unei perioade de incercari teribile - personale si colective. E fara tagada ca nemernicul asta de „Covid-19 a infectat intreaga lume. Aceasta pandemie a fost ca un caine urias care a prins in colti societatea noastra complexa si fragila si a cutremurat-o. Multi dintre noi au murit. Multi vor continua sa moara, fie din cauza virusului, fie din cauza saraciei pe termen lung, a disparitatilor economice si politice, la care se adauga sistemele medicale depasite, mostenire cu care vom ramane dupa pandemie. Unele aspecte ale societatii noastre se vor schimba spre mai rau, altele poate spre mai bine, insa, cu siguranta, pentru totdeauna. Si, in tot acest timp, am fost inundati de tone de stiri si analize instantanee, relatari din prima linie care ne frang inimile, instructiuni guvernamentale permanent modificate si de noi sfaturi medicale, la care se adauga probabil valul cel mai coplesitor si uimitor de cercetari stiintifice facute in graba, toate incercand sa anticipeze ce se va intampla in continuare si sa conceapa modul in care putem face fata acestui dezastru produs de boala. Insa dumneavoastra stiti foarte bine toate acestea”.[1] Din pacate, n-a fost un vis horror, ci o poveste adevarata, cumplit de adevarata!, despre mine si, mai ales, despre lume, intr-o vreme de urgie pandemica. In cazna mea de a asterne pe hartie toate lucrurile astea din urma, deznadajduitoare si deprimante, am avut in minte vorbele hesseiene, transformate intr-un crez habotnic: „Ah, exista atat de multi scriitori si poeti renumiti, care au realizat opere frumoase! Dar exista doar putini care, prin profunzimea si inflacararea inimii lor, au raspandit printre popoare cuvinte si ganduri pentru eternitate, asemenea mesagerilor celesti si semanatorilor. Si exista putini care au ramas in inimile si admiratia oamenilor de-a lungul secolelor nu datorita cuvintelor lor frumos alese sau operelor lor, ci datorita spiritului lor pur si nobil si care acum ne privesc de sus asemenea stelelor, incantati si zambind, conducatori si indrumatori binevoitori ai oamenilor ratacitori in intuneric”.[2]

Habar n-am daca paginele mele au imprastiat orisicat intunericul pogorat peste planeta pandemizata la o comanda unica si nici daca ele i-au ajutat pe semenii mei sa se dezmeticeasca, sa se lamureasca intru catva. M-am incapatanat sa-mi pastrez limpezimea mintii si spiritul critic, atent la maldarul de exagerari si de minciuni azvarlite inspre noi de propaganda celor doua secte, la fel de nocive amandoua: credinciosii si necredinciosii in COVID-19.

M-am straduit sa ma asez intre combatantii fanatici, asumandu-mi astfel riscul de a fi injurat din toate partile. Poate ca nu intotdeauna am gasit tonul potrivit, poate nu mereu cuvintele mele s-au insiruit cu desteptaciune pe razorul de celuloza, poate ca uneori m-am lasat prada emotiei, tulburarii de moment... Nu neg, insa nu ma caiesc. Asa a fost sa fie scrisa cartea aceasta despre reducerea omului la stadiul inferior de virus. Homo homini... virus, cine ar fi crezut?