Disputa avand ca obiect primatul deciziilor CJUE fata de deciziile CCR este de fapt o disputa care vizeaza acreditarea suprematiei dreptului european fata de Constitutia Romaniei, iar aceasta are ca tinta finala desfiintarea statului roman prin confiscarea totala a suveranitatii sale de catre o UE care nu isi mai are izvorul in acordul de vointa al natiunilor fondatoare. Incercarea de a lasa Romania fara nici o putere este expresia unui proiect politic fara nici o legitimitate juridica, fara nici o legatura cu dreptul. Promovarea proiectului de catre straini se numeste imperialism. Promovarea lui de catre romani se numeste tradare. A-i inventa o baza legala se numeste inselaciune.

ACTIUNEA ANTI-CONSTITUTIONALA A ICCJ

Un distins jurnalist roman m-a rugat sa comentez Incheierea ICCJ din 13 mai 2019 prin care, la solicitarea Asociatiei „Forumul Judecatorilor din Romania”, s-a adresat CJUE o „cerere de decizie preliminara” avand ca obiect interpretarea tratatelor constitutive ale UE in vederea solutionarii unui presupus conflict nascut dintr-o alegata incalcare a ordinii de drept conventional europene de catre o anumita decizie a CCR.

Intrebarea adresata CJUE de catre ICCJ suna astfel: „Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeana, articolul 19 alineatul (1) din acelasi tratat si articolul 47 din Carta drepturilor fundamentala a Uniunii Europene (care este, la randul sau, parte integranta a TUE – nn) trebuie interpretate in sensul ca se opun interventiei unei curti constitutionale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanta de judecata) cu privire la modalitatea in care instanta suprema a interpretat si aplicat legislatia infraconstitutionala in activitatea de constituire a completurilor de judecata?”

O intrebare gresit formulata nu poate primi decat un raspuns gresit. Scopul era ca raspunsul gresit sa aiba autoritatea unei institutii europene, in conditiile in care, pentru romanii iesiti dintr-o istorie a inchinarii la tot felul de porti straine, tot ceea ce vine din strainatate este sacru.

Inainte de a ne ocupa, insa, de intrebare, sa ne ocupam de actorii acestui prin act al tragediei.

„Forumul Judecatorilor din Romania” este asociatia inregistrata de judecatori ai Miscarii #rezist. In conditiile in care in Romania exista deja o asociatie profesionala a judecatorilor (Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania), alaturi de care functiona si Asociatia Magistratilor din Romania (incluzand si judecatori si procurori), ambele conduse de personalitati prestigioase ale lumii justitiei, carei nevoi ii mai putea raspunde si o alta asemenea entitate? Raspunsul este evident.

Partidul politic al Miscarii #rezist este USR, partid antinational (antinational nu inseamna federalist, caci federalismul nu neaga neaparat suveranismul), „coloana a cincea” a fortelor globalismului dogmatic de inspiratie macroniana, cu centrul la Paris. Atat UNJR cat si AMR s-au opus constant politizarii actului de justitie, inclusiv prin preluarea in legislatia romana a directivelor oligarhice formulate de eurocratia bruxelleza ilegitima. Pentru anihilarea acestei opozitii, atat prin spargerea unitatii de gandire si actiune a societatii civile din interior, cat si prin compromiterea ideii de societate civila insasi in ochii marelui public, au fost inventate asemenea entitati pseudo profesionale. In realitate ele sunt antene ale partidului politic respectiv, la randu-i agent al unor forte si interese para nationale, actionand sub acoperire civila. Iata cine a declansat operatiunea de subminare a CCR si de negare a suprematiei Constitutiei.

Al doilea actor a fost ICCJ. Este vorba despre „partenerul de nadejde” al DNA (potrivit celebrei marturisiri a neuitatei Livia Stanciu), la randul sau „partener de nadejde” sau, mai exact, „brat inarmat” al unor servicii de informatii romane, capturate, potrivit recunoasterii unor fosti sefi ai acestora, de omologii lor occidentali. Chiar daca multi dintre tovarasii de arme ai fostei presedinte a „instantei supreme” s-au pensionat, urmele adanci lasate de ei in cugetul si practicile institutiei nu s-au putut sterge atat de repede, ele fiind, de altfel, cu grija intretinute de epigonii lor, produs al unei suprarealiste incrucisari intre meduze si rechini. Prin urmare, ICCJ ramane un alt instrument al fortelor subterane („statul subteran”) care urmaresc anihilarea puterii politice a natiunii romane.

PERVERSITATEA UNEI INTREBARI APARENT NEVINOVATE

FJR si ICCJ si-au dat asadar mana pentru a ridica la fileul CJUE (institutie europeana formata netransparent din politruci cu studii juridice, numiti politic de guvernele statelor membre, cu observarea si in conditiile raporturilor de putere dintre membrii UE) mingea suprematiei dreptului UE in raport cu Constitutia Romaniei. Incheierea ICCJ, mentionata anterior, a oferit CJUE ocazia de a statua, sub cuvant ca interpreteaza tratatele constitutive ale UE, faptul ca in concursul dintre ordinea constitutionala a statului roman si respectivele tratate, acestea din urma au intaietate.

Ideea centrala a intrebarii este nu cum se interpreteaza niste articole din TUE, ceea ce era de competenta CJUE, ci daca de principiu TUE se poate „opune interventiei unei curti constitutionale”; adica interventiei CCR efectuata, evident, in exercitarea competentelor conferite ei de Constitutia Romaniei.

In realitate, nici un articol din vreun tratat constitutiv al UE nu prevede prioritatea sau suprematia dreptului UE in raport cu constitutiile nationale. Daca ar fi facut-o, tratatul nu ar fi putut fi ratificat, intrucat ratificarea este pretutindeni subordonata conformitatii cu legea fundamentala a statului in cauza. Lucrul acesta trebuia cunoscut de judecatorii ICCJ care, pe acest considerent, ar fi trebuit sa respinga cererea FJR ca inadmisibila.

Ei bine, nu! Ei intreaba care este interpretarea data de CJUE anumitor texte din TUE, solicitand-o ca apoi sa spuna daca intelesul astfel conferit acestora nu contravine intelesului dat de CCR unor legi infraconstitutionale romane. Intrebarea nu are rost decat daca s-ar pune in concurs interpretarea data de CJUE dreptului UE cu interpretarea data de CCR dreptului roman, pentru a stabili care prevaleaza.

Or, CCR nu interpreteaza dreptul roman infraconstitutional, ci Constitutia Romaniei, pentru a verifica daca legislatia infraconstitutionala este conforma cu prevederile constitutionale; iar CJUE nu este o instanta de apel a deciziilor CCR.

In speta, CCR nu interpretase in nici un fel legislatia infraconstitutionala, ci constatase ca ICCJ, ca exponent al puterii judecatoresti, incalcase competentele puterii legislative si modificase actele normative ale celei din urma. In discutie nu fusese interpretarea normelor infraconstitutionale romanesti, ci verificarea imprejurarii daca adoptarea anumitor norme se realizase sau nu cu violarea principiului constitutional al separatiei puterilor, precum si reafirmarea faptului ca o norma de drept administrativ nu poate modifica o norma de drept constitutional (respectiv legile nu pot fi amendate prin acte administrative).

Pe de alta parte, ICCJ nu interpretase intr-un anume fel legi infraconstitutionale, ci, cu prilejul organizarii activitatii sale, incalcase Constitutia, intrand intr-un conflict juridic de natura constitutionala cu Parlamentul. Un conflict care, bineinteles, avusese un impact negativ si asupra activitatii jurisdictionale, ajungandu-se la situatia scandaloasa ca anumite persoane sa execute condamnari pronuntate de judecatori a caror prezenta in completul de judecata era ilegitima.

O CONFUZIE JURIDICA TRANSFORMATA IN EXCES DE PUTERE POLITCA

Intrebarea corecta era nu daca tratatele constitutive ale UE interzic instantei nationale de contencios constitutional sa cenzureze interpretarea data legislatiei infraconstitutionale de catre puterea judecatoreasca, ci daca tratatele respective ar fi interzis sanctionarea actelor normative neconstitutionale adoptate de puterea judecatoreasca pentru organizarea activitatii sale. Ceea ce ar fi excedat competenta CJUE intrucat ar fi implicat interpretarea de catre aceasta a Constitutiei Romaniei; interpretare care constituie monopolul CCR, dupa cum tot monopol al CCR este si competenta de a solutiona conflictele juridice de natura constitutionala dintre puterile statului roman.

Pentru a fi pe intelesul celor mai putin informati, sa amintim ca speta de la care se plecase era aceea in care CCR constatase ca o hotarare a Colegiului ICCJ prin care se stabilea ca presedintele completelor de cinci judecatori nu se mai desemna aleatoriu, hotarare avand caracter de act administrativ, modifica o lege care impunea constituirea acestor complete exclusiv prin tragere la sorti. CCR mai retinea, in considerentele deciziei sale, ca principiul constituirii aleatorii a completelor de judecata are si rolul de a garanta obiectivitatea si neutralitatea judecatorilor, ceea ce asigura atat caracterul echitabil al proceselor, cat si increderea societatii in actul de justitie.

Unde era, asadar, aici interpretarea dreptului infraconstitutional? Totul se limita la verificarea conformitatii intre procedura folosita pentru adoptarea unor norme juridice si procedura prevazuta de Constitutie. Putea fi procedura legislativa prevazuta de Constitutia Romaniei in conflict cu tratatele UE? Putea CJUE cenzura aceasta procedura, anuland deciziile CCR care o explicau cu forta obligatorie printr-o interpretare oficiala?

Perversitatea intrebarii consta in aceea ca i se dadea impresia CJUE ca trebuie sa cerceteze relatia dintre dreptul intern romanesc (legislatia infraconstitutionala) si dreptul UE (tratatele constitutive ale UE), cand in realitate, i se cerea sa conchida ca judecatorul roman trebuie sa dea prioritate dreptului UE, chiar si atunci cand aceasta implica ignorarea deciziilor CCR; ceea ce insemna, de fapt, ignorarea Constitutiei Romaniei, adica a identitatii constitutionale a statului roman, respectiv negarea suveranitatii si chiar a existentei acestuia ca subiect de drept international de sine statator.

In ceea ce o priveste, CJUE s-a prefacut ca nu observa confuzia si a scos ordinea constitutionala a Romaniei in afara ordinii de drept al UE, iar puterea judecatoreasca romana (intreaga autoritate judecatoreasca, de fapt) in afara ordinii constitutionale romane, lasand-o pe aceasta in afara protectiei judiciare. Mai departe stafeta a fost preluata de catre Comisia europeana (factorul politic) care, nici mai mult nici mai putin, a amenintat statul roman cu suspendarea drepturilor sale ca membru al UE daca refuza sa aplice „decizia CJUE”.

ALTA INTREBARE, ALT RASPUNS ABERANT

Pe cand lucram la redactarea textului de fata a fost dat publicitatii un Comunicat de presa al Curtii de Justitie a Uniunii Europene (Comunicatul nr. 13/22 din 20 ianuarie 2022) referitor la Concluziile avocatului general in cauza C-430/21.

Documentul contine si urmatoarea nota de subsol: „Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru Curtea de Justitie. Misiunea avocatilor generali este de a propune Curtii, in deplina independenta, o solutie juridica in cauza care le este atribuita. Judecatorii Curtii urmeaza sa delibereze in aceasta cauza. Hotararea va fi pronuntata la o data ulterioara.” Prin urmare, nu este vorba despre pozitia CJUE, care dupa cum ne-au invatat propagandistii, cu si fara studii juridice, ai Miscarii #rezist / USR, in cazul comunicatelor CCR, se exprima prin decizii iar nu prin declaratii ale birourilor de presa. Iata, insa, ca un comunicat cu privire la un simplu pas intermediar in cadrul unei proceduri neterminate a CJUE este in ordine si salutat (unul dintre cei care intentionat confunda pozitia avocatului general cu cea a CJUE, dandu-i si o interpretare tendentioasa, este nimeni altul decat fostul ministru userist Stelian Ion), in timp ce un comunicat prin care CCR isi sintetizeaza jurisprudenta „creeaza probleme” (apud alt ex ministru, profesorul Valeriu Stoica).

Potrivit Comunicatului mentionat, avocatul general al CJUE, dl Anthony Collins (un nume ce ne aminteste de Brexit), apreciaza ca „Principiul independentei judecatorilor, coroborat cu articolul 2 TUE si cu articolul 47 din carta, se opune unei dispozitii sau unei practici din dreptul national, potrivit careia instantele nationale nu au competenta de a examina conformitatea cu dreptul Uniunii a unei dispozitii de drept national pe care o decizie a instantei constitutionale a statului membru a declarat-o ca fiind constitutionala. Acelasi principiu se opune declansarii unei proceduri disciplinare si aplicarii de sanctiuni disciplinare in privinta unui judecator ca urmare a acestei examinari”.

Aceasta minunata concluzie este formulata ca propunere de raspuns la o alta cerere de decizie preliminara, formulata cu referire la interpretarea acelorasi art. 2 si 19 din TUE, precum si a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de asta data de Curtea de Apel Craiova, un alt notoriu cuib de magistrati #rezist, si are ca obiectiv politic desfiintarea SIIJ – punctul principal al platformei politice a USR, prin realizarea caruia se urmareste readucerea justitiei sub controlul binomului DNA-SRI.

Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, avocatul Collins porneste de la „principiul independentei judecatorilor” pe care il aplica in raport nu cu puterea politica, ci cu Constitutia pe care judecatorii au jurat. Prin urmare sperjurul este calea spre independenta magistratilor romani. Caci, ceea ce distinsul avocat al CJUE nu pare a sti este ca „decizia instantei constitutionale a statului membru” este chiar lectura oficiala a Constitutiei, iar CCR nu este instanta judecatoreasca si, detinand monopolul interpretarii oficiale (cu caracter general obligatoriu) a Constitutiei nationale, nu are de ce solicita CJUE, inainte de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor romane, opinia asupra interpretarii dreptului UE (care, dupa cum vom vederea imediat, face parte din dreptul intern romanesc).

PRIORITATEA DREPTULUI UE ESTE CONDITIONATA

Teoretic este posibil ca o lege adoptata de legiuitorul national sa fie conforma cu Constitutia nationala, dar sa nu fie conforma cu dreptul EU, care, la randul sau, nici el nu ridica probleme de constitutionalitate in statul legiuitorului national (in speta Romania). O atare diferenta poate rezulta din imprejurarea ca legiuitorul national si cel comunitar (federal) au interpretat diferit actele fondatoare (Constitutia si respectiv tratatele constitutive ale UE, altminteri perfect congruente) care le calibreaza demersurile. In acest caz, nimic nu se opune ca judecatorul national, in cauza in care este sesizat, sa acorde prioritate normei de drept comunitar, in masura in care, repetam, nici aceasta nu contravine ordinii constitutionale nationale. Astfel totul este coerent, atat la nivel national cat si la nivelul uniunii.

Pentru ca judecatorul national sa procedeze astfel trebuie intrunite, insa, trei conditii: i. judecatorul sa se pronunte in cadrul competentei sale procesuale, astfel cum este definita de legea forului (lex fori); ii. sa existe o norma de drept pozitiv national si una de drept pozitiv al UE intre care apar contradictii (in sistemul de drept romanesc si, in general, in cel continental european, influentate de traditia romanista, spre deosebire de sistemul de common-law, legea este totdeauna produsul vointei reprezentantilor poporului, parlamentarii si delegatii lor, iar nu produsul judecatorilor si ea nu emana prin interstitiile procedurii); iii. normele care intra in conflict sa aiba un grad suficient de tehnicitate, precizie si de claritate pentru a putea fi comparate, asa incat sa se stabileasca exact ordinea de drept definita de fiecare dintre ele, fara a fi implicate elemente de oportunitate politica sau a fi indispensabil recursul la considerente subiective tinand, in ultima instanta, de politica legislativa, iar nu de aplicarea legii (intre o norma de drept al UE vaga, atragand interpretari subiective din categoria celor specifice puterii legislative, si o norma nationala clara care nu contravine in mod evident principiilor de drept comunitar, de fapt aceleasi cu principiile de drept constitutional national, cea din urma va avea aplicabilitate, intrucat, in asemenea cazuri, conflictul este fals, exclusiv aparent).

Or, problema pervers adusa in atentia CJUE de Curtea de Apel Craiova, pentru a permite emiterea unei decizii europene utile agendei useriste privind negarea suveranitatii nationale, era departe de a intruni aceste conditii. De aceea, Curtea de Apel din Craiova ar fi trebuit sa respinga ca inadmisibila solicitarea aceluiasi „Forum al Judecatorilor din Romania”, care ridicase anterior problema aplicarii acelorasi dispozitii ale TUE in dreptul romanesc, de asta data acompaniat de surata sa geamana, „Miscarea pentru apararea statutului procurorilor”.

Din aceleasi ratiuni, si CJUE ar fi trebuit sa isi declare necompetenta in solutionarea cererii cu care fusese sesizata. Departe de a o face, sub pretextul ca interpreteaza dreptul UE in contextul litigiului de drept intern romanesc in cadrul caruia neclaritatea cu privire la intelesul legii europene s-a ivit, CJUE se pronunta, de fapt, asupra substantei acestui litigiu; si o face de o maniera care aduce atingere raportului politic dintre Romania si UE, distrugand echilibrele de putere stabilite prin tratatele constitutive ale UE, in defavoarea statelor membre si dincolo de ceea ce ele au acceptat la semnarea acestora.

In speta, judecatorul roman avea exclusiv competenta sa verifice calitatea procesuala a reprezentantului SIIJ potrivit legii care guverna statutul personal al acestei structuri a parchetului, si doar daca, prin ipoteza, procedand astfel ar fi constatat o contradictie cu dreptul UE, ar fi putut decide excluderea acestuia din proces. O asemenea cercetare nu putea privi insa si considerentele de oportunitate politico-administrativa privind organizarea SIIJ, care nu erau de competenta puterii judecatoresti, ci a celei legislative sau executive. Judecatorul nu se poate pronunta asupra unor aspecte care ii exced competenta procesuala.

In al doilea rand, in speta care a ocazionat implicarea CJUE, nu era aplicabila nici o norma de drept al UE; nu exista nici o norma de drept al UE care sa prevada cum si in ce conditii se organizeaza unitatile de parchet. Mai mult, de principiu, atributul organizarii judecatoresti este lasat de tratatele constitutive ale UE in competenta statelor membre. Ca atare, actul normativ privind infiintarea SIIJ nu s-a ciocnit de nici un alt act normativ adoptat la nivelul UE privind infiintarea unor structuri similare. Asadar, nu CCR nu i-a permis judecatorului cu „usereul in suflet” sa aplice dreptul UE, ci dreptul UE nu exista.

Dreptul UE este format din actele cu caracter normativ adoptate de institutiile create de tratatele constitutive, cu respectarea liniilor directoare trasate de acestea. Tratatele respective sunt instrumente de drept international public, supuse principiului Pacta sunt servanda. Or, potrivit vointei partilor care le-au incheiat, dreptul UE nu este creat de CJUE. CJUE aplica si interpreteaza dreptul UE, dar nu il creeaza. Nu il creeaza nici macar prin traducerea principiilor generale din tratate in norme tehnice. La analogia dreptului se recurge numai atunci cand norma tehnica lipseste, iar nu pentru a o inlatura. Or, in speta, ea lipsea din dreptul UE, dar nu si din cel national.

In fine, dispozitia CJUE care ar fi trebuit aplicata de judecatorii „independenti” din Romania suna asa: „o reglementare nationala care prevede infiintarea SIIJ este contrara dreptului Uniunii in cazul in care instituirea sa nu este justificata de imperative obiective si verificabile legate de o buna administrare a justitiei si nu este insotita de garantii specifice identificate de Curte.” (Era vorba de norme care sa asigure independenta judecatorilor.)

Or, in care act normativ adoptat de legislativul UE se gasesc aceste conditii? Mai mult, ele sunt principii, nu norme juridice precise. In plus, sunt principii care trebuie sa orienteze politica legislativa a statului, stat care isi organizeaza justitia in cadrul stabilit de Constitutia sa. Daca optiunile organizatorice ale statului, exprimand optiunile sale politice de oportunitate, ar incalca TUE, s-ar crea un litigiu in executarea acestuia, implicand statele membre si institutiile europene mandatate sa vegheze la respectarea obligatiilor conventionale ale semnatarilor, pe de o parte, si statul in defect, pe de alta parte, ceea ar conduce la declansarea unor proceduri, inclusiv judiciare, pentru remedierea situatiei. Solutionarea sau evitarea litigiilor dintre statele membre sau dintre ele si UE nu sunt de competenta instantelor judecatoresti nationale.

Avocatul general al CJUE se preface ca nu vede aceste aspecte. De ce? Pentru ca obiectivul este ca prin blamarea CCR care, vezi Doamne, exclude Romania din UE impunandu-i valori contrare dreptului UE, sa nege obligativitatea respectarii Constitutiei de catre judecatorii romani, transformand sperjurul acestora, pentru care, evident, ar trebui aspru pedepsiti (si nu numai disciplinar), in act de eroism european.

UN FALS CONCURS NORMATIV SI UN ABUZ JURISDICTIONAL

ICCJ a sesizat CJUE cu o „cerere de decizie preliminara”. Prin aceasta se cerea, ca prim pas, interpretarea articolului 2 al Tratatului privind Uniunea Europeana, articolului 19 alineatul (1) din acelasi tratat si articolului 47 din Carta drepturilor fundamentala a Uniunii Europene, care chipurile ar fi interzis CCR sa verifice modul in care CJUE a decis sa incalce regula, cu radacini constitutionale, a formarii aleatorii a completelor de cinci judecatori. Curtea de Apel din Craiova, la randul sau, a cerut CJUE sa interpreteze aceleasi articole pentru a arata ca ele interzic CCR sa ii opreasca pe judecatorii romani de la a desfiinta, practic, o unitate a parchetului creata printr-o lege constitutionala, cat timp infiintarea acelei unitati sau verificarea legalitatii si oportunitatii acesteia nu sunt (inclusiv potrivit Constitutiei) de competenta puterii judecatoresti. Sa vedem rapid ce spun aceste texte.

Articolul 2 TUE suna asa: „Uniunea se intemeiaza pe valorile respectarii demnitatii umane, libertatii, democratiei, egalitatii, statului de drept, precum si pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care apartin minoritatilor. Aceste valori sunt comune statelor membre intr-o societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta, justitie, solidaritate si egalitate intre femei si barbati”.

Evident, TUE este un tratat (de drept international public) prin care statele membre au constituit UE, asezand-o pe temelia valorilor lor comune, valori a caror recunoastere, deja existenta la data acordului de vointa, este constata (iar nu dispusa / convenita) de partile contractante. Aceasta recunoastere unanima este chiar premisa acordului de vointa.

Art. 2 TUE da nastere obligatiei statelor semnatare de a construi UE in conformitate cu valorile comune mentionate si, apoi, obligatiei (institutiilor) UE de a se organiza si functiona respectandu-le, iar nu obligatiei acelor state de a adopta valorile unei UE, pe atunci, abia in statu nascendi, in ovo, si a se conforma acestora. TUE nu stabileste ordinea constitutionala a statelor membre, ci ordinea constitutionala a UE.

Sa comparam acest text cu cel al art. 1 (3) din Constitutia Romaniei, care suna asa: „Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme”.

Prin urmare, ipoteza se verifica: valorile in considerarea carora Romania a convenit sa adere la UE sunt aceleasi cu cele care stateau, in momentul aderarii (si apoi al semnarii Tratatului de la Lisabona) la baza ordinii sale constitutionale, ceea ce explica de ce Romania a putut ratifica TUE. Ca parte la TUE, Romania are dreptul de verifica si a cere ca UE sa respecte valorile pe care se intemeiaza statul roman, conform Constitutiei sale, iar nu invers. CJUE trebuie sa garanteze statelor membre transpunerea acelor valori in legislatia comunitara infra-conventionala, raspunzand politic in fata lor daca nu o face in mod corespunzator. Iar UE nu ar putea adopta un alt set de valori decat cu acordul Romaniei.

Articolul 19 TUE, spune urmatoarele: „Curtea de Justitie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justitie, Tribunalul si tribunale specializate. Aceasta asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc caile de atac necesare pentru a asigura o protectie jurisdictionala efectiva in domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.

Prin urmare, CJUE se ocupa de interpretarea si aplicarea tratatelor constitutive ale UE, iar nu de interpretarea si aplicarea Constitutiilor nationale. Cu permisiunea acestora, statele respective au atribuit uniunii competenta de a legifera in anumite domenii. Fie ca aceste competente sunt exclusive (ceea ce inseamna ca legislativul UE legifereaza fara a se mai consulta in prealabil cu legislativele nationale) sau partajate (ceea ce inseamna ca legislativul UE, inainte de a legifera, consulta legislativele nationale daca acestea au argumente din care rezulta ca ele ar fi mai potrivite pentru a adopta legislatia necesara intr-o anumita speta), actele normative adoptate in exercitarea lor (care formeaza dreptul UE / acquis comunitar) sunt obligatorii in statele membre ca si cand ar fi drept national; iar in masura in care intre legislatia adoptata de legiuitorul national si cea adoptata de legiuitorul unional (evident, nu cu obiect identic, caci intr-un stat nu pot exista doua sisteme de drept obiectiv in acelasi timp, ci cu obiect invecinat) ar aparea unele contradictii, cea din urma prevaleaza.

Daca legislativul UE ar abuza, legiferand in domenii aflate in afara competentelor atribuite lor sau cu ignorarea principiilor stabilite prin tratate, statele membre pot sesiza CJUE pentru a restabili conformitatea legislatiei europene cu tratatele constitutive ale UE; iar daca acele abuzuri ar incalca si Constitutiile nationale, instantele nationale de contencios administrativ vor sanctiona si neconstitutionalitatea lor.

In orice caz, protectia jurisdictionala a persoanelor afectate prin incalcarea normelor de drept al UE, a ramas, potrivit art. 19 TUE, de competenta statelor membre. Ce sa mai verifice atunci CJUE? A verifica daca sistemul judiciar national (acela care, in cazul Romaniei, de pilda, include SIIJ) nu cumva impiedica respectarea valorilor mentionate in art. 2 din TUE, inseamna a lasa, printr-o speculatie inadmisibila, fara efect dispozitiile art. 19, fraza finala.

Art. 47 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclama „dreptul la o cale de atac eficienta si la un proces echitabil” („Orice persoana ale carei drepturi si libertati garantate de dreptul Uniunii sunt incalcate are dreptul la o cale de atac eficienta in fata unei instante judecatoresti...”). Or, potrivit art. 19 TUE, antecitat, este clar ca stabilirea „cailor de atac necesare pentru a asigura o protectie jurisdictionala efectiva” este rezervata legislativului statelor membre inclusiv in domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Atunci unde mai este concursul normativ. Nu este. Ramane doar abuzul jurisdictional al CJUE, urmat de cel politic al Comisiei europene.

DEFINITIA NORMATIVA A VALORILOR UE

Pornind de la observatia ca potrivit art. 2 TUE „statul de drept” este o valoare pe care se intemeiaza Uniunea, ICCJ, ca si Curtea de apel Craiova, au considerat ca CJUE are competenta de a verifica daca intre interpretarea dispozitiei de drept european respective data de ea insasi si interpretarea data aceleiasi valori in dreptul national, inclusiv de catre CCR, exista conformitate. Fara indoiala ca aceasta abordare a fost acceptata cu placere de CJUE, ea deschizand calea controlului asupra conventionalitatii legilor romane cu excluderea controlului constitutionalitatii lor.

Ca este o fortare a notei, am demonstrat-o. Sa vedem, insa, ce se intelege prin „stat de drept” – o sintagma regasita deopotriva in TUE si in Constitutia Romaniei.

Asa cum am mai avut prilejul sa o spun, expresia romaneasca „stat de drept” nu are nici un sens, ea fiind o traducere gresita a expresiei franceze „état de droit”. In limba franceza, cuvantul „état” inseamna „stat”, dar si „stare”. De asemenea, „droit” inseamna „drept”, dar si „lege”. Astfel, traducerea exacta este „stare de legalitate”; adica „suprematia legii”. Aceasta corespunde perfect expresiei sinonime din limba engleza, unde, de fapt, isi are si originea: „rule of law”, in care „rule” inseamna „regula”, dar si „guvernare”. Prin urmare: „guvernarea legii”. Expresie care nu trebuie confundata cu „guvernarea prin lege”, intrucat s-a observat ca prin lege au guvernat si dictatorii.

De aceea, „guvernarea legii” (expresie si valoare care in limbajul curent romanesc a intrat ca „stat de drept”) este obligatoriu de asociat cu „democratia”. Impreuna sunt izvor al drepturilor omului. Legile adoptate nedemocratic, prin care sunt, inevitabil, negate drepturile individuale ale omului, nu sunt totuna cu valorile din art. 2 al TUE. Guvernarea legii, democratia si drepturile omului, constituie o treime unica si nedespartita, a carei „gardian” in ordinea paneuropeana este Consiliul Europei, iar nu UE. (Tratatul de la Lisabona impune UE sa adere la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si sa devina, astfel, si membru al Consiliului Europei.)

Odata aceste aspecte clarificate, trebuie sa cautam cum sunt definite „statul de drept” / „guvernarea legii” si „democratia” in dreptul intern romanesc si in cel european, pentru ca abia apoi sa putem cere, eventual, CJUE sa verifice daca intre ele exista contraziceri.

Ceea ce constatam este pe cat de surprinzator pe atat de adevarat: nici in dreptul UE nici in cel national termenii consacrati prin normele constitutive pertinente nu au fost explicati, dezvoltati si transpusi in norme tehnice care sa beneficieze de claritate si predictibilitate. Or, fara claritate si predictibilitate „guvernarea legii” este iluzorie intrucat deschide drumul arbitrariului si abuzului. Dupa cum, nerecunoasterea dreptului statelor membre ale UE de a-si pastra identitatea constitutionala stabilita prin decizia natiunilor / popoarelor lor, este o incalcare a principiului democratiei.

Daca cu „guvernarea legii” este ceva mai simplu, intrucat asta se poate reduce la ideea, formulata si de Constitutia Romaniei, ca nimeni nu este mai presus de lege, ca in fata legii toti sunt egali si ca nimeni nu poate avea drepturi si obligatii care nu izvorasc din lege sau sunt interzise de lege, cu democratia este mult mai complicat. Cu mare dificultate, cu ceva ani in urma, in locul unei definitii, Consiliul Europei a adoptat un numar de douazeci si trei de criterii pentru masurarea progresului democratic al statelor membre (democratia nefiind niciodata perfecta, ci numai perfectibila) in baza unui raport intocmit chiar de catre autorul randurilor de fata.

In aceste conditii, ce i se cerea CJUE? Sa isi asume sarcina legiuitorului si sa faca ce nu a facut acesta? Sa afirme ca „statul de drept” nu se rezuma la ceea ce expresia spune, adica la „guvernarea legii”, ci ca el inseamna nu doar suprematia normei adoptate de institutiile legitimate democratic in acest sens, ci si un anume continut al legii? Sa dispuna ca judecatorii, care au jurat sa respecte si sa apere Constitutia, pot interpreta legea nationala in lumina unor interese supranationale, inlaturand interpretarea data legii fundamentale a natiunii de institutia abilitata de insasi Constitutie sa o faca? Interventia CCR nu este oare tocmai in interesul aplicarii legii si deci o expresie a guvernarii legii; mai exact a legii legilor nationale, a legii fundamentale?

Trebuia CJUE sa defineasca ea democratia, in locul statelor membre si al legiuitorului european care nu au convenit asupra intelesului ei? Si mai ales trebuia ca CJUE sa faca asta negand democratia nationala, in conditiile in care deocamdata democratia moderna este un sistem de organizare a societatii inventat doar de natiuni, iar democratia transnationala, care ar fi trebuit sa fie UE, este abia in stadiul de experiment? Nu cumva fortand nota si incercand sa o ia inaintea vointei statelor membre, legitimate democratic, CJUE submineaza insasi cauza pe care pretinde ca vrea sa o serveasca? Aceea a realizarii unei federatii pan-europene, care insa nu poate fi decat una a statelor-natiune.

ICCJ a cerut CJUE sa interpreteze o legislatie inexistenta, in conditiile in care era evident ca principiile constitutionale ale UE nu aveau cum fi aplicate in mod direct. Una este cand o asemenea opera o realizeaza CEDO, in conditiile in care Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala in cadrul careia cetatenii statelor membre exercita un drept individual de recurs in apararea drepturilor lor individuale, si alta cand se incearca modificarea naturii juridice a UE pe cale judecatoreasca. Daca va fi sa avem „Statele Unite ale Europei”, statele europene o vor decide, iar nu judecatorii CJUE.

ROSTUL „DECIZIEI PRELIMINARE” A CJUE

Sa mai adaugam ca, aptitudinea curtilor de justitie a statelor membre de a adresa cereri CJUE pentru interpretarea tratatelor UE, cereri la care aceasta este competenta sa raspunda prin asa numitele „decizii preliminare”, a fost gandita de noi, cei care am participat direct la redactarea amintitelor tratate, pentru a facilita o uniformizare a interpretarii legislatiei comunitare. In masura in care asemenea interpretari nu sunt obligatorii, ele puteau oferi si un ghidaj cu privire la transpunerea in legislatie a unor standarde nedefinite tehnic de tratate (standarde juridice nedeterminate) precum democratia sau statul de drept.

Cu privire la asemenea cereri CJUE nu avea de solutionat un litigiu si de aceea decizia sa era „preliminara”. Cuvantul „preliminar” nu anunta o viitoare decizie a CJUE, abia aceea obligatorie, ci o viitoare decizie a instantelor judecatoresti nationale competente a solutiona diferite cauze in care era important sa se stabileasca un inteles corect si pe cat se poate uniform al normelor de drept al UE.

Potrivit art. 19 (3) al TUE, invocat de avocatul general Collins, „CJUE hotaraste in conformitate cu tratatele: ... b) cu titlul preliminar, la solicitarea instantelor judecatoresti nationale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii si la validitatea actelor adoptate de institutii;” (institutiile UE, evident). Deci totul este clar, „prin decizii preliminare” CJUE se poate pronunta numai cu privire la intelesul dispozitiilor din tratatele constitutive ale UE sau poate spune daca actele emise de institutiile UE se bucura de validitate sau sunt nule. Atat! Prin asemenea decizii nu se fac aprecieri cu privire la legislatia statelor membre sau la practicile institutiilor nationale, cu atat mai mult atunci cand este vorba despre Constitutie sau instantele nationale de contencios administrativ. Cum pot fi calificate, in asemenea circumstante, altfel decat ca abuzive, deciziile preliminare ale CJUE in care este condamnata pozitia CCR si se stabilesc drepturi pentru diverse institutii nationale (in speta, instantele judecatoresti), cu incalcarea legilor nationale care le guverneaza pe acestea?

Litigiul pe care CJUE ar fi putut fi chemata sa il solutioneze putea interveni in cazul in care un stat membru reclama abaterea unei norme de drept al UE de la prevederile tratatelor UE sau o institutie a UE acuza o norma de drept national pentru a fi in contradictie cu dreptul UE.

In speta, nu exista nici un litigiu intre o institutie a UE si un stat membru, nici un conflict reclamat de vreo institutie a UE, respectiv de vreun stat membru, intre dreptul UE si legile adoptate de legiuitorul national. Atunci de ce CJUE s-a pronuntat ca si cand ar fi avut de solutionat un litigiu si de ce unei decizii „preliminare” i se da caracterul unei decizii de fond a carei respectare se cere sub amenintarea a tot felul de sanctiuni? Faptul de a transforma o interpretare generala a legii destinata sa orienteze activitatea instantelor nationale pe linia convergentei la nivel comunitar, in dispozitie obligatorie pentru guvernul sau parlamentul unui stat membru, limitandu-le exercitiul atributiilor lor (exclusive sau partajate) si stabilind continutul raporturilor dintre puterile statului in afara ordinii constitutionale a acestuia, constituie un abuz patent pe care numai nebunii si tradatorii il pot sustine, atasandu-i consecinte constrangatoare in spatiul national romanesc.

DIAVOLUL VREA SA NE CONVINGA CA NU EXISTA

Se zice ca cea mai perversa inselaciune a diavolului este aceea de a ne convinge ca el nu exista. Tot astfel, cea mai perversa inselatorie a inamicilor suveranitatii statului roman este incercarea de a ne convinge ca propria noastra Constitutie ne obliga la cedarea acesteia.
In acest sens ne este citat art. 148 (2) din Constitutia Romaniei care are urmatorul continut: „Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

In realitate, nimeni nu contesta prioritatea tratatelor constitutive ale UE si a reglementarilor de drept comunitar (mentionarea acestora separata arata ca legiuitorul constituant roman a inteles natura juridica diferita a celor doua izvoare de drept, de care a separat si „actul de aderare” – drept international public, respectiv drept al UE) fata de legile interne, numai ca aceasta se judeca in cadrul ordinii stabilite prin Constitutia Romaniei. Altminteri, daca renuntam la Constitutie, inseamna ca renuntam si la stat, iar daca state nu mai sunt, din cine mai este formata UE?

Nu reiau multele argumente de drept care au fost aduse pentru a demonstra ca sintagma „legile interne” din art. 148 nu se refera si la Constitutie, ci numai la legile infraconstitutionale. Ma voi limita la a spune ca nu putem trata Constitutia ca pe un meniu à la carte din care fiecare poate alege articolul care ii place, ignorandu-le pe celelalte. Toate articolele trebuie in egala masura respectate, intrucat ele se sprijina unele pe altele creand un tot care se constituie intr-o ordine coerenta definitorie pentru identitatea statului roman. Renuntarea la un singur articol, inseamna renuntarea la actul de identitate a Romaniei si astfel, renuntarea la Romania.

Daca asa este, atunci trebuie sa citim intreg art. 148 care, in paragraful (4), precizeaza ca „Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).” Asadar, CCR nu este chemata sa ofere asemenea garantii. De ce? Pentru ca ea garanteaza respectarea Constitutiei, iar Constitutia nu se supune dreptului UE si actului de aderare, ci invers, acestea trebuie sa respecte Constitutia.

Intr-adevar, potrivit art. 142 (1), „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei.” (si deci, per a contrario, nu si cel al „suprematiei” sau, mai exact, al „prioritatii” dreptului UE fata de ordinea de drept interna), iar potrivit art.147 (4), adica un singur paragraf inaintea mult invocatului articol 148, „Deciziile Curtii Constitutionale... sunt general obligatorii....” Aceste dispozitii o consolideaza pe cea din art. 1 (5) al legii fundamentale care dispune ca „In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale... este obligatorie”.

Daca art. 1, 142 si 147 din Constitutie nu ar mai fi valabile, inseamna ca nici art.148 nu ar mai fi, intrucat nu este de loc evident ca acesta din urma ar stabili o exceptie de la dispozitiile celorlalte. Daca legiuitorul constituant ar fi vrut sa o faca o spunea explicit. Nu a facut-o nu doar pentru ca nu a vrut, ci pentru ca ea era imposibila sub aspectul stiintei dreptului constitutional si al doctrinelor juridico-politice referitoare la constituirea si functionarea statului si dreptului.

Pentru ca lucrurile sa fie cu desavarsire clare, trebuie facut referire si la art. 11(2) din Constitutie, potrivit caruia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”, ca si la art. 147(7) care dispune ca „Tratatul sau acordul international constatat ca fiind neconstitutional nu poate fi ratificat”.

Asadar, tratatele constitutive ale UE, tratate cu care toata legislatia europeana infra-conventionala trebuie sa fie conforma, odata ratificate de Parlamentul roman, intrucat s-a constatat ca sunt conforme cu Constitutia Romaniei, fac parte din „dreptul intern” romanesc, in raport cu care Constitutia detine suprematia (art.1). Acesta a fost textul legii fundamentale romane la data semnarii tratatului de aderare a Romaniei la NATO si, dupa ce l-au luat la cunostinta si i-au acceptat conditiile, considerandu-le conforme cu valorile europene, tratatele constitutive ale UE si acquis-ul comunitar, celelalte state membre ale UE au admis intrarea Romaniei in randurile lor cu drepturi egale si depline. Or, intr-adevar, pacta sunt servanda (angajamentele legal asumate trebuie respectate).

Prin semnarea actului de aderare a Romaniei la UE si apoi, prin semnarea tratatului UE de la Lisabona, care a fost supus ratificarii Parlamentului roman, UE si statele membre au acceptat suprematia Constitutiei Romaniei, si astfel faptul ca dreptul UE se situeaza deasupra legilor interne romanesti, dar in cadrul ordinii stabilite de Constitutie, deci in subordinea acesteia.

Atunci ce mai doreste CJUE? Ce mai doresc cei care vor sa subordoneze Constitutia dreptului UE? Ce mai vor cei care aseaza deciziile CCR sub controlul CJUE? Nu exista nici argument juridic care sa sustina suprematia dreptului UE fata de Constitutia nationala. Exista doar incercari de ordin politic. Ele trebuie respinse, atunci cand vin din afara, si pedepsite (inclusiv penal) cand vin dinauntrul societatii romanesti.

In plus, Romania este perfect indreptatita in prezent sa aduca in dezbaterea statelor membre, la nivelul politic cel mai inalt (Consiliul European sau, eventual, conferinta interguvernamentala), problema incalcarii tratatelor constitutive ale UE de catre CJUE, in complicitate cu Comisia Europeana.