Ma trezesc anevoie, parca as avea o ghiulea legata de picioare. Sa ma ridic din pat, sa nu ma ridic? Urasc raspunsul la repetabila intrebare... Dar hai sa va fac o confesiune pana una alta. Dupa doua decenii si jumatate de cariera la bara, declar pe proprie raspundere si nesilit de cineva ca „avocatura ramane o boala grea si lunga, unii spun cumplita”.[1] Cine nu crede, sa pofteasca la mine in audienta, e pro bono! Nu-i luati in serios pe vanzatorii de iluzii de care, din pacate, breasla mea nu duce lipsa. Dimpotriva. Cum s-or ingadui in oglinda insii cu pricina? Nimic nu mi se pare mai detestabil decat sa minti un om, indeosebi un om azvarlit intr-o prapastie a destinului. Zau ca pute a sarlatanie. Culmea, sunt clienti cu duiumul care te implora sa-i „duci cu zaharelul”, sa le impui capul cu povesti de adormit tancii, cu baliverne de ingheata apele! In fine, sa fie sanatosi cu totii, e loc sub soare pentru fiecare!

Inainte de a iesi din casa, imi arunc ochii pe dosarul in care am termen azi. Daca nu citesc actele importante, am senzatia ca merg in fata instantei cu lectia nepregatita. Deodata, ma opresc din lectura si mustacesc amuzat, cum de n-am observat deunazi anomalia juridica asupra careia ma aplec caznindu-ma sa-i deslusesc sensul? In anul 2005 a aparut Legea nr. 247 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, act normativ unicat, probabil, in spatiul european. Legiuitorul oranj de atunci, imboldit de Monica Macovei, un fel de Ana Pauker cu breton, a simtit nevoia sa redacteze art.15 plecand de la prezumtia de coruptie a functionarilor-subiecti ai textului in discutie. Caci, „in scopul evitarii unor posibile fraude sau tentative de corupere a personalului implicat in aplicarea prezentei legi”, se stabilesc o serie de masuri, inclusiv acordarea sporului de dificultate de maximum 50 % din salariul de incadrare, beneficiarii fiind salariatii care desfasoara lucrari de secretariat. Stiti cine este adrisantul normei? Va lamuresc indata – Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, alcatuita din noua membri, toti unul si unul: presedintele, vicepresedintele si doi directori ai Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului, cate doi de la Ministerul Economiei si Finantelor si de la Ministerul Justitiei. Vasazica, ditamai stabii sunt banuiti ab initio ca-si vor tranzactiona functia, asta da sinceritate legislativa! Culmea, si acum nastrusnica dispozitie troneaza falnic in corpul ciudatei legi. Motiv sa reflectez nitel in drum spre tribunal... De ce oare om ignora mostenirea juridica a romanilor? De ce oare om promulga legi confuze si pripite, suprapuneri de reglementari, unele abrogate la prima analiza temeinica... Pai, summum jus, summa in juria („nimic nu e mai potrivnic moralei decat excesul de drept”), restul se reduce la injurie adresata legislatorilor antici! Ultima perioada de lupta impotriva coruptiei dambovitene, purtata la ordinul strainatatii euro-atlantice, mi-a adus aminte de inteleptul si inutilul adagiu, deopotriva.

Ajung in sanctuarul suspinelor, sala pasilor pierduti e cam golasa. Unde-i zumzetul de altadata? Nu are cine sa-mi raspunda, nici macar ecoul. In cele din urma, se iveste un coleg de bara cu niscaiva ani mai varstnic si ne intindem la palavre. Ne cunoastem de o groaza de ani, nici n-are rost sa-i numar, m-ar deprima... Mi se plange de betesugurile ce l-au napadit ca iarba dracului. La un moment dat, ma fixeaza ghidus, ma trage aproape de el si mi se marturiseste cu un aer de copilaroasa cainta: „Stii, am avut gene bune, dar le-am baut”. Pufnesc in ras, el, asijderea. De-ar fi singurul sinucigas cu elixiruri bahice, insa nu-i, multi dintre purtatorii de roba irosindu-se in preaplinul paharelor cu alcool. Multumesc Celui de Sus ca m-a ferit de atotputernicul si dulceagul viciu! Mai zabovesc un sfert de ceas si gata. Grefierul imi sopteste ca „onorabilul” absenteaza din cauza de Omicron. Imi strang catrafusele si o iau inspre birou.

Afara s-a imprimavarat de-a binelea si-un gand strengar ma ademeneste sa-mi las balta toate socotelile... Rezist ispitei, chiar daca ma pomenesc fata in fata cu o Afrodita mai frumoasa ca inchipuirea. Parfumul ei ma ameteste, o urmaresc cu privirea intr-un soi de extaz carnal. Ce e femeia, totusi? Un scriitor bulgar ma scoate din incurcatura: „Femeia? Nici macar nu indraznesc s-o definesc. Dar din ce-am invatat pana acum, poate fi ceva asemanator scrisului si literaturii. Femeia iubita trebuie inventata mereu si mereu, zi de zi. Ceea ce iubesti implica efort si inspiratie in acelasi timp”. Si alora care nu sunt deprinsi cu scrisul si cu literatura, ce le ramane? Femeia, femeia, mereu femeia! Tomuri stufoase, de la un capat la altul al globului, in limbile tuturor semintiilor pamantului, dedicate ei, in versuri ori in stihuri, in rondeluri sau in fraze sublime, emotionante, elogioase, zguduitoare, razbunatoare... Tarlale nemarginite de paduri defrisate de dragul ei, ca nu cumva sa ne scape vreo ofranda de hartie depusa la picioarele-i ravasitoare, aidoma coloanelor irezistibile de la intrarea in Paradis. Nimic despre barbat, cateva randuri macar, la naiba cu discriminarea asta sexuala! Protestez! Chiar nu meritam si noi doua, trei pagini de metafore afrodiziace? Candva, o iubita mi-a explicat tandru, si vorbele sale rasuna inlauntru-mi ca o harfa languroasa, ca „barbatul inseamna, intai de orice, forta si masculinitate, putere. Uneori, puterea ii e tocmai femeia-pereche. Inteligenta si energia lui, ca surse ale puterii lui. Numai ca energia sexuala apartine femeii. Iar femeia care are energie sexuala poate fi singura femeie din viata barbatului sau”. Deci tot femeia e cheia, nimic fara ea. Ea si Dumnezeu. O pledoarie pro domo, desigur, n-are rost sa cer cuvantul in replica. Deja m-am resemnat.

La finalul altei zile din greaua si lunga agonie, imi agat amagirile in cuier si ma afund in fotoliu, straduindu-ma sa ma scutur de mazga adunata in „campul tactic”. Butonez la intamplare telecomanda televizorului. Neinspirata alegere. Promiscuitatea din studiouri se revarsa in camera, ma murdareste pe de-a-ntregul, e atata obscenitate si incultura incat mai, mai imi vine sa sparg ecranul, devenit latrina fetida. Mda, Vargas-Llosa a surprins esenta: „Presa de scandal nu corupe pe nimeni (...) ea se naste corupta de o cultura care, in loc sa respinga intrunziunile grosolane in viata privata a oamenilor, le cauta, pentru ca aceasta distractie face mai suportabila ziua de munca a angajatului punctual, a muncitorului plictisit si a gospodinei obosite. Asa ca prostia a ajuns regina si stapana vietii de astazi, iar politica – una dintre principalele ei victime”.[2] He, he, a trecut o vesnicie, parca, de cand jurnalistul si filologul american H.L. Mencken remarca, mai in gluma, mai in serios, ca datoria jurnalistilor este aceea de a-i alina pe cei afectati si de a-i afecta pe cei aflati intr-o stare de confort. A fost odata ca niciodata...

Adorm pe nesimtite. Visez straniu. Zeita Justitiei s-a lepadat de vestminte si e goala. Si-a dat jos esarfa ce-i acoperea ochii si imi zambeste senzual, provocator, ce mai tura-vura. Gatuit de nerabdare, ii ating pielea catifelata si ii rasfir parul. Ea ma mangaie, starnita de placerile epidermice, si ne sarutam patimas. N-apuc sa ma dezmeticesc, ca ma impinge brutal si imi ranjeste sardonic. Ptiu, drace, minunatia aia trupeasca s-a transformat brusc in Baba Cloanta din basmele inocente de odinioara. Tresar speriat si asa imi dau seama ca Onir imi joaca iarasi o festa. Maine, dis-de-dimineata, trebuie sa fiu din nou la instanta de judecata. Pe cine oi intalni acolo? O fi vestala plina de nuri, o fi hoasca zbarcita si rea?...