Are mentalitatea lu Boc si a lui Base. Nimic deosebit s-au neasteptat. Nici un motiv de mirare pentru mine.

este inca o dovada a incompetentei acestui procuror de tip stalinist!!!

era mai bine la baschet!din cate vedem am ajuns sa traim vremuri de rastriste: baschetbalistele instrumenteaza dos.penale fara sa aiba nicio legatura cu meseria in sine.
iar cand liberatea unor oameni depinde de astfel de exemplare fara discernamant, expertiza si coloana verticala.Nu avem decat sa ne facem dreptate ca la stabor sau ca in triburile africane, adica legea junglei.

este inimaginabila degradare justitiei si incompetenta ajunsa in varful ierarhiei
wooow!daca v-ati fi considerat stat de drept si daca ati fi fost efectiv membrii unor strructuri euro atlantice..............se impunea ca opinia publica sa ceara DEMISIA acestei NULITATI!sau mai fair play se impunea sa-si dea demisia din proprie initiativa,
afirmatiile domniei sale sunt in totala contradictie cu cpp, carta ue(tratatul de la lisabona), conventia edo, constitutia rom, declaratia univ.a dr.omului, pactul onu privind dr.civile si politice, rec.consiliului de ministrii, jurisprudenta cedo.............woow!si cand te gandesti ca insusi pres.germaniei si-a dat demisia de onoare ptr.o declaratie nesabuita ......dar e alta tara.Romania e tara tuturor posibilitatilor!

Kovesi a zis ca e treaba invinuitului sa ceara probe in apararea sa.in plus fata de art.91 si urm din cpp, art.8 din cedo, art.26, 28, 29, 30 din constitutie
pe care le batjocoreste pur si simplu.
În conformitate cu art. 66 alin. 1 Cod procedură penală învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia.
Prezumţia de nevinovăţie a apărut ca o regulă în procesul penal modern, fiind prevăzută pentru prima dată în legislaţiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (legislaţia S.U.A., Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţenilor din 1789).
În perioada contemporană, această prezumţie a dobândit caracter de principiu, prin consacrarea ei în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11), fiind preluat şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în iunie 1994, în art. 6 (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) şi de art. 23 alin. 11 din Constituţia României.
Realizarea procesului penal nu poate fi concepută fără cunoaşterea deplină a adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei, a circumstanţelor producerii ei asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei inculpate şi a circumstanţelor personale.
Potrivit principiului „actori incumbit probatio” cel care acuză are obligaţia dovedirii învinuirii aduse. Aşadar, persoana acuzată nu are obligaţia dovedirii nevinovăţiei sale, întrucât chiar legea îl prezumă în această ipostază însă are dreptul combaterii tuturor acuzaţiilor aduse.
O problemă deosebită referitoare la prezumţia de nevinovăţie este cea legată de durata acestuia, de limitele de timp sau de activităţi judiciare asupra cărora se întind efectele sale.
În art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se arată că „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
Prin prisma acestor reglementări potrivit cerinţelor principiului în discuţie, sarcina propunerii probelor sau cererea privitoare la probă aparţine organelor judiciare.
DEMISIAAAAAAAAAAAAAAAA!

SAU PARAFRAZAND POLITIA GREVISTA "IESI AFARA FIINTA EXTRAORDINARA!"

romania are cea mai permisiva legislatie din europa. nicaieri in lume retinerea nu dureaza numai 24 ore ci intre 3 si 5 zile. in mod clar chiar drepturile inculpatului sunt incalcate acesta fiind obligat si tarat in miez de noapte pentru audieri la politie, procuror si judecator. prezumtia de nevinovatie este sublima dar ce te faci cand nu mai poti administra niciun fel de probe pentru a o rasturna- martori si chiar parti vatamate mincinosi sau muti din multe motive, experti corupti si incompetenti,camere de filmat pe strazi sau patrule de politie ioc din lipsa de fonduri si mai nou nici interceptari sau filaje autorizate. Pai eu zic sa stingem lumina si sa ne facem singuri dreptate cu prezumtia in mana.

d-le Prostanacu desi comentariul dvs.nu are legatura cu subiectul va raspund prin a va reda un discurs al presedintelui CEDO (un judecator al carui CV - http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/3975797D-98C8-4018-9971-F41E3DF22901/0/Costa_CV_En.pdf, bineanteles si neechivoc nu se compara cu cel al "excelentei sale" procurorul general al ROM - http://www.mpublic.ro/conducere_pg.htm, dar insist sa-le comparati, totusi)

priviti ce spune un biet judecator, presedinte CEDO despre libertate:

LIBERTATEA ŞI SIGURANŢA CONFORM JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (CONFERINŢA DOMNULUI JEAN-PAUL COSTA, VICEPREŞEDINTELE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, LA INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, BUCUREŞTI, 24 APRILIE 2003)

"Sunt foarte onorat să iau cuvântul în faţa magistraţilor şi a viitorilor magistraţi români. Sunt cu atât mai onorat, cu cât sistemul european de protecţie a drepturilor omului se bazează pe un principiu bine cunoscut al dreptului internaţional public, principiul subsidiarităţii, în virtutea căruia autorităţile şi jurisdicţiile naţionale sunt chemate, ele dintâi, să asigure această protecţie; Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să acţioneze decât în ultimă instanţă. Altfel spus, dumneavoastră, magistraţilor şi viitorilor magistraţi, vă revine sau vă va reveni sarcina de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie şi protocoalele sale de către ţara dumneavoastră.

Între aceste drepturi, unul dintre cele mai importante - afirmat cu putere încă la 1789 prin Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului - este dreptul la libertate şi la siguranţă, enunţat la articolul 5 al Convenţiei. Am putea defini acest drept, în ansamblul său, ca acela de a nu fi privat de libertate, cu excepţia unor situaţii excepţionale, şi de a nu fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.

Articolul 5 este cel mai lung şi mai detaliat dintre toate articolele Convenţiei şi Protocoalelor sale. În acelaşi timp, aceasta înseamnă că el comportă numeroase aspecte şi că redactorii Convenţiei, preocupaţi de pragmatism, au ţinut să enunţe cu multă precizie condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate, ca şi garanţiile de care poate şi trebuie să fie însoţită această privare de libertate. Iar jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului a rafinat şi mai mult aceste condiţii, limite şi garanţii.

În lumina acestei jurisprudenţe, aş vrea, mai întâi, să vă indic condiţiile cărora li se subordonează privarea de libertate, apoi să precizez drepturile care aparţin persoanei astfel privată de ceea ce înseamnă unul dintre atributele cele mai preţioase ale fiinţei umane, adică de a fi liberă.

I. Condiţiile care permit derogarea de la principiul general al dreptului la libertate şi la siguranţă

Principiul este afirmat şi chiar repetat: "Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă", apoi "Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia..."

Aşa cum prevede regula în materie de interpretare a tratatelor, a fortiori atunci când acest tratat se doreşte un gardian al drepturilor omului, Curtea a interpretat întotdeauna principiul în mod extensiv, iar excepţiile, pe care urmează să vi le indic în continuare, în mod restrictiv şi limitativ (acest lucru a fost reamintit recent: a se vedea hotărârea Çonka vs. Belgia din anul 2002, la § 42).

În realitate, există o condiţie/excepţie cu caracter general, şi şase cazuri sau categorii de cazuri specifice.

A. Condiţia cu caracter general
În toate cazurile unde este posibil, privarea de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor legale".

Această formulă, care este, în mod evident, o garanţie fundamentală împotriva arbitrarului, şi care trimite la noţiunea foarte generală a "preeminenţeii dreptului", solemn enunţată în Preambulul Convenţiei, are o consecinţă interesantă din punct de vedere juridic: ea permite înfrângerea principiului subsidiarităţii pe care l-am evocat acum câteva minute. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenţie, în mod simetric "nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenţie"; deci, cu toate că le revine "autorităţilor naţionale, şi mai ales instanţelor judecătoreşti, în primul rând, să interpreteze şi să aplice dreptul intern", "Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul respectat". Tocmai am citat, astfel, hotărârea Benham vs. Regatul Unit din 1996, dar acest considerent de principiu este frecvent reluat. Pentru a vă da un exemplu, ca urmare a exercitării acestui control, în cauza Tsirlis şi Kouloumpas vs. Grecia (hotărâre din anul 1997), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenţiei. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea în detenţie a doi miniştri ai cultului Martorii lui Iehova a fost făcută cu încălcarea dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicţie cu soluţia pronunţată de jurisdicţiile naţionale din Grecia.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii noastre nu se mulţumeşte cu respectarea normelor de drept material şi de procedură din legislaţia naţională. Ea cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franţa a fost condamnată pentru că a procedat la o măsură de extrădare deghizată, sub aparenţa unei proceduri de expulzare).

B. Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate

Libertatea nu este, din nefericire, totală. Există ipoteze în care privarea de libertate este legală, potrivit Convenţiei înseşi.
Există şase ipoteze, sau categorii de ipoteze, a căror listă este limitativă:

1) detenţia legală după condamnarea de către un tribunal competent

Este vorba, aici, de ipoteza pedepsei cu închisoarea, urmare şi consecinţă a unei condamnări de către o jurisdicţie competentă. Contează prea puţin dacă pedeapsa este calificată în dreptul intern ca sancţiune penală sau sancţiune disciplinară (chiar administrativă) (hotărârea Engel vs. Olanda din 1976). Tot astfel, dacă condamnarea este pronunţată de un instanţă de fond, de apel sau de recurs, aceasta întrucât, dacă anumite sisteme juridice europene confere efecte suspensive apelului (sau chiar recursului în casaţie), altele nu o fac; Curtea consideră deci deţinerea ca fiind legală din momentul în care o instanţă, indiferent de gradul său de jurisdicţie, a pronunţat o condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine executorie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Wemhoff vs. Germania din 196. Acontrario, în mod evident, detenţia nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunţată cu suspendare. Dimpotrivă, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună neimputarea perioadei de detenţie pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu închisoarea pronunţată nu contravine articolului 5, întrucât acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecinţă, la posibilitatea de a soluţiona rapid apelurile prin care se invocă motive serioase (hotărârea Monnell şi Morris vs. Regatul Unit din 1987).

2) detenţia legală pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată de un tribunal sau în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege

Această ipoteză se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudenţă articolului 5, în ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenţiei.

A se vedea un caz recent de încălcare a acestei dispoziţii în hotărârea Nowicka vs. Polonia din 2002, unde era vorba de deţinerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în cadrul unor proceduri private pentru defăimare.

Pe de altă parte, articolul 1 din Protocolul nr.4 interzice detenţia datornicilor, însă doar dacă este vorba de o obligaţie contractuală. În schimb, nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate cu caracter de sancţiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei persoane de a plăti o creanţă a Statului, cum ar fi o amendă vamală (hotărârea Göktan vs. Franţa din 2002).

3) arestarea preventivă în cadrul procedurii penale

O astfel de deţinere nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în faţa "autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune (sau să fugă după săvârşirea acesteia)". Fac referire la textul articolului 5 § 1c).

Această ipoteză trebuie înţeleasă într-o manieră absolut strictă, pentru că ea face derogare în acelaşi timp de la principiul dreptului la libertate şi, într-un anumit mod, de la cel al prezumţiei de nevinovăţie (garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei).

Un exemplu de interpretare strictă a acestei dispoziţii este că, în opinia Curţii, nu poate fi vorba decât de o procedură penală (iar nu disciplinară sau administrativă): a se vedea în acest sens hotărârea Ciulla vs. Italia din 1989. Ca un exemplu mai recent de încălcare a acestei dispoziţii, hotărârea Lukanov vs. Bulgaria din 1997: Curtea a considerat că deţinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile că acesta ar fi comis o infracţiune cu caracter penal.

Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare (hotărârea Stögmuller vs. Austria din 1969). Iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social. (hotărârea Guzzardi vs. Italia din 1980).

4) detenţia unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente

Curtea controlează dacă este vorba, într-adevăr, de măsuri şi de structuri educaţionale. Ea a decis, astfel, că plasarea unui minor în arest preventiv, într-un regim virtual de izolare, fără personal calificat şi fără ca această plasare să aibă un caracter provizoriu şi să se preschimbe rapid într-un transfer la o instituţie specializată, încalcă articolul 5 (hotărârea Bouamar vs. Belgia din 198. Această jurisprudenţă este constantă. A se vedea, ca un exemplu mai recent, D.G. vs. Irlanda (hotărâre din 2002). Prin aceasta, se arată din nou că ea veghează la o interpretare restrictivă a excepţiilor aduse principiului libertăţii.

5) detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond
Această categorie destul de variată vizează ceea ce s-ar putea numi detenţie "profilactică" (fie că este vorba de profilaxie sanitară sau socială).

Abuzurile fiind pe deplin posibile în această ipoteză, după cum au demonstrat-o, în trecut, internările psihiatrice ale disidenţilor politici sau doar ale simplilor non-conformişti, controlul în materie, exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este deosebit de strict. Pe data de 17 iunie viitor, va avea loc o şedinţă publică pe fond în cauza Rakevich vs. Rusia, în care reclamanta invocă o încălcare a acestei părţi a articolului 5 din Convenţie.

În anul 2000, Curtea a pronunţat o hotărâre Varbanov vs. Bulgaria prin care a constatat încălcarea aceloraşi dispoziţii, considerând că era imposibil să se obţină probe prin care să stabilească maladia psihică a unei persoane ce fusese plasată în detenţie într-un institut psihiatric.

În sfârşit, mai pot cita o cerere împotriva României, aceea a lui Alexandru Pantea, pe care Curtea noastră a declarat-o admisibilă în martie 2001, din punctul de vedere, mai ales, al articolelor 3 şi 5. Reclamantul a fost deţinut, pe rând, într-o închisoare, în secţia psihiatrică a unui spital, într-o închisoare şi într-un penitenciar, şi el susţine că această detenţie nu era legală în sensul articolului 5 şi că el a suferit tratamente care încalcă articolul 3. Curtea noastră urmează să se pronunţe pe fond, deci va trebui să hotărască dacă plângerile domnului Pantea sunt fondate sau nu.

6) detenţia unui străin, fie pentru a-l împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu, fie că împotriva lui se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare

Şi aici Curtea face o interpretare limitativă a acestei ipoteze de privare de libertate - un străin având, din principiu, un drept la libertate egal cu orice cetăţean al ţării de reşedinţă.

Astfel, ea consideră că, în caz de detenţie pendinte extrădării, privarea de libertate este justificată doar câtă vreme se derulează procedura anterioară adoptării unei decizii prin care să se confirme - ori să se infirme - extrădarea persoanei în cauză şi că, prin urmare, dacă ţara de primire nu îndeplineşte această procedură cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie justificată: hotărârea Quinn vs. Franţa din 1995. Ea adoptă acelaşi raţionament pentru durata unei proceduri de expulzare (hotărârea Chahal vs. Regatul Unit din 1996).

Curtea a hotărât, de asemenea, că reţinerea străinilor în zona de tranzit a unui aeroport internaţional echivalează cu privarea de libertate şi a cenzurat această reţinere pentru durata sa excesivă, în absenţa unui control judiciar suficient de către un judecător (hotărârea Amuur vs. Franţa din 1996).

Bineînţeles, la fel ca pentru orice privare de libertate autorizată de articolul 5, Curtea trebuie să fie convinsă că există o bază legală în dreptul intern. Este ceea ce a hotărât, de exemplu, în cauza Dougoz vs. Grecia în 2001.

Aş dori acum să abordez garanţiile şi măsurile de salvgardare de care trebuie să poată beneficia orice persoană arestată sau deţinută, chiar dacă această arestare sau detenţie este legală din punctul de vedere al articolului 5 din Convenţie.

Există aici patru tipuri, prevăzute în paragrafele 2 până la 5 ale acestui articol.

II. Garanţiile procedurale împotriva privărilor de libertate

1) informarea datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa

Acest drept la informare reprezintă o garanţie crucială a libertăţii individuale şi dreptului la apărare. Este suficient să ne reamintim "Procesul" lui Franz Kafka, unde angoasele eroului vin chiar din faptul că el nu ştie de ce este acuzat...

Articolul 5 § 2 din Convenţie precizează că această informare trebuie furnizată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată. Jurisprudenţa a precizat aceste noţiuni. Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore) între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca fiind compatibil cu această dispoziţie (hotărârea Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul Unit din 1990). A se vedea, în acelaşi sens, decizia Kerr vs. Regatul Unit din 1999. În ceea ce priveşte limba, nu trebuie, neapărat, ca aceasta să fie limba maternă a persoanei, ci cel puţin un idiom pe care să-l înţeleagă (a se vedea mutatis mutandis, în contextul articolului 6 § 3, cât priveşte un rechizitoriu, hotărârea Kamasinski vs. Austria din 1989).

Bineînţeles, o absenţă totală a informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2 (hotărârea Van der Leer vs. Regatul Unit din 1999).

În sfârşit, Curtea consideră că acest drept are un caracter foarte general şi că el depăşeşte procedura penală stricto sensu.

2) dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii

Această importantă garanţie procedurală, prevăzută la paragraful 3 al articolului 5, nu vizează decât ipoteza arestului preventiv în cadrul procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteză de posibilă privare de libertate. Este şi logic, fiind vorba de o garanţie care, în mod precis, este pandantul arestului preventiv şi care trebuie să întărească prezumţia de nevinovăţie, în sensul penal al termenului.

Ea se împarte în două.

Mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv şi imparţial) să poată audia de îndată persoana arestată. Jurisprudenţa a precizat această noţiune, "de îndată". Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy vs. Turcia din 1996). La fel, pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 şi 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet şi Van den Brink vs. Olanda din 1984).

Şi chiar un termen de patru zile şi jumătate, cu toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat incompatibil cu cerinţele articolului 5 § 3 (hotărârea Brogan vs. Regatul Unit din 198.

Pot să citez exemplul unui magistrat asimilat de Curte unui judecător, ca urmare a independenţei şi imparţialităţii sale, este cazul unui procuror de district din cantonul Zürich (hotărârea Schiesser vs. Elveţia din 1979), dar şi un exemplu în sens opus, într-un caz în care Curtea a constatat o dublă încălcare a articolului 5 § 3, pentru că procurorul nu a audiat "de îndată" persoana arestată şi nu putea, pe de altă parte, să apară în speţă ca imparţial, din punct de vedere obiectiv (hotărârea Brincat vs. Italia din 1992).

Şi dacă deţinutul este adus în faţa unui judecător, dar acesta nu are puterea de a dispune eliberarea sa, articolul 5 § 3 este încălcat, aşa cum a decis Curtea în hotărârile Aquilina şi T.W. vs. Malta din 1999.

Aş vrea să semnalez, de asemenea, că o cerere a domnului Popescu, bazată pe pretinsul fapt că nu a fost adus, de îndată, în faţa unui judecător, a fost comunicată statului român şi este pe rol, în prezent.

În al doilea rând, garanţia oferită de paragraful 3 al articolului 5 comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-o hotărâre judecătorească care să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă se bazează pe prezumţia de nevinovăţie şi pe principiul conform căruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia. Curtea a procedat foarte devreme la această interpretare, începând cu hotărârea sa Neumeister vs. Austria din 1968. Ea califică chiar deţinerea drept "o gravă derogare" (a se vedea hotărârea Stögmuller vs. Austria din 1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta că persoana aflată în detenţie ar fi comis o infracţiune (hotărârea Scott vs. Spania din 1996) sau indicii grave asupra vinovăţiei sale (hotărârea Tomasi vs. Franţa din 1992). Dincolo de aceasta, trebuie ca menţinerea în arest preventiv să continue să se justifice, iar motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie să fie temeinic justificate de autorităţile naţionale (a se vedea, de exemplu, hotărârea Letellier vs. Franţa din 1991).

Trebuie, în sfârşit, ca autorităţile judiciare, de altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil, să facă dovada, în această materie, unei celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea. Bineînţeles, este imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un termen rezonabil "ideal" sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare abstractă. Cu titlu de exemplu, pot cita cazurile în care Curtea a găsit că termenul era excesiv: Kalashnikov vs. Rusia (hotărâre din 2002: mai mult de patru ani), Debboub vs. Franţa (hotărâre din 1999: idem), Kudla vs. Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani şi jumătate).

3) dreptul persoanei arestate sau deţinute să facă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei

Această regulă, menţionată la articolul 5 § 4, dar care ne reaminteşte de Actul Habeas Corpus britanic din secolul XVII, instituie un drept la controlul jurisdicţional pe întreaga durată a detenţiei.

Jurisprudenţa a adus mai multe precizări. Legalitatea trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu dreptul intern, dar şi faţă de exigenţele Convenţiei (hotărârea Weeks vs. Regatul Unit din 1987). Garanţia funcţionează pentru orice persoană privată de libertatea sa, indiferent că privarea a fost legală sau nu (cauza interstatală Irlanda vs. Regatul Unit, hotărâre din 197, că ea se înscrie într-un context penal sau de altă natură; de exemplu, ea funcţionează pentru internările pe motive psihiatrice, unde intervenţia judecătorului constituie o garanţie crucială (a se vedea în acest sens, de exemplu, hotărârea Keus vs. Olanda din 1990, sau Varbanov vs. Bulgaria din 2000). Trebuie ca procedura urmată pentru exercitarea acestui control să fie de natură judiciară (aşa-numita cauză Vagabondaj, hotărârile din 1970 şi 1971 vs. Belgia). Noţiunea de "termen scurt", dacă urmează a fi apreciată in concreto, trebuie luată în serios de către autorităţile judiciare naţionale (hotărârea Sanchez-Reisse vs. Elveţia din 1986).

Pot cita două exemple recente de încălcare a articolului 5 § 4 pentru lipsa controlului jurisdicţional al legalităţii detenţiei, unul în cazul unei detenţii prealabile unei expulzări (hotărârea Dougoz vs. Grecia din 2001), celălalt în cazul menţinerii în detenţie, în baza unei condamnări la pedeapsa închisorii pe viaţă (hotărârea Stafford vs. Regatul Unit din 2002).

4) în sfârşit, dreptul la reparaţii pentru orice persoană arestată sau deţinută cu încălcarea altor dispoziţii ale articolului 5

Acest drept este deschis la paragraful 5 şi ultimul al articolului 5. El obligă statele (în numele principiului subsidiarităţii) ca ele însele să despăgubească victimele unor privări de libertate ilegale sau arbitrare. Iar dacă statul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el încalcă articolul 5 § 5, Curtea fiind aceea care, în virtutea articolului 41, îl va condamna să plătească reclamantului o despăgubire cu titlu de reparaţie echitabilă.

Nu voi cita decât un exemplu recent de încălcare a articolului 5 § 5, procesul Hood vs. Regatul Unit (hotărâre din 1999) unde, în cadrul procedurii derulate în faţa curţilor marţiale, reclamantul încercase să obţină controlul legalităţii detenţiei sale. Curtea a hotărât că acest control era încredinţat ofiţerului comandant, care nu putea să treacă drept independent faţă de părţi. În consecinţă, ea a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 şi, cum persoana în cauză nu era îndreptăţită la reparaţii pe plan intern, o încălcare, de asemenea, a articolului 5 § 5.

ÎN CONCLUZIE, mă voi limita să fac doar trei observaţii. Articolul 5 din Convenţie stabileşte în sine o protecţie puternică a libertăţii şi a siguranţei. În al doilea rând, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - şi sper că v-am convins de aceasta - a sporit, prin interpretarea dată acestor dispoziţii, şi mai mult, intensitatea şi întinderea acestei protecţii. În sfârşit, iată un domeniu în care Curtea le lasă statelor părţi o marjă de apreciere îngustă: exigenţa sa reprezintă, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului naţional şi a practicilor din aceste state.

Vă mulţumesc pentru atenţie. "

in ideea ca ati inteles cate ceva si v-am fost de folos, va salut respectuos si vreau sa va conving de faptul ca citind comentariile domniei voastre am inteles in sfarsit de ce sunteti in urma Albaniei, Gabonului, Botswanei ca nivel de trai si inteleg in sfarsit de ce la ultimele alegeri ati votat cum ati votat si in sf.de ce d-na Kovesi este investita cu astfel de funct.cu rol primordial intr-un stat de drept (mai exact de drepti)

Nu cumva.........prostanacu e nick-ul d-nei procuror general?
se cam potrivesc profunzimile interviurilor d-nei (ca sa nu mai vorbim despre teoriile de drept penal si procesual penal) cu cele ale comentariilor d-lui.
Mai scumpa doamna, nu cumva folositi calculatoarele institutiei sa va sustineti proriile elcubratii enuntate?

Liviu Carp şi Mihai Podaru aveţi dreptate, dar vă rog să vă sintetizaţi ideile.

ART. 3 c.p.p. ,,In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului."
Din păcate, procurorii români aleargă după arestări şi condamnări! Celebrul procuror Bocşan s-a pupat cu poliţiştii în văzul lumii când instanţa l-a arestat pe Dan Diaconescu!

Felicitari domnilor, Liviu si Mihai ....pentru rabdare de a expune unele argumente temeinice ce vin in contradictie cu practicile de la noi. Insa ce cred eu este ca un tip ca cel cu pseudonimul Prostanacul nu va putea intelege ceea ce ati scris iar cei care nu sunt cat de cat avizati nu vor avea disponibilitatea sa inteleaga. Oricum pentru stiinta lui " P " sa stiti ca sunt chiar si in Ro procurori care staruie sa obtina probe si in favoarea celui invinuit sau inculpat facandu-si profesia cu credinta si cu respect ptr spiritul legii.

Merci Vicenzo, uite un exemplu in sustinerea a ceea ce ai spus tu:
CURTEA DE A P E L I A Ş I
SECŢIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 57
Şedinţa publică de la 15 Mai 2008

"REPREZENTANTUL PARCHETULUI având cuvântul SOLICITA admiterea apelului aşa cum a fost formulat, apel ce vizează schimbarea temeiului ACHITARII inculpatului, din art.11 pct. 2 lit. a C.p.p raportat la art. 10 lit. c C.pr.p. în art. 11 pct. 2 lit. a C.p.p raportat la art. 10 lit. a C.p.p."

Sunt convins ca nu toti procurorii actioneaza doar la comanda a sefilor sau a altora si cred ca exista o presiune mare cand stii ca influentezi cumva (considerabil zic eu) viata celui pe care il cercetezi/acuzi. Dincolo de toate trebuie sa existe probe ptr ca asa trebuie sa se realizeze actul de justitie si numai asa vei putea (omul procuror) sa nu ai nopti nedormite din pricina unor procese de constiinta. Zic omul ptr ca doar omul are constiinta de sine si bun-simt pentru ca si asta este necesar in interpretarea normelor si a faptelor incidente cu normele legale.

scuze am scris in graba:
Intre cei care trag
Si acei ce sunt trasi
Nu e loc de vreun steag
E o groapa de pasi
Intre ei sunt sudati
Cu un stramb ideal
Cum sunt bine legati
Condamnatul de lat
Si biciusca de cal

ce zice d-na procuror de cazul de la CRAIOVA?cine a dat comanda in cazul celor 2 magistrati sa fie arestati fara macar a se face vreun flagrant si mai ales nici nu s-a gasit asupra lor vreun ban.au introdus in apartamentul jud.anghel 5000 euro la a doua perchezitie cand el era arestat de 3 zile!!!sunt de ras acesti procurori de la acest DNA CRAIOVA si ar trebui si judecatorii de la curtea de apel craiova sa explice de ce au mentinut starea de arest a celor 2 si cum reprezinta cestia pericol public fiind arestati de 6 luni.CEI DE LA DNA CRAIOVA UNDE AU PIERDUT 21000 EURO?asta credeti ca este justitie?VA INSELATI.de prezumtia de vinovatie s-a auzit in TARA ASTA?

Procurorul General al Rom.este numit acolo ptr.a raspunde la firul scurt, asa ca nu o mai judecati ptr.afirmatiile domniei sale facute fara un minim de cunostiinte in domeniu.Daca veti studia cu atentie opinia domniei sale ref.la arestarea lui vantu contrazice propriile aprecieri din cartea "Arestarea preventiva. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publica. Practica judiciara. Hotarari CEDO".bine nu are de unde sa stie asta ptr.ca efectiv nu a scris ea cartea, ea a semnat doar pe coperta.
in alta ordine de idei si ca manager al PICCJ este repetenta d-na sa va dau doar 2 ex.de ziua justitiei d-na a felicitat si premiat diversi procurori(http://www.juridice.ro/112708/premiati-de-procurorul-general.html), iar la pozitia 138 veti vedea un procuror care a lasat in libertate un infractor care ulterior a bagat in coma un politist(http://www.cotidianul.ro/124058-Il_acuz_public_pe_procurorul_Iulian_Preda_pentru_ca_a_lasat_in_libertate_un_infractor_periculos), de asemenea despre performantele procurorului de la pozitia 58 se pot scrie romane despre abuzurile, faptele de coruptie si incompetenta de care a dat dovada.

Scrisoare deschisă către puterea executivă

din partea unui judecător ce a părăsit puterea judecătorească

Domnule Preşedinte al României, domnule Prim-ministru, domnilor miniştri ai cabinetului

Vă mai amintiţi jurământul depus la preluarea mandatului ? Ar trebui!

Conform art. articolului 82 aliniatul 2 din Constituţia României acesta este: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

Oare vreunul dintre dumneavoastră şi-a pus vreodată întrebarea: „De ce am depus un jurământ, dacă oricum trebuie, ca orice cetăţean al ţării, să respect legile şi să-mi pese, în tot ceea ce fac, de ţara mea? ”

Să încercăm să găsim împreună răspunsul, ce nu poate fi decât în folosul cetăţenilor acestei ţări.

De ce este necesar jurământul de credinţă? Pentru că dumneavoastră, cei din puterea executivă, aveţi puteri imense iar acestea trebuie temperate în primul rând de propria conştiinţă. În fiecare moment al anilor în care exercitaţi această putere executivă, cuvintele ferme ale jurământului trebuie să vă stea în minte şi să vă oprească de la orice gest ce ar putea determina încălcarea acestuia în cea mai mică privinţă, doar a fost depus faţă de Dumnezeu.

Dacă-l respectaţi pe Dumnezeu ar trebui să respectaţi fiecare vorbă a jurământului.

Faceţi dumneavoastră aceasta?

Începând analiza cu partea de început a jurământului, vă străduiţi cu adevărat pentru a asigura „propăşirea spirituală şi materială a poporului român”? Se poate spune că faceţi aceasta, atât timp cât nu vă pasă de fapt de poporul român, ce este alcătuit din fiecare cetăţean român nu doar din cei din structurile statale?

Cum s-ar putea afirma respectarea jurămintelor atât timp cât „propăşirea materială” este inexistentă, de vreme ce salariile scad, se doreşte în continuare reducerea pensiilor, iar taxele şi impozitele cresc, în timp ce poporul nu primeşte explicaţii şi dezbateri serioase ci doar butade emise de membrii puterii executive?

Mai există propăşire spirituală atât timp cât de esenţa acesteia este cultura adevărată şi durabilă, iar puterea executivă nu face nimic să o încurajeze, dimpotrivă, încearcă să o distrugă stabilind o impozitare excesivă a drepturilor de autor şi împiedicând creatorii adevăraţi să-şi realizeze operele prin reducerea sumelor pe care le puteau aloca pentru dezvoltarea proprie si considerate anterior deductibile?

Respectaţi „Constituţia şi legile ţării”?

Oricine dintre dumneavoastră care ar analiza în mod serios dacă-şi respectă jurămintele ar trebui să spună „în mod cert nu”, atât timp cât dispoziţiile constituţionale şi inclusiv cele din tratate internaţionale sunt răstălmăcite în interesul propriu iar nu în interesul poporului.

Cum poate exista respectarea Constituţiei şi legilor când, la câteva zile de la declararea neconstituţională a unei dispoziţii legale, cel ce ar trebui să medieze şi să impună respectarea Constituţiei nu face altceva decât să susţină „nesupunerea civică” prin nerespectarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale, propunând o măsură cu efect echivalent ce ar încălca vădit respectiva decizie. Aspectul este evident pentru orice observator obiectiv atât timp cât se propune o reducere permanentă cu 16% a pensiilor (prin impozitare) în loc de o măsură declarată neconstituţională, de reducere cu 15%.

Cum poate susţine guvernul că-i pasă de „propăşirea spirituală” sau de „respectarea legilor ţării” când aplică peste noapte o măsură ce afectează grav poporul şi economia naţională, precum creşterea TVA, în timp ce o dispoziţie legală neabrogată din Codul fiscal prevedea clar că asemenea măsuri se pot lua doar după 6 luni (aşa cum fac toate ţările Uniunii Europene şi cum tocmai realizase Spania).

Când vă priviţi în oglindă, puteţi spune „apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”? Cu siguranţă nu, atât timp cât nu faceţi altceva decât să distrugeţi orice şansă a României de a fi stat democratic. De esenţa democraţiei este verificarea reciprocă şi echilibrul între puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească. Despre ce echilibru putem vorbi când puterea legislativă este aproape inexistentă (voi detalia acest aspect într-o scrisoare deschisă adresată puterii legislative) iar puterea judecătorească este practic anihilată prin subfinanţare şi încercarea de a o responsabiliza pentru orice altceva decât pentru activitatea proprie.

Aceste atacuri împotriva puterii judecătoreşti sunt de fapt cele mai grave deoarece încalcă implicit în totalitate ”drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor” ce trebuie să fie apărate de justiţie. Critica permanentă şi ameninţările directe sau indirecte asupra judecătorilor pentru soluţiile pronunţate sunt zilnice, determinând o situaţie de schizofrenie socială ce este reflectată de sondajele privind încrederea în justiţie, realizate asupra publicului larg (în general negative) şi cele realizate asupra celor ce au procese pe rol (în general pozitive).

Care este efectul acestor atacuri: determinarea cetăţeanului să renunţe la apărarea propriilor drepturi, chiar şi fundamentale, atât timp cât acesta află zilnic de corupţia din justiţie, de soluţii incorecte şi interesate, de durata proceselor sau despre costurile reale ale acestora, prin amplificarea unor situaţii izolate sau sistemice, pentru remedierea cărora nu se face nimic din punct de vedere administrativ sau legislativ.

Nu neg că, în această privinţă, o parte de vină aparţine şi puterii judecătoreşti, societăţii civile, presei sau chiar şi avocaţilor, însă obligaţia (asumată chiar internaţional) de a respecta drepturile omului inclusiv printr-o justiţiei credibilă aparţine Statului Român, ce este reprezentat plenar, îndeosebi, de membrii puterii executive.

Nu voi detalia asupra aspectelor ce ţin de „suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României” însă chiar şi în această privinţă aparenţele sunt în defavoarea puterii executive, ce pare a accepta imediat tot ce vine din afara ţării, Statul Român neavând practic nicio rezervă la majoritatea tratatelor europene, precum au alte state, chiar din estul Europei, dar, cu toate acestea, aplicarea respectivelor tratate este de multe ori doar formală.

Ar trebui să vă temeţi domnilor, dar nu doar de Dumnezeu, ci şi de acest Popor Român ce la un moment dat se va trezi şi nu veţi mai putea să vă ascundeţi în faţa vorbelor goale şi demagogiei sau în spatele celor 5 milioane de oameni ce v-au votat dar care acum, majoritatea, nu mai cred în dumneavoastră .

Poporul Român se va trezi şi în mod cert va conştientiza în curând, că începând cu 1 decembrie 2009 fiecare cetăţean român are dublă cetăţenie,

Acum suntem şi cetăţeni ai Uniunii Europene în conformitate cu art. 9 din Tratatul Uniunii Europene, forma consolidată, ce arată că „ Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”

iar la un moment dat românii se vor comporta ca adevăraţi europeni

„Să vă fie ruşine” domnilor!

Florin Niţă

fost judecător

Tocmai mi-a zis cineva un banc si nu ma pot abtine sa nu vi-l spun:
"Intr-un corp omenesc se aduna toate organele sa decida care este sef...
-Inima:Eu trebuie sa fiu sef...ca daca nu as bate eu nu ati mai functiona.
-Creierul:Ba nu,eu is sefu...
Tot certandu-se ei acolo apare si RAHATUL spunand ca el merita sa fie sef,deoarece daca el nu ar iesi nu ar mai putea functiona ceilalti.
Ceilalti luandu-l in ras,RAHATUlse supara si nu mai iese 1 saptamana,inundand toate organele.
MORALA:Orice RAHAT ajunge SEF.
Erata:prezentul banc este un pamflet si nu are nici o legatura cu situatia de fapt prezentata in articolul de mai sus.

Consiliul Superior al Magistraturii a decis, joi, respingerea sesizarii privind apararea independentei procurorilor Directiei Nationale Anticoruptie, apreciind ca afirmatiile politicienilor nu au constituit o presiune asupra anchetatorilor, au declarat, pentru GPM, surse din magistratura. Un procuror si sapte judecatori, dintre membri alesi in CSM, au decis respingerea apararii independentei anchetatorilor DNA, alti trei procurori pronuntandu-se pentru apararea independentei. In CSM sunt alesi, de catre magistratii din toata tara, patru procurori si sapte judecatori. Doi reprezentanti ai societatii civile sunt alesi in CSM de Senat. Membrii de drept in CSM sunt ministrul Justitiei, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Romaniei. Felix Ilie Seful Departamentului de Comunicare