O imagine cu premierul Ciolacu inconjurat de oameni in salopeta, muncitori cu masti de sudor, la santierul Naval din Constanta, azi cel mai mare constructor de tancuri petroliere din Europa, mi-a adus aminte de mirosul de fier incins de aparatul de sudura pe care l-am cunoscut la Ploiesti, prin 1988, cand faceam practica de elev in cea mai mare uzina de utilaj petrolier dintr-o alta Europa.

Uzina 1 Mai a disparut de ceva vreme, dar ea mai traieste astazi prin utilajele care inca mai functioneaza prin te miri ce colturi ale lumii, facandu-ne mandri pe noi cei care astazi ne bucuram de libertate si ajungem pe acolo ca turisti romani priviti cu simpatie. Sigur ca uneori sunt furios gandindu-ma ca uzina putea avea o alta soarta, ca multe dintre bijuteriile noastre industriale care au incaput dupa 1989 pe mainile unor aventurieri sau ticalosi, sigur ca in anii de inceput ai democratiei noastre au fost luate multe decizii gresite, dar prabusirea comunismului a condus si la disparitia unor relatii cu statele estice care nu intotdeauna mentineau in viata produse competitive tehnologic.

Cred ca unul dintre produsele care exprima cel mai bine butaforia “superioritatii” comuniste in fata decadentului occident este paravanul de sticla colorata pe care il cumparam din magazine sa il punem in fata televizorului alb-negru pentru a vedea lumea color.

Nava Romania a fost multi ani intr-o deriva economica, politica, sociala si, din pacate, educationala, dar au fost si momente in anii: 1995, 1999, 2004 sau 2007, cand clasa politica a reusit sa duca nava in directia corecta, iar noi astazi nu doar ca ne bucuram de cei 90 de miliarde de euro primiti de la Bruxelles pentru dezvoltarea tarii, in schimbul a 20 de miliarde, dar nici nu traim cu temerea ca trebuie sa ne pregatim copiii de razboi pentru ca suntem parte a celei mai mari aliante militare pe care a cunoscut-o vreodata omenirea.

Nu am crescut la malul marii sau la Dunare astfel incat vasele mai mici sau mai mari sa faca parte din viata mea, dar le-am privit fascinat in vacantele de vara gandindu-ma la marinarii care au sansa sa ajunga in cele mai pitoresti locuri din lume si sa infrunte cu barbatie tot felul de pericole intalnite pe mari si oceane.

Nu e locul aici sa vorbim de responsabilii,cunoscuti in mare parte, si cauzele disparitiei flotei comerciale romanesti, care numara peste 300 de nave in 1989, ajunsa a patra putere maritima europeana, pentru ca as vrea sa ne aruncam o privire asupra unei industrii care a refuzat sa esueze, si numara astazi cateva zeci de mii de angajati: santierele navale.

Vapoare cu pavilion romanesc mai avem putine, dar cele fabricate astazi la Giurgiu, Braila, Galati, Tulcea, Oltenita, Drobeta-Turnu Severin, Mangalia sau Constanta, ajung sa navigheze pe toate marile si oceanele lumii, comandate de marinari reputati si respectati. Si pentru ca ne place sa ne comparam cu vremuri cand eram cei mai si cei mai, iata ca acele vremuri par sa revina, si astazi putem fi orgoliosi cu olandezii carora le-am livrat cel mai mare vas militar, realizat la Damen Galati, devenit astazi nava lor amiral sau putem fi foarte mandri in relatia cu cei mai buni marinari ai lumii, norvegienii, carora le-am livrat, de la Braila, prima nava din lume care se poate deplasa fara echipaj, precum si cea mai nepoluanta nava, care reuseste sa isi stocheze energia. Cea mai mare nava de cercetare construita vreodata a plecat de la Tulcea, de unde anul acesta va fi lansat la apa si cel mai mare iaht rezidential din lume.

De la Giurgiu a plecat in calatorie anul trecut cea mai mare nava de cercetare de pe apele interioare ale Europei.

M-am uitat zilele acestea pe anunturile de locuri de munca ale acestor santiere si am vazut ca sunt oferite sute de job-uri, unele traditionale, pentru care santierele sunt dispuse sa plateasca mii de euro lunar, cum sunt sudorii, sau altele de inalta calificare tehnologica, ingineri, IT-isti etc. Cred astfel, ca tinerii din invatamantul dual sau din universitatile care reusesc sa se conecteze la piata fortei de munca nu vor mai fi nevoiti sa plece peste mari si tari, decat daca sunt marinari, pentru a gasi un loc de munca pe masura aspiratiilor lor.

Nu stiu daca este meritul cuiva anume pentru ca putem vorbi despre aceste bijuterii tehnologice Made in Romania, dar stiu ca preocuparea pentru sprijinirea acestei industrii are legatura cu lacrimile de bucurie de pe obrajii muncitorilor in salopeta care pot trai frumos acasa, mandri de realizarile lor.