Afland ca imi depusesem cererea de demisie, Procurorul general a dorit sa discutam pe indelete despre intentia mea, incercand astfel sa ma convinga sa renunt. Atunci, in dialogul nostru extrem de civilizat, i-am insirat nemultumirile care ma determinasera sa plec din Ministerul Public. Intre altele, ma declaram oripilat de-a dreptul de perpetuarea in sistem a salutului „Sa traiti!” si ma aratam surprins de faptul ca procurorii accepta asa ceva. Suficiente motive sa public la 31 iulie 1998 un text de indignare. Ce naiv eram... Pai, si astazi este aidoma.

Cand doi oameni se intalnesc, primul gest de civilizatie il constituie salutul, semnul respectului si al apartenentei la o specie evoluata. Aceasta forma de exprimare denota, printre altele, gradul de educatie si pozitia sociala a subiectilor, aflati intr-un moment de sinceritate nesimulata. Dar, tot la fel, gestul poate fi incarcat de duplicitate mizera si parvenitism, in functie de interesul unuia dintre ei. Oricum, scena este plina de talc, iar o istorie a salutului romanesc ar fi extrem de interesanta si sugestiva pentru curgerea unui popor aflat mai mereu pe marginea prapastiei.

Era o vreme cand strabunicii treceau unii pe langa altii si isi ziceau simplu si natural: „Buna dimineata!”, „Buna ziua!” ori „Buna seara!”, insotit de o inclinare imperceptibila a capului. Timpurile s-au mai schimbat si stramosii nostri au observat ca cel mai important este norocul, iar nu munca, asa ca au inceput sa-si spuna mecanic: „Noroc!”, confirmand, daca mai era nevoie, ca Herodot avea dreptate cand scria ca geto-dacii puneau la mare pret lenevia. Nicidecum munca...

A urmat societatea cazona, uneori cu accente penitenciare, si atunci s-a inventat cel mai sinistru salut, „Sa traiti!”, urmat nu numai de bataiala scafarliei, ci si a trupului, ca expresie a slugarniciei. Iar cand formula era completa – „Sa traiti, sefu'!” –, asezarea in genunchi se facea deplin si fara recurs. Situatia se repeta intr-un fel, fiindca tot noi am inventat, prin argati, un alt salut: „Saru' mana, boierule!”, formula parca mai putin ipocrita decat ultima. Asa ca intraductibilul „Sa traiti!” a devenit emblematic pentru o Romanie transformata intr-o inchisoare fara gratii, spre nedumerirea calatorului strain, incapabil sa inteleaga filosofia vorbei la romani. Dar reflexul verbal era si un stalp sustinator al spatiului concentrationar, intesat de demonii lasitatii, fricii si ai minciunii, pe care uneori ii mai imbunai cu un „Sa traiti!” rostit pe nerasuflate din rarunchi sau mieros. Regimurile politice s-au perindat, dar salutul ramane, impreuna cu zgura ce acopera libertatea de miscare si de exprimare a celor pentru care „Sa traiti, sefu'!” reprezinta singurul mod de existenta, pe care eu il doresc o amintire sumbra a unui trecut fara vinovati. Dar cu vinovatii...