Ies la iveala marturii despre chinurile infioratoare la care a fost supus in puscariile anilor '80 disidentul anticomunist Iulius Filip (foto 1), despre care Lumea Justitiei a dezvaluit ca i-a fost refuzata eliberarea din Penitenciarul Aiud de catre o comisie condusa de actualul Procuror General Augustin Lazar (foto 2) – click aici pentru a citi. Filip a descris iadul prin care a fost nevoit sa treaca intr-un episod realizat pentru TVR in anul 2001 de catre jurnalista Lucia Hossu-Longin, in cadrul serialului „Memorialul Durerii”. Fragmentul a fost prezentat luni, 1 aprilie 2019, in emisiunea „Sinteza zilei” de la Antena 3.

Maistrul militar Iulius Filip a intrat in atentia Securitatii comuniste inca din 1977, cand si-a convins colegii de unitate sa se solidarizeze cu minerii care se aflau in greva in Valea Jiului. Patru ani mai tarziu, in martie 1981, Filip a fost arestat timp de 3 zile in sediul Securitatii Cluj, ca urmare a unui pamflet anticeausist trimis Comitetului Central al PCR. Pentru ca a refuzat colaborarea cu Securitatea, maistrul militar a fost dat afara din Armata si transformat intr-un simplu om de serviciu, responsabil cu maturatul blocurilor.

In acelasi an avea sa inceapa cea mai lunga parte a infernului pentru Iulius Filip. In urma unei scrisori trimise catre Congresul Sindicatului Solidaritatea din Polonia (in septembrie 1981), militarul trecut in rezerva a fost condamnat la 5 ani si 4 luni de inchisoare pentru propaganda impotriva oranduirii socialiste. Disidentul a stat inchis in subsolul Securitatii din Bucuresti, in sectia condamnatilor la moarte de la Rahova, in inchisoarea-spital de nebuni cronici de la Jilava, iar in cele din urma in Penitenciarul Aiud. Peste tot, Filip a avut parte de tratamente dincolo de orice imaginatie: batai, torturi fizice si psihice, interzicerea tuturor drepturilor... Nu doar el, ci si propria familie (sotia si copiii) i-a fost supusa persecutiilor.

Dupa eliberarea din 1987, impreuna cu alti detinuti politici, Iulius Filip a formulat o scrisoare, in care acestia cereau inlaturarea de la putere a lui Nicolae Ceausescu si democratizarea Romaniei. Scrisoarea a ajuns, in mai 1988, la Viena, pe masa Conferintei privind Securitatea si Cooperarea in Europa. Ca urmare, disidentul a fost din nou anchetat si torturat de catre Securitate, timp de 5 zile de catre Securitate.

In cele din urma, in 1988, Iulius Filip a primit pasaport si a fost fortat sa emigreze in Statele Unite ale Americii, de unde s-a intors in 1997, intr-o Romanie care cu greu i-a oferit reparatii pentru chinurile indurate.

Va avertizam ca urmeaza marturii despre cruzimi care depasesc orice inchipuire:

„Primul gest de protest a fost in anul 1977, cu ocazia grevei minerilor de pe Valea Jiului. Tatal meu a fost miner si era firesc (chiar daca eram in Armata Romana, ca maistru tehnic) sa ma solidarizez cu minerii, facand parte din clasa muncitoare romaneasca. In acest sens, in cadrul unitatii militare in care ma gaseam, am contactat atat ofiterii, cat si maistrii si am discutat aceste episoade deschise: ce pozitie va lua Armata Romana in cazul in care aceste greve de pe Valea Jiului nu vor putea fi stapanite? Vom trage noi in fratii nostri? Vom merge noi si ne vom solidariza cu ei? Era o intrebare care si-a gasit raspunsul chiar in cadrul unitatii militare: „Nu (n.r. nu urma sa traga). Vom fraterniza cu ei”. Acest episod a ajuns la securistul militar care se afla in cadrul unitatii si ma cheama si ma atentioneaza sa nu mai fac propaganda impotriva oranduirii socialiste. Acela a fost momentul in care eu am intrat in atentia organelor de Securitate, [situatie] raportata (mai tarziu am aflat, in anul 2001, dupa ce mi-am vazut dosarul) la Securitatea Armatei Transilvania si la Securitatea Orasului Cluj, care colabora direct cu Bucurestiul. Deci eram in atentia lor.

Aceste episoade de nemultumire au continuat pana in anul 1980, cand s-au adresat o serie de omagii conducerii comuniste din acel timp, de catre diferite persoane sau personalitati ale culturii romanesti. (...)

Era scrisoarea adresata lui Ceausescu prin Comitetul Central, in ideea ca cei de acolo vor lua atitudine fata de Ceausescu. Aceasta scrisoare a ajuns, dar la Elena Ceausescu (am aflat mult mai tarziu lucrul acesta), care ordona ministrului Apararii Nationale, Constantin Olteanu, imediat sa fiu arestat, cercetat si dat afara din Armata Romana.

Sunt arestat in luna martie 1981, anchetat la sediul Securitatii Militare din Cluj timp de 3 zile, dupa care sunt trecut in rezerva din Armata Romana, ca element incompatibil cu calitatea de cadru al Armatei Romane.

Mi se propune sa colaborez cu Securitatea. Refuz si sunt amenintat: 'Ai sa strangi gunoaiele Clujului'. Zic: 'Este o munca cinstita – nicio problema; imi gasesc eu sa supravietuiesc'. Astfel ajung sa depun diferite cereri catre intreprinderi din Cluj, dar toate imi sunt respinse si, ca urmare, sunt nevoit intr-adevar sa imi gasesc locul de munca (cu amenintarea pe care am avut-o) de femeie de serviciu pe strada Rucar (unde locuiam in Manastur), la curatatul blocurilor, spalatul scarilor, stransul gunoaielor, spatiu verde etc. De la salariul pe care l-am avut atunci (1.800 de lei), primeam 400 si ceva de lei.

Un gest de solidaritate a fost din partea familiei: atat mama, cat si sotia mea au venit si am facut toti trei curatenie la blocurile de acolo. (...)

Fiecare ma intreba ce am facut. Zic: 'Am trimis o poezie la Ceausescu (la Comitetul Central) si m-au trecut in rezerva din Armata Romana'. 'Nu se poate asa ceva! Ai facut tu ceva' 'Ba nu – asta e adevarul. Pentru asa a fost'. N-au vrut sa creada.

Azi ma intreba un coleg, maine altul si tot asa. Muncitorii, dupa ce au aflat adevarul (ca s-au interesat si ei si au vazut ca am spus adevarul), s-au solidarizat cu mine. Si in foarte multe lucruri care nu erau conforme in cadrul procesului tehnologic de montaj din ateliere, ne consultam reciprioc. Lipseau piesele de schimb, eram dusi la programe non-stop (de 24 de ore) de munca... Nu aveam incalzire pe timp de iarna, nici apa calda... Deci era o munca de sclavie. Si le-am spus asa: 'Noi putem sa ne aparam drepturile numai intr-un singur fel: sa ne organizam intr-un sindicat liber, sa propunem conducerii intreprinderii autogospodarirea noastra, ca oricum va luati damigeana cu tuica si vin si mergeti dupa piese de schimb la Resita sau la Craiova sau la Brasov... Macar ne autogestionam noi si incasam noi banii. Fireste ca securistul care era numit acolo de la Securitatea Cluj – el raspundea de ateliere; Bodea Teodor il cheama (locotenent-colonel) – a venit la mine si mi-a spus ca n-a fost destul cat am patimit dincolo? Mai vreau si altceva?

M-a anchetat, dar culmea: nu avea curajul sa vina in mijlocul nostru. Eu il chemam sa vina in mijlocul muncitorilor, sa discutam deschis problemele si in calitatea lui de securist sa raporteze buna organizare si aprovizionare cu piese de schimb. El raporta la Securitate ce vorbesc eu cu muncitorii, ce probleme economice avem acolo si alte lucruri.

In luna septembrie, la Gdansk (in Polonia), incepe primul congres al unui sindicat liber din tarile est-europene comuniste si cu aceasta ocazie am discutat cu colegii mei: 'Noi nu putem sa ramanem pasivi fata de colegii nostri muncitori din Polonia. Haideti sa le adresam si noi un mesaj la acest congres, in solidaritate cu ei!' Colegii mei zic: 'Buna ideea ta, dar ce-i cu semnaturile?' 'Daca va e frica, semnez eu, dar voi sa fiti de acord'. Bun. Realizez acest mesaj, il fac in trei exemplare si le pun: unul prin posta, unul la trenul international (vagonul de posta) din Gara Cluj si unul printr-un turist din Polonia care se afla ocazional in Cluj. Atat mesajul trimis prin Posta Romana, cat si mesajul trimis prin CFR au fost confiscate. Le-am descoperit acum, in 2001 (n.r. in dosarul de la Securitate) – au fost confiscate. A ajuns la Gdansk, la Congresul Sindicatului Solidaritatea, a treia scrisoare, prin acest mesager pe care mi l-a dat Dumnezeu la Cluj.

La partea a doua a congresului (din 29 septembrie), acest mesaj este citit in plenul congresului, la Gdansk (in Polonia), de catre domnul presedinte Lech Walesa. Domnia sa a propus congresului sa se dea citire numai continutului mesajului. Congresul a spus: 'Nu! Sa se dea citire intregului mesaj!' Acela a fost momentul de condamnare politica a mea in Romania. M-au deconspirat. Acela a fost momentul in care arestarea si condamnarea mea in Romania erau inevitabile.

Eu am vrut sa se dea numele (de-aia l-am si scris), dar n-am specificat: 'Va rog sa-mi folositi numele'. Romania, conform Constitutiei (n.r. Constitutia din 1965), imi dadea dreptul, ca stat socialist, sa ma adresez altui stat socialist. Muncitorii romani aveau dreptul sa se adreseze muncitorilor polonezi. Nu exista si nu exista nici acum, nicaieri in lume, ca muncitorii dintr-o tara sa nu se poata adresa altor muncitori.

In anul 1981, am fost introdus pe aceasta usa (n.r. in sediul Securitatii Cluj). Imediat dupa ce am intrat in acest hol, se afla camera ofiterului de serviciu. Impreuna cu securistii care m-au insotit, mi-a facut o perchezitie la pielea goala. Am fost introdus intr-o celula cu mai multi detinuti de drept comun – am stat acolo, gramada. Celulele nu aveau lumina, nu aveau aer... Era doar un bec ca de taverna mohorata. Detinutii care erau acolo fumasera – ei nu se mai vedeau om cu om. (...)

Pe data de 16 martie 1982, sunt dus la condamnati la moarte, la sectia speciala din Inchisoarea Rahova din Bucuresti. Pentru ca am protestat ca m-au legat in lanturi, mi-au pus calus in gura. Calusul era o bucata de lemn invelita in carpa. Mi-au legat mainile la spate cu catuse, picioarele cu lanturi, iar calusul mi l-a legat in gura pe la ceafa, ca sa nu pot nici vorbi. S-a folosit si in alte imprejurari (n.r. calusul), pentru ca ii auzeam pe detinuti in timpul torturilor cum racnesc de durere. In momentul in care iti pune calusul, poti numai sa devii ca un animal intr-o jungla.

De aceasta sectie a condamnatilor la moarte raspundea un capitan Stroescu. Acesta era omul care executa celelalte ordine venite de sus, de la comandantul Inchisorii Bucuresti (n.r. Rahova) si de la Departamentul Securitatii Statului.

Lanturi, catuse, calus, batai, foamete, frig, taierea corespondentei... Practic, erai un animal pus intr-un cotet (intr-un loc de exterminare lenta). (...)

Dupa disputa pe care am avut-o cu acest Iordanescu, zice: 'Eu sunt baiat bun – o sa fac ceva pentru tine: o sa-l rog pe asta sa-ti dea jos lanturile. Catusele de la maini nu, dar lanturile o sa ti le dea jos'. Mi le-a dat o ora jos si dupa o ora a venit alarma. Erau alarme false, cand ei spuneau ca e o simulare a celor care se duc sa-i execute (sa-i impuste). Si atunci noi eram obligati (desi era umed pe jos, mizerie, ciment, igrasie), erai obligat sa te pui cu fata in jos pe ciment si sa nu te ridici de acolo cat dura alarma. Putea sa dureze o jumatate de ora, putea sa dureze o ora, dar tu nu te puteai ridica cu fata de pe ciment.

Se termina aceste alarme si – fireste – iar am protestat: 'Voi faceti cu noi experiente aici? Va bateti joc de detinutii politici si de oamenii astia?' Si atunci mi-au zis: 'Nu te linistesti – asa-i? Atunci stai ca te invatam noi minte!' M-au luat, m-au pus in teu... O sa va explic ce este teul: in plus fata de lanturile de la picioare si de la maini, mai ai un alt lant care vine intre cele doua, cu o bara.

Ma scoate de pe sectia condamnatilor la moarte si ma duce la belciug. Ce este belciugul: era o incapere de un metru si jumatate pe un metru si jumatate. In mijlocul ei, era un inel metalic infipt in ciment, jos (deci nu un pic mai sus, ca sa stai drept) si te punea ghemotoc la el. M-a tinut 10 zile si mi-am facut toate necesitatile fiziologice acolo – nu te dezlega nimeni. Nici la masa nu ma dezlega de el. Mi-au adus niste laturi si am mancat ca am prins farfuria. N-aveai aerisire sau geam, ci doar un bec si belciugul ala jos. Dupa 10 zile, eu m-am anchilozat. Eu am devenit un ghemotoc de om – nu m-am mai putut ridica. De aceea, gardianul care a venit dupa mine a dat cu picioarele in mine: 'Scoala-te, bai, animalule! Nu vezi ca mirosi tot?' Deci va dati seama cum poti sa fii dupa 10 zile tinut acolo, nedezlegat... M-am anchilozat. Muschii fusesera blocati si eram un ghemotoc de om. M-am intins pe ciment cumva si am inceput sa-mi indrept picioarele. Nici atunci n-au vrut sa-mi dea lanturile jos, cand m-au dezlegat la maini. (...)

Ma urca in masina si ma baga in Inchisoarea-Spital Jilava, pe Sectia Cronici. Era o sectie unde se faceau experiente pe oameni cu noile produse farmaceutice neuroparalitice sau droguri. Se faceau direct pe oameni. De aceasta sectie a cronicilor raspundeau colonelul de Securitate Sirbu si alt colonel de Securitate, Serbanescu. La intrarea in Jilava, pe sectia respectiva, mi s-a facut prin haine o injectie neuroparalitica, in care sistemul nervos central nu mai comunica cu sistemul nervos periferic. M-au pus pe un pat de fier fara saltea. Cu lanturile de la picioare m-au legat de partea din spate de la pat si cu mainile m-au legat de capatul patului. Acolo am stat o perioada de timp. Nu stiu cat, dar niste detinuti care realizau ce se intampla si-au rupt o camasa, m-au spalat, m-au mai ingrijit...

Cand am inceput sa-mi revin si sa realizez ce se intampla cu mine, aratam ca un om bolnav de boala lui Parkinson: nu-mi mai controlam niciun membru periferic. Ochii se invarteau in cap in toate directiile; o mana mergea in stanga, un picior in dreapta... Practic, eram inexistent. Chiar daca creierul inregistra perfect ce se intampla, comenzile pentru sistemul nervos periferic nu se puteau realiza.

In aceasta convalescenta in care eram, sotia mea vine la vorbitor la Inchisoarea Jilava. Comandantul inchisorii, Borcan, ii spune ca nu eu nu pot sa vin la vorbitor, pentru ca sunt foarte bolnav. 'Mergi la comandantul Penitenciarelor din Romania si ceri audienta!' Este primita si acesta o intreaba pe sotia mea: 'Ce a furat, doamna? Ce fapte a facut?' Zice: 'E condamnat politic'. 'Doamna, noi n-avem condamnari politice in Romania!' 'Atunci pe sotul meu de ce l-ati arestat?'

Obtine (n.r. sotia) acest vorbitor si sunt luat din convalescenta, din pat, de catre doi detinuti in halate (cum erau ei), si dus la o ghereta, sa ma vada la fata. Ea tot ma intreba, dar eu fiind paralizat cu maxilarele si cu tot, nu puteam sa vorbesc. Am reusit numai sa clipesc din ochi... (N.r. vocea i se ineaca de durerea amintirii:) E un moment greu... Ea a inteles ce s-a intamplat.

Cu ajutorul unor prieteni apropiati, s-a reusit sa se contacteze personalul diplomatic din tara. Cu ajutorul postului de radio Europa Libera, s-a comunicat ce era in Jilava. In acel moment, dupa ce s-a comunicat la Europa Libera, saloanele acestea in care se faceau experiente pe oameni practic au fost desfiintate, pentru ca fiecare a fost imprastiat in alta inchisoare. Deci imediat, tot personalul care era acolo a fost mutat automat in celelalte inchisori din tara, ca sa se piarda orice urma. (...)

Nu-mi place sa-mi amintesc acest lucru, pentru ca imi rascoleste niste sentimente destul de dureroase. Restrictiva (n.r. de la Penitenciarul Aiud) era un spatiu izolat fata de toate celelalte camere ale detinutilor de drept comun sau politici. Nu era Zarca. Ea era formata din 20 de celule: de la celula 311 la celula 331. Intrarea pe Restrictiva se facea cu o carantina de doua saptamani, in care practic tu erai izolat de orice fenomen exterior: de oameni, de aer (de orice are tangenta cu omul), in lanturi si in catuse. Fara pat, fara apa, fara mancare, fara nimic. Erau peretii si cimentul – atat. In perete era un pat cu un cadru metalic din cornier, iar in interiorul acestui cadru metalic era o placa de PFL care seara se dadea jos si dormeam pe ea. Fara asternut, fara nimic – era ca si cum ai dormi pe o scandura. Si era facuta in asa fel, ca in orice parte te intorceai, ori cadeai in stanga, ori te duceai in dreapta. Deci nu rezistau picioarele, sa dormi cat de cat linistit.

Nu aveai dreptul la niciun fel de patura, dar avand ei de prin anii '62-'63 niste imbracaminte pe care nu o foloseau, au adus totusi niste paturi pe care scria: 'Ministerul de Interne din 1961'. Deci din vremea condamnatilor de pana in '64. Cu alea ne-am invelit noi in '83-'84 la Aiud. Toate erau pline de sange, rupte si nespalate niciodata.

Timp de un an de zile, nu aveai niciun drept, de niciun fel, ca persoana si ca detinut politic. N-aveai dreptul la corespondenta, la pachet, la vorbitor, la cumparaturi, la hrana, la caldura, la baie, la pat, la somn, la nimic. Erai practic transformat intr-un animal caruia trebuie sa-i scurtezi in fiecare zi, incet, zilele de viata. Plus bataie, plus alarme false, plus alte batjocuri care erau pe aceasta Restrictiva – unde de altfel mor mai multi detinuti.

M-am intalnit acolo cu domnul Iuga Dumitru, cu Draghici Ioan, cu Magureanu Gheorghe din Galati, Pirvu Vasile, Ilie Ion... Deci au mai fost detinuti [politici], dar niciodata nu ne puneau detinuti politici in aceeasi celula impreuna, ca sa nu putem comunica. Am ajuns de la Sectia Restrictiva pe Teu – constructia din centrul inchisorii care are forma literei T dupa Maria Tereza, ca a fost construita in perioada ei. Era cazarma si a fost transformata in aceasta inchisoare groaznica, care functiona ireprosabil si in anul 1984.

Ajung pe acest Teu, unde era o sectie izolata complet de restul celorlalte sectii. Acolo se aflau numai detinutii politici. In momentul in care am ajuns acolo, aveam vreo 39 de kilograme, de la 67 kg [la intrarea in inchisoare]. Omul care m-a vazut primul a fost domnul Nastasescu de la Iasi. Trei zile si ceva, el n-a mai vrut sa manance mancarea lui. Mi-a dat-o mie, ca sa pot sa-mi revin cat de cat, sa mai ganganesc ca un puiut care n-are voce. Nici nu puteam vorbi.

Sotia m-a vazut, pentru ca am avut vorbitor in vara lui 1984, cand am iesit de la Restrictiva. I-am zis: 'Nu te supara: nu vorbesc cu tine acum. Nu-mi dai niciun pachet; te rog sa-mi aduci copiii'. Din 1981 arestat, imi vad copiii in 1984, in toamna (deci dupa 3 ani de zile). Ajunge sotia cu copiii la Aiud si bineinteles ca eram insotit tot timpul de gardieni (unul in fata, unul in spate), ca eram caracterizat ca un element foarte periculos si agresiv. Era si al treilea ofiter (unul, Negrila) care facea inregistrarile pe casetofon ale acestui vorbitor intre mine si sotia mea. El stenografia si apoi facea raport catre sefii lui superiori. (Toate sunt la CNSAS.)

Inainte de a ajunge la vorbitor, am fost atentionat ca nu cumva sa spun toate peripetiile de pana atunci, pentru ca incalc regulamentul de ordine interioara al inchisorii. Eu nu i-am spus nici da, nici ba. In momentul in care am intrat la vorbitor si copiii erau in fata (era un paravan din plastic, iar in dreptul nostru era un microfon, ca sa inregistreze ce discutam; un militian il aveam eu in spate, iar pe altul il aveau ei in spate – plus securistul care era intr-un separeu, unde inregistra toata convorbirea), le-am spus: 'Nu va fi niciun vorbitor. Va rog sa iasa afara si milianul din spatele sotiei si al copiilor, si dumneavoastra de aici!' Astia nu stiau ce sa faca. 'Daca nu iesiti, vedeti scaunul acesta? Nu ramane nimic intreg aici! Iesiti afara! Ma asteptati la usa'. Au iesit pe hol si eu am inceput sa-i spun sotiei ce v-am spus dumneavoastra pana aici. Tot ce au facut: in ancheta, in inchisoarea condamnatilor la moarte, la Jilava, la Restrictiva... Din 5 minute cat ar fi trebuit sa fie vorbitorul ala, cred ca a durat 40 si ceva de minute. I-am spus sotiei absolut tot. Securistul care inregistra a fugit de acolo – a oprit aparatele si a fugit afara. Deci in toata zona aia am ramas numai noi, singuri.

Dupa ce am terminat, inca am mai avut de stat un pic si apoi au intrat ei. Toti erau albi, galbeni... Nu putea vorbi niciunul. M-au luat si m-au dus pe Restrictiva din nou, ca am incalcat regulamentul de ordine interioara al inchisorii.

Cand a iesit sotia (am aflat asta dupa mai multi ani), comandantul inchisorii i-a spus: 'Doamna, glontul e al lui. Am eu grija de el!' Acesta este locotenent-colonelul Rus Vasile, care a fost facut de domnul [Emil] Constantinescu colonel si scos in rezerva in calitate de comandant al Inchisorii Gherla, in '97, cand am venit eu (n.r. cand Iulius Filip s-a intors in Romania). (...)

Odata (n.r. dupa eliberarea din inchisoare), pe 18 iulie, dimineata, ma iau doi militieni inarmati de la Militia Barlad, cu catuse la maini, ma urca in acceleratul de Iasi-Cluj si ma aduc la sediul Militiei din Cluj. Vine toata echipa securista condusa de generalul Serbanoiu si face ancheta cu mine pana in data de 22 iulie. Deci din 18 pana pe 22 iulie, m-au batut pana la lesin. Au venit doi medici dupa ce am lesinat si mi-au facut injectii de revenire. Si n-a mai fost vorba nici de animale furate, nici ca am spart banci la Iasi, ci a fost vorba: de ce am trimis mesajul catre Conferinta Generala Europeana de la Viena? Si sa dam o negatie ca noi n-am facut asa ceva. (...) M-a calcat in picioare cu bastonul, dupa care m-a luat de la picioare pana la gat. Peste cap nu mi-a dat. Asta s-a petrecut in perioada 18 iulie 1988 – 22 iulie 1988, la etajul 2 de la Militia Orasului Cluj, condusa de generalul Serbanoiu Ioan. Sunt martori, oameni, locuri, fapte.

Arest la domiciliu, sotia arestata, copiii la scoala sechestrati... Perchezitii in lipsa noastra prin casa, confiscari de materiale din casa... Nici acum nu le-am mai recuperat. Urmariti pe strada, urmariti la doamna [Doina] Cornea, urmariti la film... O adevarata teroare continua”.

Sursa foto Filip: Ziua de Cluj