Nu, nu, va rog sa nu-mi sariti in cap: ideea de a o folosi in titlu imi apartine, insa zicerea ritmata de mai sus nu-i a mea (n.r. se traduce ca „Tot ceea ce este penisul este doar un clitoris mare”). Este a unui faimos medic calificat in „vaginoplastii”, care a participat recent la o conferinta „de specialitate” organizata de Duke University si-a aplaudat „fluiditatea genurilor”^[1]. Este o definitie care ma duce cu gandul - printre alte blasfemii si meditatii impure - la soarta limbajului, a dreptului si a dreptatii in epoca zbuciumata ale carei turbulente ne afecteaza profund. Aceasta conexiune dintre sentinta vaginoplastinologului si justitia din vremea blasfemiilor ar putea parea, la prima vedere, deplasata. O sa vedeti, sper, ca nu este. Si spun asta nu doar pentru ca o importanta materie prima a ecuatiilor juridice sunt tocmai definitiile si nici din apucatura profesionala de a vedea doar legi si jurisprudenta in fata ochilor, indiferent de context. Inainte de asemenea argumente, preocuparea asta imi pare serioasa si intemeiata pe temerea ca, dimpreuna cu lumea-ntreaga, o luam razna si ne ticnim si noi, juristii.

Despre criza contemporana a dreptului si a justitiei am mai scris in repetate randuri^[2], dupa cum am tot bombanit si despre actuala deriva a limbajului juridic si politic^[3]. In contextul de fata o sa vin, insa, cu un alt oftat, specific degringoladei spirituale care sluteste si societatea, in general, si lumea juridica, in particular. In acord cu acest suspin, daca vorbim de drept si de criza lui, nu putem ignora, printre altele, confuziile semantice care risca sa-l destabilizeze (1), subminarea sistematica a unora dintre marile sale principii fondatoare (2) si, extrem de trist, indepartarea acestuia de la fundamentele sale etice (3).

1. Da, cand pretind ca justitia sufera intubata in sala de reanimare, ma uit la ea, intai de toate, ca la o victima colaterala (sau, poate, mai stii?, chiar una vanata in mod deliberat) a unui razboi mondial care este, in esenta sa, unul cultural si spiritual. Nu este locul unei analize detaliate pe un subiect atat de seducator filosoficeste, si nici n-am caderea sa ma aventurez in filosofii. Ca jurist insa, nu pot ignora ca stiinta si sistemul juridic pe care le slujesc sunt, si ele, in miezul unei crize identitare profunde, marcate, printre altele, de o vizibila accelerare a „culturii inversiunii” (Rod Dreher): ceea ce ai crezut pana ieri ca este adevarat, astazi este fals si viceversa. Cum adevarul si falsul sunt categorii logice de esenta dreptului, iar stabilitatea sensului si sensurilor ii asigura structura de rezistenta, orice contestare a acestor premise il vulnerabilizeaza profund. Si asa, ne intoarcem, inevitabil, la definitii si la cateva exemple, cateva dintr-o suta.

Intrebata, simplu si la subiect, ce este o „femeie”, Ketanjii Brown Jackson, candidata -atunci- pentru postul de judecator la cea mai inalta instanta din -nu-i asa?- cea mai „inalta” si „indispensabila” „democratie” a lumii, a raspuns ca nu stie, si nu stie „pentru ca nu este biolog” (gura pacatosului adevar graieste, pentru ca adevarul definitiei sta chiar in biologie!). Raspunsul distinsei doamne a fost calificat de Jordan-Young, „reputat specialist in studii de gen”, drept foarte corect pentru ca definitia ar fi susceptibila de „nuante”, iar Sarah Richardson, istoric si filosof al biologiei, profesor la Harvard, a apreciat ca, indiferent daca e privita din perspectiva dreptului sau a stiintei, definitia „femeii” ar trebui evaluata intotdeauna -bingo!- „in functie de context”.^[4] Dincolo de asemenea incercari avocatiale de-a drege busuiocul, eschiva doamnei judecator Jackson ridica o sumedenie de semne de intrebare cu privire la integritatea sa profesionala si la atasamentul pe care un magistrat (mai ales unul din varful ierarhiei institutionale) ar trebui sa-l probeze fata de marile principii si repere. Or, definitia „femeii” este un important reper nu doar de ordin lingvistic, ci, mai mult, chiar juridic, pentru ca o femeie apare in fata instantei (si nu numai) ca titulara de drepturi si obligatii specifice prevazute de norme juridice care reglementeaza diverse teme si institutii de drept privat sau public (egalitatea cu barbatul si nediscriminarea, calitatea de mama si de sotie, raporturile de familie si cele succesorale, competitiile sportive, agresiunea sexuala, avortul etc.). Apoi, o asemenea eschiva se intemeiaza pe un sofism care nu face cinste unui jurist aspirant la o functie de prestigiu, o fractura logica susceptibila sa dinamiteze semantica insasi: ideea ca definitiile sunt apanajul specialistilor si doar al lor (nu stiu ce este o paine, pentru ca nu-s brutar, si nici ce inseamna un triunghi, ca nu-s matematician). Peste toate, insa, raspunsul doamnei judecator Jackson (sau, mai degraba, lipsa raspunsului) pare sa sustina ideea ca „femeia” ar trebui scoasa din dezbaterile juridice dar, in primul rand, din dictionare.

In stransa conexiune cu definitia „femeii”, apare denumirea unei proceduri medicale cu serioase implicatii juridice: avortul. Potrivit unor curente ideologice la moda, egalitatea de gen ne obliga sa separam „avortul” de „femeie” si sa acceptam ca el este accesibil si natural - precum menstruatia, nu-i asa? - tuturor persoanelor. Celebra fundatie Marie Stopes International, de exemplu, declara ca primeste cu drag si ofera acces la serviciile medicale de avort „persoanelor de toate genurile”(„We welcome and support people of all gender identities to access abortion care services”^[5]), dupa cum, potrivit unor teze recente, ar fi „dezumanizant” sa vorbim despre avort doar cu referire la femeie, clinicile de profil are trebui sa evite „w-word” (de la women) in brosurile de prezentare^[6], iar referintele la femei in legatura cu acest subiect ar fi, potrivit unei faimoase reviste feministe, complet deplasate intrucat ignora transgenderii si persoanele non-binare^[7]. Ca sa evitam orice discriminare, se pare ca ar fi preferabila, de fapt, eliminarea oricaror referinte la femei in general, pentru orice servicii din sistemul de sanatate. Ar fi mai simplu sa le zicem „posesoare de uter” sau „persoane care alapteaza”, cu mentiunea ca ele alapteaza „de la piept” („chestfeeding”) si nu de la san („breastfeeding”) pentru ca a doua optiune ar fi profund ofensatoare („deeply offensive”)!^[8]

Se pare ca soarta eliminarii din dictionar ar merita-o si „baietii” si „fetele”, concepte aparent insuficient de „moderne”, de „stiintifice” si de „fluide”. Renuntarea la asemenea apelative mult prea „ofensatoare” pare a avea, conform lui Vivian Ware, manager la Disneyland, si meritul de a crea „magica sansa pentru copii de a nu fi identificati cu modelele de gen traditionale” („that magical moment for children who do not identify with traditional gender roles”)-sic!^[9]. In plus, o asemenea decizie ar parea in ton cu nevoia „decolonizarii genului” pentru ca, potrivit unui reputat activist transgender, participant la conferinta academica unde a fost rostita sentinta din titlul prezentului articol, „intelegerea noastra despre ce este genul este foarte controlata de altii, si asta din cauza imperialismului si colonialismului.” („We have a very colonized belief of what gender is, and that’s because of imperialism and colonization.”) Este o opinie impartasita si de un alt participant la acea conferinta, Maxfield Sparrow („astrologer,” „facilitator of creativity and community,” „metagender, transgender, and queer”) care a sustinut importanta „rebeliunii impotriva restrictiilor privind identitatea noastra” („it’s really important to rebel against those restrictions of who one is allowed to be.”)-sic!^[10]

Vorbind despre baietei si fetite, in minte-mi vine un alt concept pe cale sa devina tabu: pedofilia. Din cauza „conotatiilor negative”, susceptibile sa creeze „sentimente de disconfort” in diferite medii - mai ales academice!-, termenul „pedofil” ar trebui, dupa unele pareri, evacuat din dictionare si, eventual, inlocuit cu un acronim mai convenabil, mai moale si mai „neutru”, cum ar fi, de exemplu, MAP (Minor Attracted Persons).^[11] Odata infaptuit acest pas - sper sa n-apuc modificarea! - mutarea urmatoare ar fi eliminarea pedofiliei nu doar din dictionar, ci si din codul penal.

Alt exemplu, dintr-o zona invecinata ideologic… Unul dintre cei mai infocati luptatori americani impotriva rasismului, Ibram X.Kendi, a fost candva intrebat ce este, de fapt, rasismul. Si, spre deosebire de doamna judecator Jackson, omul nu s-a eschivat: „Rasismul este o colectie de politici rasiste care contribuie la o inechitate rasiala sustinuta de idei rasiste”. Auzind o asemenea definitie circulara intemeiata pe tautologii, audienta a inceput sa rada, iar ca sa scape de ridicol, militantul „antirasist” a decis ca e cazul sa defineasca si antirasismul: „Antirasismul este o colectie de politici antirasiste care contribuie la echitate rasiala sustinuta de idei antirasiste.”^[12] Este ceva ce n-ati inteles?

Pe urma, in legatura cu rasismul, scot din arhiva o recenta definitie a meritocratiei si o pledoarie pentru aruncarea la gunoi a competentei profesionale si a talentului, drept criterii de evaluare si promovare. Astfel, potrivit unui inalt functionar al elitei pedagogice din San Francisco, meritocratia este „o inventie rasista intemeiata pe o presupusa suprematie a rasei albe”. „Cand spunem ca anumiti elevi «merita» o educatie de calitate, admitem implicit ca altii nu o merita. Cand zicem ca anumite scoli au tinuta academica, acceptam ca altele nu au. Cand decretam ca anumite culturi valorizeaza educatia, acceptam ca altele nu o fac”.^[13] Sunt sentinte care-mi amintesc de propria-mi pledoarie pentru importanta competentei, criteriu de capatai in selectia profesionala. Eram atunci lector la o conferinta tinuta in fata unor studenti si am incercat sa sustin ca intr-o competitie pentru un post unde concureaza un barbat si o femeie cu date de pornire similare (experienta, succese profesionale, profil uman, motivatii etc.), alegerea ar trebui bazata si pe anumite abilitati particulare si am oferit doua exemple: pentru postul de educator/invatator (post pentru care eu insumi ma pregatisem in liceu, amanunt important in alegerea exemplului), este de preferat femeia pentru plusul sau de inteligenta emotionala si pentru o mai buna abilitate de a o inlocui pe mama, pierderea suprema a (pre)scolarului care pleaca de-acasa; in schimb, pentru postul de politist de teren, ar fi de preferat barbatul pentru ca este, de la natura, mai musculos. Parerea mea - imi amintesc cu tristete- a fost imediat sanctionata de un tanar student, viitor jurist care, foarte vehement, a protestat ca discursul meu ar fi inadmisibil pentru ca-i „sexist”. Nu exclud ca, in viitor, pozitia junelui student sa devina dominanta, iar discursul despre meritocratie sa fie considerat eretic si sa atraga sanctiuni (cum, de altfel, s-a si intamplat in mediul academic american^[14]).

Si, in fine, daca tot vorbim de studenti la drept, viitori judecatori, avocati si procurori, completez lista exemplelor cu o alta inversiune, o trista rasturnare pe dos a unei institutii fundamentale atat pentru mediul academic cat si pentru statul de drept: libertatea de expresie. Un drept fundamental care, relativ recent, a fost atacat, din nou, in cea mai „indispensabila” democratie de pe glob si nu oriunde, ci la facultatea de drept a Universitatii Yale: un grup de studenti, viitori juristi, au organizat un imens scandal care a culminat cu anularea unei conferinte pe tema libertatii de expresie! Ironia suprema -quod erat demonstrandum, in contextul de fata- este ca anularea conferintei pe tema liberei expresii a fost motivata de contestatari prin referinta la First Amendament, adica tocmai pe libertatea de expresie.^[15] Si uite-asa, in temeiul aceleasi culturi a inversiunii, ajungem sa traducem libertatea de expresie drept „incitare la ura” (free speech is hate speech).^[16] Cat despre declamata intentie a oligarhului-excentric-transhumanist-calator in spatiu- Elon Musk de a reinstaura libera exprimare pe platforma Twitter, controlata de acesta in temeiul unei achizitii recente, ea a fost calificata drept ingrijoratoare^[17] si chiar, mai mult, un „atentat la adresa democratiei”^[18] si o „amenintare la adresa civilizatiei”.^[19] (Am dubii cu privire la sinceritatea intentiilor lui relative la valorizarea liberei expresii, dar asta-i un alt subiect, bun de abordat cu alta ocazie.)

Lista exemplelor de cuvinte maltratate, de concepte mutilate si de definitii intoarse pe dos sau amendate din ratiuni ideologice este mult mai larga. Sper ca, intr-un alt context, sa revin cu o analiza a unor repere semantice si normative care ne-au infestat viata din ultimii doi ani si care au fost rastalmacite dupa raul plac al diversilor guvernanti: „pandemie”, „imunitate colectiva”, „vaccin” si alte dictate ale dictaturii biosecuritatii.^[20] Pana atunci insa, prefer sa trec de la jignirea cuvintelor la spurcarea principiilor.

2. Dupa cum stim si - sper- acceptam cu totii, unul dintre marile principii fondatoare ale dreptului postbelic a fost egalitatea in fata legii si caracterul sau universal (aplicabil tuturor subiectelor de drept in mod nediscriminator). Exemplele evocate si altele similare lor ma trimit, insa, cu gandul la un recent deziderat al justitiei contemporane, promovat de miscarea auto-intitulata „progresista”, care se indeparteaza de la principiul mentionat si militeaza pentru iesirea dreptului din zona de echidistanta si pentru „ne-neutralitatea” lui („non-neutrality”).

Cand ma refer la „ne-neutralitatea dreptului” ca obiectiv al post-postmodernitatii juridice, am in vedere tot mai desele tendinte de remorcare a institutiilor juridice la ideologiile corectitudinii politice. Altfel spus, acel drept construit intru pace si justitie si dreptate si corectitudine incepe tot mai des sa se dea dupa plopul „tolerantei, egalitatii de gen si incluziunii”, liberté-égalité-fraternité-ul contemporaneitatii, interpretat in cheie woke (wokeismul fiind curentul ideologic care reprezinta o sinteza a feminismului, LGBTQ-ismului, globalismului, antirasismului si neoliberalismului). De altfel, tendinta de a contesta neutralitatea dreptului si de a lua distanta fata de principiile universalitatii si impartialitatii poate fi identificata si in mediile de formare a viitorilor juristi, tinerii studenti fiind invitati sa puna la indoiala importanta acestor principii.^[21]

Ma tem ca aceasta moda de ideologizare a justitiei si de reformare a principiilor sale, care-i asigura echidistanta, va avea un efect devastator pe termen lung, in special pentru drepturile si libertatile fundamentale ale individului, iar riscul major este transformarea sa in instrument al unei dictaturi, indiferent de natura acesteia.

In plus, curentele ideologice ale corectitudinii politice tind sa submineze nu doar principiul neutralitatii (echidistantei, universalitatii) dreptului. In discutie sunt tot mai des puse, in ultima vreme, si alte repere considerate, pana mai ieri, sacre: prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare al oricarei persoane, proba acuzatiei in sarcina acuzatorului, egalitatea in fata legii indiferent de orice diferentieri dintre oameni, mecanismele democratice de adoptare a normelor juridice etc.

De altfel, cazuistica recenta ofera, din pacate, numeroase anomalii intemeiate pe imixtiunile in drept ale noilor dogme ale culturii woke: proteste violente si acuzatii la adresa unor avocati (unii dintre ei profesionisti faimosi sau profesori universitari respectati) care au „indrazneala” de a invoca principii sacre precum dreptul la aparare si prezumtia de nevinovatie si de a apara persoane deja vinovate in ochii opiniei publice^[22]; presiunile exercitate asupra avocatilor de nu a accepta (sau de a renunta la) mandate de asistenta juridica din ratiuni ideologice^[23]; autocenzura din mediul academic si evitarea dezbaterilor pe subiecte de drept care ar putea fi calificate „controversate” sau contin aluzii la infractiuni comise de membri ai diverselor minoritati religioase, rasiale sau sexuale; adoptarea de norme care rastoarna principiile clasice privind sarcina probei (mai ales in cazul agresiunilor sexuale), o transfera acuzatului si-i cer acestuia sa probeze ca acuzatorul si-a dat consimtamantul „pe toata durata actului sexual”, o veritabila probatio diabolica^[24]; reconfigurarea dreptului la autoaparare si achitarea unui tanar de culoare, autor al unei crime, pe motiv ca a fost provocat si insultat (adica in „legitima aparare”-sic!), iar acuzatia ar fi motivata pe considerente de ura rasiala^[25]; promovarea ideologiilor de gen in facultatile de drept si includerea obligatiei de a combate rasismul printre indatoririle avocatilor^[26]; tratamentul mai indulgent aplicat violatorului care, desi are organe sexuale masculine, pretinde ca este femeie^[27]; suprimarea tot mai vizibila a libertatii de expresie sub pretextul ca aceasta este asociata „urii” sau „discursului instigator la ura”^[28]; protestul marilor corporatii impotriva unor acte normative -adoptate potrivit mecanismelor democratice- care nu se conformeaza noii ideologii progresiste (de exemplu, protestul impotriva unei legi adoptate in North Carolina care stipula regula utilizarii toaletelor in conformitate cu sexul biologic^[29]).

3. Ca dreptul deraiaza de la anumite principii-fir rosu nu este (dar ar trebui sa fie!) un capat de lume. Sa nu ne imbatam cu apa rece: el, dreptul, a calatorit mereu (la clasa intai, e-adevarat) in remorca ideologiei oficiale si-a incercat sa-i dea acesteia o anume legitimitate. Pe vremea studentiei mele, cand auzeam aluziile profesorului Deak la „luminile si intelepciunea Legiuitorului”, mi-amintesc ca mintea-mi lua pozitie de drepti si-mi proiecta in fata ochilor un „Legiuitor”- sfat al batranilor urbei- care ne doreste numai binele. Timpul mi-a dat ocazia sa pricep ca nu-i deloc asa (ori, imi place sa cred -cu naivitate?- nu mai este asa). In realitate, „Legiuitorul” este, adesea, mai ales in vremuri de declin al republicii (ziua de azi), sotul Politicii Oficiale, manipulat precum Zaharia Trahanache, uneori cu voia lui- rabdare, stimabile!- ca sa faca jocurile Politicii Zoe. Nimic nou sub soare…

Cu toate astea, situatia actuala a devenit extrem de grava intrucat, sub presiunile extraordinare ale acestor curente „progresiste”, dreptul de azi a luat-o pe campii de-a dreptul, iar anomaliile legiferate recent in lumea larga sau aflate pe agenda dezbaterilor publice in vederea unor eventuale legiferari sunt celulele canceroase care au adus in metastaza societatea moderna: in SUA, in anii 2020-2021, au fost adoptate 75 de legi noi care vizeaza tinerii transgender^[30]; in Marea Britanie, potrivit unor informatii vehiculate in rapoarte oficiale, 5 500 de copii se afla pe listele de tratamente de schimbare a sexului^[31], iar procedura medicala schimbare a sexului biologic a fost definita de un arhiepiscop (om al bisericii!) drept o „sacra calatorie” („sacred journey”) a tanarului sau tinerei in cauza^[32]; in America de Nord, au loc dezbateri referitoare la dreptul statului de a prelua cu forta copiii care intentioneaza sa-si „schimbe sexul” in cazul refuzului parintilor acestora de a accepta o asemenea decizie^[33]; dreptul la avort a ajuns sa fie calificat „drept fundamental al omului”^[34], iar Organizatia Mondiala a Sanatatii militeaza pentru eliminarea restrictiilor relative la durata sarcinii (deci pentru un drept la avort si in luna a noua)^[35]; mai mult, conform unor informatii recente, in California se afla in lucru un proiect normativ care ar legaliza pruncuciderea in primele sapte zile dupa nastere^[36]; „educatia” sexuala (in fapt o anti-educatie, parte a programului de indoctrinare infantila) perverteste sistematic scolile de peste Ocean^[37] si a devenit obligatorie si in majoritatea statelor UE^[38] s.a.m.d. Desi exemplele citate provin din alte jurisdictii decat cea romaneasca, riscul de a fi si noi loviti de asemenea furtuni normative si etice este imens, iar dezbaterile pe subiecte similare au ajuns si in spatiul public autohton.^[39]

Asistam, asadar, la o imensa dezintegrare ontologica si morala. Sub ochii nostri, lumea se desira, sensurile incep sa se defineasca prin non-sensuri, adevarul se transforma-n fals si falsul in adevar, iar sacrul devin profan si profanul-sacru. Realitatea insasi nu mai este palpabila si ni se infatiseaza prin imaginea ei, ceea ce Baudrillard numea o „hiper-realitate”. Cand acceptam ca o femeie se declara barbat (sau invers), ori ca barbatul poate fi gravida, inseamna sa acceptam ca 2+2=5, adica sa pierdem contactul cu reperele realitatii si sa ne imbatam cu semnele sau simbolurile ei, amestecate de-a valma intr-o betie a limbajului, a ideilor si-a normelor. Iar daca azi nu mai stim sa definim „femeia”, maine o sa ajungem sa nu mai putem defini „omul”. Pe scurt, traim in plin delir al „culturii sterilitatii” (Kerry Bolton), al triumfului perversiunii si-al satanocratiei.

Cat despre drept, el apare, pe acest fundal, intr-un dur proces de divort cu morala. Iar motivele acestui divort sunt nu doar „deosebirile de caracter” ci, mult mai grav, faptul ca dreptul a cazut in vraja corectitudinii politice „progresiste” si, direct spus, s-a indragostit de-o curva.

Ps. Revenind la titlul de la care am plecat, la definitii si la inversiuni, tre’ sa accept ca dreptul, falnic si maret pe vremuri, tinde sa devina, in vremurile de astazi, o larga injustitie.

Pentru mai multe articole de acelasi autor, a se vedea blogul www.florentintuca.ro.