Achitarea definitiva a securistilor Marin Parvulescu si Vasile Hodis pentru presupusa implicare in omorarea inginerului Gheorghe Ursu poate fi explicata mai rational decat au facut-o Curtea de Apel Bucuresti si Inalta Curte de Casatie si Justitie, si mai ales lasand la o parte discutia despre calitatea de disident anticomunist a celui omorat in bataie in 1985 in Penitenciarul Rahova.

Dupa cum ati vazut, emotia colectiva a fost amplificata de faptul ca ambele instante – CAB si ICCJ – au aruncat o indoiala asupra disidentei pe care Ursu a manifestat-o fata de regimul lui Nicolae Ceausescu, judecatorii permitand astfel ca dezbaterea publica sa devieze dinspre argumentatia juridica in sine a achitarii catre reactia fireasca de compasiune pe care o trezeste cazul unui om torturat si ucis intr-un regim de dictatura.

La emotia publica (transformata intr-un linsaj public nejustificat la adresa judecatorilor ICCJ) a contribuit si incadrarea juridica a Parchetului General: infractiuni contra umanitatii („crime impotriva umanitatii”, in limbajul comun). Iar aceasta va fi esenta articolului de fata: PICCJ a folosit cuvinte prea mari pentru cazul Parvulescu-Hodis. Au spus-o si cele doua instante, insa opinia publica a fost prea impresionata de felul in care judecatorii au tratat problema disidentei ca sa mai fie atenta la argumentele juridice cu care atat Curtea de Apel Bucuresti, cat si Inalta Curte au desfiintat rechizitoriul Parchetului General.

Amintim ca vineri, 26 iulie 2023, judecatorii supremi Valerica Voica, Constantin Epure (foto 4) si Alin Sorin Nicolescu (foto 5) au mentinut sentinta din 17 octombrie 2019, prin care judecatoarea CAB Mihaela Nita ii achitase pe ofiterii de Securitate Marin Parvulescu si Vasile Hodis in temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedura penala: „fapta nu este prevazuta de legea penala”. Achitat a fost – si la fond, si la apel – fostul sef al Securitatii Tudor Postelnicu, pentru complicitate la infractiuni contra umanitatii, insa el a decedat in 2017, inainte de pronuntarea primei instante.

Vom insista asupra explicatiei realizate de magistrata Mihaela Nita, intrucat argumentatia Inaltei Curti o confirma in esenta, neaducand elemente de noutate substantiala.

Iata minuta deciziei ICCJ nr. 238/2023 din dosarul nr. 2500/2/2017:

„Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, de partile civile Ursu Andrei Horia, Ursu Stefan Olga si Ursu Sorana si de partile responsabile civilmente Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice si Ministerul Afacerilor Interne impotriva sentintei penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia I Penala, in dosarul nr. 2500/2/2017 (1030/2017).

Obliga pe fiecare dintre apelantele parti civile si pe apelanta parte responsabila civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare catre stat. Cheltuielile judiciare ocazionate de solutionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti si de Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice raman in sarcina statului.

Definitiva.

Pronuntata prin punerea hotararii la dispozitia partilor si a procurorului, prin mijlocirea grefei instantei, astazi, 27.07.2023”.

Redam minuta sentintei CAB nr. 196/2019:

„Face aplicarea art.5 Cod penal (n.r. legea penala mai favorabila) si in consecinta:

In temeiul art.386 alin.1 Cod procedura penala schimba incadrarea juridica a infractiunii pentru care au fost trimisi in judecata inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile din art.439 alin.1 lit.e,g si k Cod penal in art.358 alin.1 si 3 Cod penal din anul 1969.

In temeiul art.386 alin.1 Cod procedura penala schimba incadrarea juridica a infractiunii pentru care a fost trimis in judecata inculpatul Tudor Postelnicu din art.48 Cod Penal rap. la art.439 alin.1 lit.e,g si k Cod penal in art.26 Cod penal din anul 1969 rap. la art.358 alin.1 si 3 Cod penal din anul 1969.

In temeiul art.396 alin.5 Cod procedura penala rap la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedura penala dispune achitarea inculpatului Parvulescu Marin pentru savarsirea infractiunii de tratamente neomenoase, prevazuta de art.358 alin.1 si 3 Cod penal din anul 1969 cu aplicarea art.5 Cod penal.

In temeiul art.396 alin.5 Cod procedura penala rap la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedura penala dispune achitarea inculpatului Hodis Vasile pentru savarsirea infractiunii de tratamente neomenoase, prevazuta de art.358 alin.1 si 3 Cod penal din anul 1969 cu aplicarea art.5 Cod penal.

In temeiul art.396 alin.5 Cod procedura penala rap la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedura penala dispune achitarea inculpatului Tudor Postelnicu pentru complicitate la savarsirea infractiunii de tratamente neomenoase, prevazuta de art.26 Cod penal din anul 1969 rap. la art.358 alin.1 si 3 Cod penal din anul 1969 cu aplicarea art.5 Cod penal.

In temeiul art.25 alin.5 Cod procedura penala lasa nesolutionata actiunea civila exercitata de partile civile Ursu Andrei Horia, Ursu Sorana si Ursu Stefan Olga. Dispune ridicarea masurilor asiguratorii, constand in instituirea sechestrului asigurator si a popririi asupra bunurilor mobile si imobile ale inculpatilor Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu, luate prin incheierea din data de 28.08.2017 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia I Penala. In baza art.275 alin. 3 Cod procedura penala cheltuielile judiciare avansate de stat in apel raman in sarcina acestuia. Onorariul cuvenit aparatorului desemnat din oficiu pentru inculpatul Tudor Postelnicu, in cuantum de 868 lei, se suporta din fondul Ministerului Justitiei. Cu drept de apel in 10 zile. Pronuntata in sedinta publica din data de 17 octombrie 2019”.

Judeci un om in baza legii aflate in vigoare la acel moment

Inainte de orice, trebuie sa pornim de la principiul neretroactivitatii legii penale, continut in art. 15 alin. 2 din Constitutia Romaniei: „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”. In limbajul comun, propozitia se traduce in felul urmator: judeci un om pentru o fapta in principiu conform legii aflate in vigoare la momentul presupusei comiteri a acelei fapte. Daca intre timp apar alte legi, o aplici retroactiv doar pe cea mai favorabila dintre ele. In niciun caz nu aplici retroactiv o lege mai dura decat cea care era in vigoare in momentul pretinsei fapte.

De aceea, dupa cum ati vazut mai sus, judecatoarea Mihaela Nita de la Curtea de Apel Bucuresti a schimbat incadrarea juridica fata de cea ceruta de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Concret: in rechizitoriul nr. 32/P/2014 (confirmat de Procurorul General de la acea vreme, Augustin Lazar – vezi facsimil), procurorii Gheorghe Cosneanu (foto 1) – seful de la acea vreme a Sectiei Parchetelor Militare din PICCJ –, Marian Tudor (foto 2) si Claudiu Culea au formulat acuzatiile impotriva colonelului Vasile Hodis si a maiorului Marin Parvulescu in baza art. 439 alin. 1 lit. e, g si k din actualul Cod penal (in vigoare din 2014):

„Infractiuni contra umanitatii

(1) Savarsirea, in cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat impotriva unei populatii civile, a uneia dintre urmatoarele fapte: (...)

e) torturarea unei persoane aflate sub paza faptuitorului sau asupra careia acesta exercita controlul in orice alt mod, cauzandu-i vatamari fizice sau psihice, ori suferinte fizice sau psihice grave, ce depasesc consecintele sanctiunilor admise de catre dreptul international; (...)

g) vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane; (...)

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice, se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi”.

Problema este ca textul legal de mai sus isi produce efectele doar de la 1 februarie 2014 incoace – nicidecum nu era in vigoare in noiembrie 1985, cand a fost arestat, interogat, torturat si omorat disidentul Gheorghe Ursu. Iar noua reglementare nu este mai favorabila decat cea veche. De aceea, dupa cum ati vazut in minuta CAB, judecatoarea Nita a schimbat incadrarea juridica in textul asemanator aflat in vigoare pe vremea lui Ceausescu. Este vorba despre Codul penal din 1969, care la art. 358 alin. 1 si 3 pedepsea tratamentele neomenoase, in cadrul categoriei mai largi a infractiunilor contra pacii si omenirii (categorie cuprinsa in Titlul XI al vechiului Cod penal):

„(1) Supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si in general a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor, se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. (...)

(3) Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti in alin. 1 se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi”.

Am subliniat cuvantul „asemanator”, intrucat cele doua pasaje nu sunt identice, noul Cod penal nepreluand intocmai reglementarea din vechiul CP. De altfel, avocatul Nicolae Traistaru (foto 3) – aparatorul celor doi securisti – a explicat pe larg diferenta intre cele doua norme juridice, in concluziile scrise depuse in 2019 la CAB si pe care Lumea Justitiei le-a publicat in exclusivitate cu acea ocazie, dimpreuna cu rechizitoriul integral semnat de Cosneanu & co. (click aici pentru a citi).

Oricum: indiferent despre care dintre cele doua coduri penale vorbim, crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile in ambele reglementari. Cu alte cuvinte: un inculpat gasit vinovat pentru o asemenea fapta poate fi condamnat oricat de tarziu.

De la Nurnberg incoace, lumea tresare cand aude de crime impotriva umanitatii

Fie ca vorbim despre crimele impotriva umanitatii in forma din actualul Cod penal sau in reglementarea din vechiul CP, simpla lor mentionare este de natura sa creeze emotie in societate, avand in vedere evenimentele cu care ele sunt asociate. Crimele impotriva umanitatii au fost invocate pentru prima oara ca temei juridic pentru judecarea si condamnarea unor inculpati intre 1945 si 1946, in celebrele procese de la Nurnberg. Tot in Europa, dar mai aproape de zilele noastre, ele au servit ca baza pentru zecile de condamnari pronuntate intre 2000 si 2021 de catre Tribunalul Penal International de la Haga pentru Fosta Iugoslavie.

Asadar, este de inteles de ce romanii (europenii, in general) tresar cand aud de crime impotriva umanitatii si incep sa se ghideze dupa principiul „nu iese fum fara foc”. Altfel spus: in speta Parvulescu-Hodis, cei doi securisti au fost judecati de catre opinia publica pe ideea „sigur au facut ei ceva, de i-au bagat tocmai la crime impotriva umanitatii”.

Emotia publica a provocat confuzie intre diferitele niveluri de implicare

Problema este ca lucrurile nu stau deloc asa. Ar fi putut sta cumva, dar mai putin grav pentru cei doi securisti decat sustine Parchetul General.

Motivarea judecatoarei Mihaela Nita contureaza trei niveluri de implicare in cazul Gheorghe Ursu:

1. omorul propriu-zis, savarsit de catre detinutul Marian Clita, pentru care tortionarul – coleg de celula cu disidentul in inchisoarea de la Rahova – a fost condamnat definitiv in 2000 la 20 de ani de inchisoare;

2. instigarea la omor, pentru care au fost condamnati definitiv in 2003 coloneii de Militie Tudor Stanica (fostul adjunct al Directiei Cercetari Penale din Inspectoratul General al Militiei) si Mihail Creanga (cel care in 1985 conducea arestul Directiei Cercetari Penale din IGM);

3. faptele ofiterilor de Securitate Vasile Hodis si Marin Parvulescu, deduse acum judecatii si constand in implicarea celor doi in perchezitia domiciliara, precum si in repetatele audieri ale inginerului Ursu.

Iar in acest punct cu numarul 3 a aparut confuzia in mentalul colectiv, presa generalista preluand pe nemestecate rechizitoriul in care Gheorghe Cosneanu si ceilalti procurori de la SPM a PICCJ incearca sa induca ideea ca Hodis si Parvulescu se fac vinovati de uciderea lui Ursu. Sau cel putin de torturarea lui – daca nu fizica, atunci macar psihica. Si daca nu directa, atunci cel putin indirecta, prin emiterea unui eventual ordin in acest sens.

Cum suna achitarea propriu-zisa

In esenta, CAB si ICCJ arata ca singurele situatii in care am fi putut vorbi despre o „persoana cazuta sub puterea adversarului” (in sensul art. 358 din vechiul Cod penal) ar fi fost prizonieratul (nu era cazul in vreme de pace) sau un numar suficient de mare de detinuti politici, incat sa putem vorbi despre un fenomen de masa – cum se intamplase inainte de gratierea generala din 1964 –, exemplifica instantele. Or, dupa 1964 numarul detinutilor politici se imputinase semnificativ.

Desigur (adaugam noi): aici poate avea loc o discutie ampla despre perfidia regimului ceausist, care nu de putine ori persecuta disidentii inscenandu-le infractiuni de drept comun (vezi Petre Mihai Bacanu) sau internandu-i in spitale psihiatrice (vezi Vasile Paraschiv).

„Pe cale de consecinta, Inalta Curte, in acord cu prima instanta, retine ca, in cauza, nu este indeplinita situatia-premisa, parte componenta din structura (continutul juridic) infractiunii de tratamente neomenoase, situatie in care nu sunt intrunite elementele constitutive ale acestei infractiuni, insa faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei pot fi cercetate individual (particular) ca infractiuni de drept comun”, comenteaza cei trei magistrati supremi.

Securistii ar fi putut fi condamnati daca procurorii s-ar fi miscat mai repede

Iar acum vine esenta acestui material (pe care am relevat-o inca din titlu): ofiterii de Securitate Marin Parvulescu si Vasile Hodis ar fi putut fi condamnati pe vechiul Cod pentru abuz in serviciu, cercetare abuziva, supunerea la rele tratamente, tortura, instigare la infractiunea de omor calificat sau represiune nedreapta. Ghinionul face ca procurorii sa se fi miscat mult prea incet, chiar daca familia victimei (in special inginerul Andrei Ursu, fiul disidentului) a sesizat parchetele inca din anul 1990. Constatarea ii apartine judecatoarei Mihaela Nita de la Curtea de Apel Bucuresti si a fost mentinuta de catre completul Voica-Epure-Nicolescu de la Inalta Curte.

Asadar (adaugam noi), daca romanii s-au indignat din pricina ca judecatorii s-au lansat in consideratii despre disidenta lui Gheorghe Ursu, atunci cu atat mai mult are acum opinia publica ocazia sa se inflameze: procurorii au lasat faptele sa se prescrie.

Lucratura lui Cosneanu e mai mult un tratat de istorie decat un rechizitoriu

Actul de acuzare este cat se poate de lamuritor in ceea ce priveste caracterul represiv al intregii dictaturii comuniste din Romania (1948-1989) – nimic de zis. De asemenea, rechizitoriul contine consideratii teoretice destul de ample cu privire la crimele impotriva umanitatii. Partea proasta este ca aceasta latura didactica ocupa un procentaj covarsitor din rechizitoriu, dandu-i o aparenta de greutate. In schimb, acuzatiile propriu-zise la adresa celor doi securisti ocupa o parte infima din actul de inculpare. Aceasta inconsistenta a fost semnalata de catre avocatul Traistaru inca din faza de fond, la Curtea de Apel Bucuresti.

Oare ce solutie ar fi dat Completul negru?

Initial, dosarul a picat la faimosul „Complet negru” format din judecatorii Ionut Matei, Florentina Dragomir si Ioana-Alina Ilie. In primavara anului 2021, dupa pensionarea lui Matei si Dragomir (in urma scandalului provocat de condamnarea pe nedrept a avocatului Robert Rosu), cauza Hodis-Parvulescu a fost repartizata magistratilor ICCJ Constantin Epure, Alin-Sorin Niculescu si Stefan Pistol. In cele din urma, Pistol s-a pensionat, fiind inlocuit cu Valerica Voica.

Astfel, incheiem dandu-va o tema de reflectie: ce solutie credeti ca ar fi dat completul lui Ionut Matei?

Prezentam principalul pasaj din motivarea Curtii de Apel Bucuresti:

„Curtea constata ca din materialul probator exitent la dosarul prezentei cauze rezulta ca victima Ursu Gheorghe Emil, de la momentul arestarii sale si incarcerarii in arestul Directiei Cercetari Penale a Inspectoratului General al Militiei si data decesului, a fost anchetat nu numai de organele de politie in dosarul in care era cercetat pentru savarsirea infractiunilor prevazute de art. 37 alin. 1 teza I si art. 37 alin. 1 teza a II-a din Decretul nr. 210/1960, ci si de organele de securitate, in aceasta perioada fiind exercitate si violentele fizice asupra sa.

Curtea are in vedere in acest sens declaratiile martorilor Palamariu Florinel, Popa Dan, Munteanu Ion, Cimpoeru Vasile, Toader Florica, Casapu Mitrus-Laurentiu, Cojocaru Gheorghe, Clita Marian, Mihai Vasile, Odina Constantin, Ionita Stefan, Creanga Mihail, Caracostea Stere, Alexa Ion.

Martorii susmentionati, lucratori in cadrul arestului Directiei Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei sau detinuti in acelasi arest in perioada de referinta, au confirmat, prin declaratiile date, atat in cursul urmaririi penale, cat si al cercetarii judecatoresti ca, desi oficial, victima Ursu Gheorghe Emil era arestata pentru comiterea unur infractiuni de drept comun, a fost de mai multe ori scoasa din Arestul Directiei Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei si condusa la ancheta la organele de securitate, de unde nu se intorcea intr-o stare fizica corespunzatoare.

Astfel, martorul Palamariu Florinel a declarat ca victima s-a intors de la ancheta rosu la fata, dandu-i impresia ca nu se tine bine pe picioare.

De asemenea, martorul Cimpoeru Vasile a precizat ca victima era speriata cand s-a intors de la ancheta, iar martorul Ionita Stefan a mentionat ca odata sau de doua ori l-a vazut cand era adus de la ancheta de la Directia a-VI-a, fiind tinut de subofiteri pentru a se deplasa.

In ceea ce priveste mobilul acestei anchete, efectuate de organele de securitate, dupa ce oficial in dosarul penal in care victima fusese cercetata pentru infractiuni de competenta acestora se adoptase o solutie de netrimitere in judecata, din actele dosarului nu rezulta cu certitudine.

Inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile nu au recunoascut comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea in judecata, negand orice implicare in anchetarea victimei dupa luarea masurii arestarii preventive, celelalte probe neoferind certitudini cu privire la acest aspect.

Curtea apreciaza ca nu opiniile personale ale victimei Ursu Gheorghe Emil despre conducerea de stat si de partid si politica partidului comunist sau consemnarile sale denigratoare, jignitoare la adresa conducatorului statului au generat anchetarea sa in continuare si de organele de securitate, actiunile intreprinse de lucratorii de securitate nefiind, in mod evident, de razbunare.

De altfel, in perioada respectiva erau foarte multi romani care isi exprimau dezacordul fata de politica de partid si de stat de la acea vreme sau pareri insultatoare, calomnioase la adresa conducerii de stat si partid, insa nu a fost supusi unui astfel de regim, care sa conduca la eliminarea fizica a persoanei respective, fiind utilizate alte metode pentru temperarea acestora.

De exemplu, din dosarul informativ al poetei Nina Cassian rezulta ca acest dosar a fost deschis in anul 1981 cand poeta a fost semnalata cu manifestari deosebit de virulente la adresa conducerii superioare de partid si a politicii culturale a statului, ca are legaturi apropiate cu emigratia reactionara, printre care Monica Lovinescu si Virgil Ierunca pe care ii viziteaza cu ocazia calatoriilor efectuate in Occident, precizandu-se ca s-a actionat prin retea si prin persoane de incredere in vederea recuperarii si influentarii sale pozitive, ca la 09. 09. 1985 a plecat in SUA, dand curs invitatiei Universitatii din New York care i-a acordat o bursa.

Curtea apreciaza ca motivul cel mai probabil al anchetarii de catre lucratorii de securitate au fost in fapt alte informatii pe care le detinea victima Ursu Gheorghe Emil, ce prezentau interes pentru organele de securitate, informatii ce nu au fost oferite de acesta cu ocazia audierilor anterioare in legatura cu consemnarile din jurnalul sau.

Astfel se explica si imprejurarea ca victima Ursu Gheorghe Emil a fost incarcerata intr-o celula impreuna cu informatori ai militiei, Clita Marian si Radu Gheorghe si faptul ca nu i s-a permis sa ia legatura cu familia, martorul Popa Dan precizand ca victima era plasata in camera cu cei doi informatori care trebuiau sa obtina informatii de la victima.

In conditiile in care victima Ursu Gheorghe Emil a recunoscut savarsirea infractiunilor de drept comun, prevazute de art. 37 alin. 1 si alin. 37 alin. 3 din Decretul nr. 210/1960, dand declaratii ample si detaliate, atat in fata organelor de securitate, cat si in fata organelor de militie, in perioada septembrie-noiembrie 1985, cu privire la activitatea infractionala retinuta in sarcina sa, este evident ca plasarea acestuia in celula cu Clita Marian si Radu Gheorghe, viza obtinerea de la acesta a unor informatii ce interesau organele de securitate.

In ceea ce priveste implicarea inculpatilor Parvulescu Marin si Hodis Vasile in anchetarea victimei Ursu Gheorghe Emil, din actele dosarului rezulta cu certitudine ca in dosarul penal instrumentat de Directia a-VI-a Cercetari Penale din cadrul Departamentului Securitatii Statului, in care aceasta a fost cercetata pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 166 Cod Penal, cei doi inculpati au participat la efectuarea perchezitiei domiciliare si la audierea repetata a victimei.

Pe baza probelor administrate, nu se poate retine ca, in aceasta perioada, cei doi lucratori de securitate au exercitat violente asupra victimei.

Dupa momentul arestarii preventive, Curtea constata ca in decursul timpului, in cele trei cauze, privind pe Clita Marian, Stanica Tudor si Creanga Mihail, precum si in prezenta cauza au fost indicati mai multi lucratori ai Departamentului Securitatii Statului implicati in cercetarea victimei, fiind vehiculate mai multe nume.

In prezenta cauza, martora Toader Florica confirma scoaterea la ancheta a victimei de inculpatul Parvulescu Marin, martorul Palamariu Florinel a precizat ca primul bon de scoaterea din arest pentru a fi anchetat de organele de securitate era semnat de inculpatul Parvulescu Marin si ca victima era rosie la fata cand s-a intors, iar martorul Caracostea Stere a declarat ca victima i-a spus ca il ancheteaza cineva care l-a anchetat si mai inainte, ceilalti martori nefacand referire in concret la inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile, martorul Cimpoieru Vasile precizand ca stie de la victima ca a fost scos la ancheta de securitate de un colonel.

In ceea ce priveste incadrarea juridica si legea penala mai favorabila, avand in vedere ca de la data savarsirii faptelor deduse judecatii si pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit mai multe legi noi, inclusiv un nou Cod penal ce a intrat in vigoare la data de 01.02.2014, Curtea a avut in vedere, potrivit dispozitiilor art. 5 Cod penal, determinarea si aplicarea legii penale mai favorabile.

In vederea stabilirii si aplicarii legii penale mai favorabile, in doctrina penala si practica judiciara s-au stabilit criterii de determinare a legii penale mai favorabile in raport de situatia juridica concreta a fiecarui inculpat, criterii ce vizeaza conditiile de tragere la raspundere penala a inculpatului si regimul sanctionator si care se aplica tinand cont de toate institutiile de drept penal incidente intr-o cauza, care concura la stabilirea tratamentului juridic aplicabil intr-o cauza.

Analizand, avand in vedere principiul fundamental de drept 'mitior lex', in ansamblu, dispozitiilor legale aplicabile in ceea ce-i priveste pe inculpatii Postelnicu Tudor, Parvulescu Marin si Hodis Vasile din ambele coduri penale, Curtea constata, in aplicarea dispozitiilor art. 5 Cod penal, ca legea penala mai favorabila este Codul penal din anul 1969.

In prezenta cauza, prin actul de sesizare a instantei, s-a retinut savarsirea infractiunii contra umanitatii prevazuta de art. 439 alin. 1 lit. e, g si k din Codul penal, in forma autoratului, respectiv a complictatii.

Potrivit art. 439 alin. 1 lit. e, g si k din Codul penal, constituie infractiune contra umanitatii savarsirea, in cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat impotriva unei populatii civile, a uneia dintre urmatoarele fapte:

e) torturarea unei persoane aflate sub paza faptuitorului sau asupra careia acesta exercita controlul in orice alt mod, cauzandu-i vatamari fizice sau psihice, ori suferinte fizice sau psihice grave, ce depasesc consecintele sanctiunilor admise de catre dreptul international;

g) vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice,

si se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

Prin cererea de schimbare a incadrarii juridice, partile civile au solicitat si retinerea lit. j a art. 439 alin. 1 Cod penal, respectiv persecutarea unui grup sau a unei colectivitati determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrangerea grava a exercitarii acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios, sexual ori in functie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile in dreptul international.

Examinand dispozitiile legale susmentionate, Curtea constata, astfel, cum de altfel, s-a precizat si in literatura de specialitate ca incriminarea cuprinsa in art. 439 Cod penal nu are corespondent, in Codul penal anterior, sub aspectul situatiei premise si a elementelor constitutive.

In literatura de specialitate, s-a atatat ca textul inclus in acest articol reia, intr-o forma adaptata, prevederile art. 7 din Statutul CPI si urmeaza definitiile anterioare cuprinse in art. 6 lit. c din Statutul Tribunalului Militar International de la Nuremberg, art. 11 nr. 10) al Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c din statutul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie si art. 3 din statutul Tribunalului Penal International pentru Rwanda, cele 12 ipoteze reglementate, reluand, fara modificari, de fond, prevederi similare din statutul CPI.

In aceste conditii, Curtea constata, avand in vedere faptele deduse judecatii, imprejurarile si cauzele ce au condus la decesul victimei Ursu Gheorghe Emil, neputandu-se raporta la acest moment procesual decat la infractiunile imprescriptibile, ca in Codul penal din anul 1969 – in cadrul titlului XI – infractiuni contra pacii omenirii, corespondentul ar fi dispozitiile art. 358 alin. 1, 3.

Potrivit art. 358 alin. 1 si 3 din Codul penal din anul 1969, in vigoare la data savarsirii faptelor, supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si in general a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor, se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 de ani si interzicerea unor drepturi.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti in alin. 1 se pedepseste moartea ori cu inchisoarea de la 15 ani la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Prin Decretul-Lege nr. 6/1990 (publicat in Monitorul Oficial nr. 4 din data de 08 ianuarie 1990), pedeapsa cu moartea a fost abolita, fiind inlocuita cu pedeapsa detentiunii pe viata.

Prin urmare, de la data intrarii in vigoare a decretului-lege anterior mentionat, pedeapsa pentru infractiunea de tratamente neomenoase, in varianta agravata prevazuta de art. 358 alin. 3 din Codul penal 1968, este detentiunea pe viata, alternativ cu inchisoarea de la 15 ani la 20 de ani.

Examinand, in acest context, atat prevederile art. 439 din actualul Cod penal, cat si prevederile art. 358 alin. 1, 3 din Codul penal din 1969, Curtea considera, in aplicarea art. 5 Cod penal, ca legea penala mai favorabila este Codul Penal din 1969, intrucat regimul sanctionator prevazut de art. 358 alin. 1, 3 din Codul penal din 1969 este mai bland, sub aspectul limitelor de pedeapsa.

Referitor la incadrarea juridica, Curtea constata ca, in prezenta cauza, nu se poate retine savarsirea vreunei infractiuni contra pacii si omenirii – titlul IX din Codul penal din anul 1969 –, respectiv a vreunei intractiunii de genocid, contra umanitatii si de razboi – titlul XII din Codul Penal actual.

Curtea are in vedere in sensul celor aratate ca dupa decesul victimei Ursu Gheorghe Emil, la data de 17.11.1985, s-au depus toate eforturile de catre autoritatile statului pentru a tainui imprejurarile si cauzele reale care au condus la decesul acesteia, pentru a zadarnici aflarea adevarului si evident pentru a se evita tragerea la raspundere penala a tuturor persoanele responsabile.

Se impune a fi mentionat ca inca de la inceputul anului 1990, membrii familiei victimei Ursu Gheorghe Emil au solicitat efectuarea de cercetari cu privire la circumstantele ce au condus la decesul victimei si persoanele responsabile, ancheta debutand in acelasi an.

Pana in prezent, s-a dispus trimiterea in judecata si condamnarea definitiva prin hotararile judecatoresti anterior mentionate a lui Clita Marian, Stanica Tudor si Creanga Mihail.

Curtea constata, astfel cum rezulta din istoricul acestei cauze, ca o perioada indelungata de timp, organele de urmarire penala nu au depus diligentele necesare si nu au efectuat o ancheta efectiva, menita sa stabileasca toate persoanele, din toate institutiile si structurile statului, responsabile de uciderea victimei Ursu Gheorghe Emil, tragerea la raspundere penala a acestora pentru infractiunile prescriptibile, ce eventuatu puteau fi retinute in sarcina acestora.

Ancheta in cauza privind pe victima Ursu Gheorghe Emil a fost marcata de perioade semnificative de inactivitate, de abia in anul 2014, ca urmare a plangerilor repetate ale partii civile Ursu Andrei Horia – fiul victimei, aceasta a fost reluata ca urmare a infirmarii dispuse prin ordonanta nr. 2688/C/2014 din 05.11.2014 a Procurorului General al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, fiind finalizata prin emiterea rechizitorului, ce formeaza obiectul prezentei cauze.

Curtea constata insa ca la reluarea cercetarilor penale, avand in vederea ca decesul victimei Ursu Gheorghe Emil a survenit in anul 1985, singurele infractiuni pentru care se mai putea dispune trimiterea in judecata a vreunei persoane erau infractiunile imprescriptibile, prevazute de titlul IX din Codul penal din anul 1969, respectiv titlul XII din Codul penal actual.

Astfel se explica, in opinia Curtii si imprejurarea ca pentru inculpatii Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu s-a solicitat tragerea la raspundere penala pentru infractiunea imprescriptibila contra umanitatii, prevazuta de art. 439 Cod penal, in conditiile in care, in legatura cu decesul victimei Ursu Gheorghe Emil, erau deja pronuntate doua hotarari de condamnare, definitive la nivelul Inaltei Curti de Casati si Justitie – Sectia Penala, intrate sub puterea autoritatii de lucru judecat, prin care s-a retinut comiterea infractiunii de omor, prevazuta de art. 174 din Codul penal din 1969 in cazul inculpatului Clita Marian si a infractiunii de instigare la omor calificat, pevazuta de art. 174, 175 lit. a din Codul penal din 1969, in cazul lui Stanica Tudor si Creanga Mihail.

Desi Stanica Tudor si Creanga Mihail aveau calitatea de lucratori de politie, respectiv adjunctul Directiei Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei si seful Arestului Directiei Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei, facand parte din acelasi sistem al statului, s-a retinut ca fapta celor doi – instituirea pentru victima Ursu Gheorghe Emil a unui regim de teroare si in final de exterminare, prin izolarea intr-o celula impreuna cu doi detinuti recidivisti, cunoscuti ca violenti, aflati in executarea unor pedepse, stabilirea drept consemn interdictia subofiterilor de paza de a interveni in camera unde era detinut acesta, lipsirea de ingrijiri medicale, folosirea de amenintari, dar si de promisiuni fata de detinutul Clita Marian, si anume inrautatirea regimului de detentie sau, dimpotriva, de a beneficia de un regim mai relaxat si a fi liberat conditionat inainte de indeplinirea conditiilor legale, determinandu-l sa execute acte de violenta impotriva lui Ursu Gheorghe Emil, aflat si el in aceeasi camera de arest – realizeaza elemente constitutive ale instigarii la infractiunea de omor calificat cu premeditare.

Inclusiv Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Penala nu a apreciat ca, in ceea ce ii priveste pe Stanica Tudor si Creanga Mihail, ar fi incidente vreuna din dispozitiile legale ce vizeaza infractiunile imprescriptibile contra umanitatii.

Este evident, in opinia Curtii, ca in vederea audierii victimei Ursu Gheorghe Emil de catre organele de securitate, in timp ce se afla in Arestul Directiei Cercetari Penale a Inspectoratului General al Militiei, arestat preventiv pentru o infractiune de drept comun, a existat o coniventa infractionala intre factorii de decizie din cadrul structurilor competente din cadrul Departamentului Securitatii Statului si cele din cadrul Inspectoratului General al Militiei, respectiv Stanica Tudor si Creanga Mihail, incarcerarea victimei cu cei doi informatori Clita Marian si Radu Gheorghe si tratamentul la care a fost supusa victima in arest realizandu-se in interesul organelor de securitate.

Martorul Iulian Vlad a precizat in declaratia data in faza de urmarire penala, ca orice ofiter din cele doua directii nu ar fi putut sa continue cercetarea in dosarul lui Ursu Gheorghe Emil decat cu acordul sau dispozitia sefilor, ca intre cele doua structuri specializate, respectiv Directia Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei si Directia a-VI-a Cercetari Penale din cadrul Departamentului Securitatii Statului a existat in permanenta o stransa legatura, in fapt, arestatii din cele doua directii putand fi scosi la ancheta de ofiteri pentru a fi audiati.

Insa la nivelul anului 2014, dupa aproape 30 de ani de la decesul victimei Ursu Gheorghe Emil, pentru infractiunile pentru care se putea dispune tragerea la raspundere penala a tuturor persoanelor implicate, de abuz in serviciu, cercetare abuziva, supunerea la rele tratamente, tortura, instigare la infractiunea de omor calificat sau represiune nedreapta, prevazute de Codul penal anterior, in dispozitiile art. 246, 266, 267ind. 1, 25/174, 175 lit. a, 268 Codul penal din 1969, termenul de prescriptie a raspunderii penale era deja implinit, astfel incat trimiterea in judecata nu mai era posibila decat pentru infractiunile imprescriptibile.

Autoritatile responsabile pentru ancheta nu au adoptat toate masurile care ar fi permis in mod rezonabil identificarea si sanctionarea tuturor persoanelor responsabile in timp util, cu atat mai mult cu cat au fost sesizate inca de la inceputul anului 1990, dupa cca. 4 ani de la savarsirea faptei.

Curtea apreciaza ca, in prezenta cauza, sunt incidente dispozitiile art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedura penala, respectiv faptele pentru care s-a dispus trimiterea in judecata nu sunt prevazute de legea penala, din perspectiva dispozitiilor art. 358 din Codul Penal din 1969, singurele prevederi legale in baza carora ar mai putea fi sanctionate si alte persoane responsabile in cazul victimei Ursu Gheorghe Emil, intrucat nu se regasesc situatia-premisa si subiectul pasiv, respectiv a unei persoane cazute sub puterea adversarului.

In literatura de specialitate, s-a aratat ca incriminarea faptelor care sunt de natura sa aduca atingere pacii sau relatiilor de intelegere omeneasca si respect ce trebuie sa existe intre state, grupuri sau colectivitati umane intr-un titlu special din Codul Penal din anul 1969, respectiv 'Infractiuni contra pacii si omenirii', a fost determinata de pericolul social deosebit pe care il reprezinta asemenea fapte, pericol scos in evidenta cu deosebire dupa cel de al doilea razboi mondial, fiind necesara o reactie severa din partea diferitelor state intre care au fost incheiate de altfel si conventii internationale.

Incriminarea faptelor care aduc atingere pacii si omenirii se justifica prin gradul ridicat de pericol social al acestor fapte pentru relatiile dintre state si dintre oameni, acestia din urma nu priviti in mod singular, ci ca entitati care nu pot dainui si prospera decat la adapostul valorilor sociale ale pacii si omenirii, juridic aparate.

Obiectul juridic al ocrotirii penale in cazul infractiunilor contra pacii si omenirii il constituie relatiile sociale a caror normala formare, desfasurare si dezvoltare sunt determinate de asigurarea unei convietuiri pasnice intre popoare si intre oameni.

Obiectul juridic generic al infractiunilor contra pacii si omenirii il formeaza relatiile sociale, cu restrangeri inter si intrastatale inerente coexistentei colectivitatilor umane, relatii a caror existenta si normala desfasurare sunt asigurate prin apararea pacii si omenirii.

Acest grup de infractiuni are un obiect de ocrotire penala complex, format din ansamblul relatiilor sociale a caror existenta si securitate sunt conditionate de temeinica si permanenta apararea a valorilor sociale universale care sunt pacea si omenirea si includ faptele periculoase pentru mentinerea pacii, pentru securitatea umana si pentru tot ce poate fi de folos omenirii.

Supunerea la tratamente neomenoase, incriminata prin dispozitiile art. 358 Cod penal din anul 1969, este fapta persoanei care aduce atingere prin astfel de tratamente vietii, integritatii corporale, sanatatii, libertatii sau dreptului la o judecata legala a persoanelor cazute sub puterea adversarului.

Caracterul periculos al faptei rezulta nu numai din actiunile prin care a fost savarsita, ci si din situatia speciala a victimelor si pozitia faptuitorului, vizand situatia deosebit de grava a celui cazut sub puterea adversarului.

Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale a caror existenta si securitate sunt asigurate prin apararea principiilor de umanitate (omenie) in situatii care pun grav in pericol viata, integritatea corporala, sanatatea si libertatea persoanelor.

Subiectul pasiv al infractiunii este format din doua categorii de persoane: pe de o parte, persoanele civile care datorita oricarei imprejurari au cazut sub puterea adversarului (ocuparea teritoriului, o incursiune pe un anumit teritoriu, un naufragiu, o deturnare de avion etc. ), pe de alta parte, persoanele care apartinand fortelor armate au cazut sub puterea inamicului (prizonierii de razboi).

In structura infractiunii de tratamente neomenoase si deci in continutul juridic intra ca parte componenta si o situatia premisa.

Fapta de tratamente neomenoase fata de o persoana cazuta sub puterea adversarului nu poate fi conceputa si deci savarsita fara existenta in prealabil a unei situatii de conflict in sfera careia persoanele, in mod indeterminat ca numar si indeletnicire, se afla unele fata de altele ca adversari.

Aceasta situatie de conflict (razboi, rupere de relatii intre state, incursiune de bande pe teritoriul tarii etc) constituie situatia-premisa in structura infractiunii.

Un conflict limitat la cateva persoane nu poate fi considerat ca situatie-premisa.

Urmarea imediata a actiunilor ce constituie elementul material al infractiunii este in primul rand crearea unei stari de pericol pentru valoarea sociala universala care este omenirea, fiind necesar ca intre urmarea imediata – starea de pericol pentru omenire – si rezultatele vatamatoare cauzate victimelor acestor actiuni si savarsirea vreuneia dintre actiunile care constituie elementul material sa existe o legatura de cauzalitate.

Din actele dosarului rezulta ca victima Ursu Gheorghe Emil avea, ca de altfel, multi romani, serioase nemultumiri fata de politica si conducerea de stat si partid si pe care si le-a manifestat in jurnalul sau intim, prin materialele transmise la postul de radio Europa Libera, precum si la locul de munca, verbal si prin afisarea unor citate, care insa nu au atras atentia organelor de securitate, pana la momentul in care a fost gasit si lecturat jurnalul sau intim.

Pe de alta parte, victima Ursu Gheorghe Emil s-a bucurat si de o libertate de miscare care, in mod cert nu era accesibila marii majoritati a romanilor si caracteristica acelor vremuri, fiind unul dintre putinii romani care, intre anii 1974 – 1981, a calatorit de nenumarate ori in Occident, astfel cum rezulta inclusiv din propriile declaratii (1974 la Paris, 1978 Viena – Venetia – Zürich –Paris – Barcelona – Madrid – Toledo – Granada – Cordoba – Paris, Londra – Burgas – Haga – Amsterdam – Köln, Viena – Bucuresti, 1980- Grecia, Turcia, iar sotia sa si in Israel).

De altfel, fiica acestuia era stabilita in SUA, unde la sfarsitul anului 1984 victima Ursu Gheorghe Emil obtinuse viza de a calatori.

Dupa decembrie 1989, prin disident, folosit in sens pozitiv, s-a inteles acea persoana cu opinii opuse celor ale regimului totalitar, care avusesera indrazneala sa-l infrunte pe Nicolae Ceausescu, cu o atitudine deschisa, opozitionista fata de puterea comunista, luptand pentru libertate.

In opinia Curtii, nu se poate aprecia, in contextul celor aratate, ca victima Ursu Gheorghe Emil a fost un disident politic, acesta nefiind un opozant pe fata al regimului comunist si al conducatorului partidului comunist.

Victima nu si-a manifestat public dezacordul fata de politica si conducerea de stat si partid, astfel incat sa devina din acest punct de vedere o persoana periculoasa pentru securitatea statului, datorita posibilitatii influentarii opiniei publice si a instigarii populatiei impotriva conducerii de stat si partid.

Opiniile si nemultumirile sale au fost exprimate fie in jurnalul sau intim, ce nu a fost dat publicitatii, sau prin materialele transmise la postul de radio 'Europa Libera' unde insa nu a fost mentionat numele sau, sau prin pareri exprimate la locul de munca, dar care nu au fost in masura sa atraga atentia organelor de securitate, fiind arestat si detinut pentru infractiuni de drept comun.

De altfel, cu ocazia avertizarii sale la locul de munca, victima Ursu Gheorghe Emil a precizat ca regreta faptele si s-a angajat sa nu mai comita astfel de fapte.

Totodata, se impune a fi mentionat ca, la vremea respectiva existau numerosi cetateni romani care intr-un cerc restrans isi manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist si conducerea statului, insa este evident ca in lipsa unei atitudini critice vehemente, publice nu puteau fi caracterizati ca si disidenti.

De asemenea, este de notorietate ca in regimul comunist cetatenii romani obtineau foarte greu permisiunea de a se deplasa intr-o tara occidentala, plecarea cetatenilor romani in strainatate, mai ales in Occident, fiind atent monitorizata de organele de securitate, inainte de plecare si dupa revenirea in tara.

Cu toate acestea, victimei Ursu Gheorghe Emil i s-a acordat, la solicitarea sa, de fiecare data permisiunea de a calatori in Occident si viza pentru a se deplasa in SUA la fiica sa, careia, de asemenea, i s-a incuviintat sa paraseasca definitiv tara, fiind o situatie de exceptie in regimul comunist, cu atat mai mult cu cat victima a efectuat mai multe astfel de calatorii.

Pentru a se acorda permisiunea de a calatori in afara lagarului comunist, organele de securitate efectuau investigatii speciale cu privire la persoana respectiva, in cazul de fata victima Ursu Gheorghe Emil, vizand riscul de a ramane in strainatate, in conditiile in care avea rude si cunostinte in Elvetia, Argentina, Australia, Israel, R. F. Germania, Anglia, astfel cum rezulta din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite in comportamentul si conduita acesteia.

De asemenea, la intoarcerea in tara victima Ursu Gheorghe Emil redacta cate o nota despre calatoria efectuata, persoanele cu care s-a intalnit, discutiile purtate.

Pana la momentul identificarii jurnalului, nu au rezultat suspiciuni care sa determine neacordarea de catre organele de securitate a permisiunii de a pleca in excursiile respective, desi se cunostea, astfel cum rezulta din declaratia partii civile Ursu Horia Andrei ca nu era tocmai un simpatizant al conducerii de stat si partid.

Astfel, partea civila Ursu Andrei Horia a declarat in prezenta cauza ca, studiind la CNSAS documente din arhiva securitatii, a constatat ca au existat informatori care au adus la cunostinta conducerii securitatii statului, dupa cutremurul din anul 1977, starea de spirit a locatarilor si inginerilor, printre ingineri fiind mentionat si tatal sau ca avand atitudine ostila fata de conducatorul statului.

Ca atare, Curtea apreciaza ca nu se poate retine ca victima Ursu Gheorghe Emil a fost o persoana cazuta sub puterea adversarului, in contextul unei situatii de conflict, in acceptiunea art. 358 Cod penal din anul 1969.

Este adevarat ca intre anii 1948-1965 autoritatile comuniste au incercat si reusit suprimarea fizica si psihica a unui numar foarte mare de romani, in special intelectuali de elita si personalitati din toate domeniile vietii sociale, uneori prin torturi inimaginabile, insa dupa anul 1965 nu se poate retine o intentie clara de exterminare sistematica fizica si psihica din partea autoritatilor statului a tuturor opozantilor politici, fiind utilizate alte metode, ca si cazul poetei Nina Cassian pentru temperarea si controlarea acestora, respectiv influentarea pozitiva a persoanei, in sensul renuntarii la astfel de preocupari, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor, precum si arest la domiciliu, urmarire informativa, filaj, interceptari.

De altfel, nu rezulta din actele dosarului ca alte persoane mentionate in jurnalul victimei Ursu Gheorghe Emil au fost anchetate de organele de securitate, in conditiile in care, astfel cum reiese din inscrisurile depuse la dosarul cauzei, ridicarea jurnalului intim al victimei de organele de securitate a produs neliniste in randul acestora.

Politica statului roman la acea data nu era de reprimare a formelor de opozitie fata de regimul politic si conducatorul statului prin violenta si eliminare fizica.

Nu se poate retine, in opinia Curtii, ca la acea vreme a existat o intentie sistematica din partea autoritatilor de aplicare a unor astfel de tratamente tuturor opozantilor politici ai regimului totalitar comunist sau asupra unui numar suficient de mare de persoane care sa fie in masura sa conduca la concluzia ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 358 Cod penal din anul 1969, cu privire la situatia premisa si subiectul activ.

In cauza au fost audiati si martorii Petre Mihai Bacanu, Filipescu Radu si Andreescu Gabriel, arestati chiar de organele de securitate pentru comiterea unor infractiuni de competenta acestei structuri, pentru tiparirea unui ziar clandestin, raspandirea de manifeste prin care populatia era chemata la o demonstatie impotriva conducatorului statului, respectiv transmiterea de informatii ce vizau incalcarea drepturilor omului, care insa nu au fost supusi aceluiasi regim ca si victima Ursu Gheorghe Emil.

Imprejurarea ca victima Ursu Gheorghe Emil, in timp ce era arestata preventiv pentru comiterea unor infractiuni de drept comun, era anchetata in continuare neoficial de organele de securitate, cel mai probabil, pentru a furniza informatii cu privire la persoanele mentionate in jurnalul sau, nu este in masura sa justifice, in contextul celor aratate, retinerea calitatii sale de disident politic.

Curtea apreciaza ca actiunile excesive, particulare, conjugate, ale mai multor persoane care au incalcat legea, dintre care trei au fost condamnate definitiv, au condus la acest rezultat regretabil, respectiv decesul victimei Ursu Gheorghe Emil.

In contextul celor aratate, Curtea nu va mai analiza si celelalte elemente constitutive ale infractiunii prevazute de art. 358 Codul penal din 1969, forma de participatie penala, autorat sau complicitate, astfel cum s-a retinut in sarcina fiecarui inculpat, discutabila, de altfel, intrucat nu mai prezinta relevanta juridica, in conditiile in care pentru orice alte infractiuni nu se mai poate proceda la tragerea la raspundere penala a inculpatilor, intrucat termenul de prescriptie speciala s-a implinit.

Curtea apreciaza ca, si in ceea ce priveste incadrarea juridica data prin actul de sesizare al instantei, nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru existenta acestei infractiuni, intrucat nu se regaseste situatia-premisa, respectiv ca actiunile incriminate sa se comita in cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat impotriva unei populatii civile.

In art. 7 pct. 2 din statutul CPI se arata ca prin atac indreptat impotriva unei populatii civile se intelege comportamentul care consta in comiterea multipla de acte vizate la paragraful 1 impotriva oricarei populatii civile, in aplicarea sau in sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizatii avand ca scop un asemenea atac.

Prin atacul indreptat impotriva unei populatii civile se intelege acea conduita care implica mai multe acte comisive dintre cele descrise in textul incriminator ca urmare sau pentru continuarea unei politici de stat.

Este adevarat ca dupa instalarea Partidului Muncitoresc Roman si apoi a Partidului Comunist, incepand cu anul 1945, la putere, in Romania, au avut loc grave actiuni represive care au vizat oameni si anumite grupuri de populatie, pe motive politice, etnice si religioase (de exemplu: membrii unor partide politice istorice, preoti etc. ).

Aceste situatii de o gravitate exceptionala, de represiune in masa din motive politice, au caracterizat insa perioada 1945-1965.

Dupa anul 1965, desi se practica controlul informativ al populatiei active a Romaniei, monitorizarea relatiilor cetatenilor Romaniei cu strainatatea si incercarea de a reprima formele de opozitie, Curtea apreciaza ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 7 pct. 2 din Statutul CPI, intrucat nu au existat acte multiple indreptate impotriva populatiei civile, in acceptiunea art. 439 alin. 1 Cod penal, respectiv reprimarea formelor de opozitie fata de regimul comunist prin comiterea unor multiple acte in modalitatile normative prevazute de textul de lege.

Este adevarat ca in anii 1980 se realiza in ceea ce ii privea pe opozantii regimului comunist, urmarirea informativa, filajul, interceptarea convorbirilor telefonice si a corespondentei, cercetarea si arestarea pentru infractiuni de competenta organelor de securitate, plasarea in arest la domiciliu, fiind uneori exercitate chiar si violente fizice, insa nici un alt lucrator de securitate, astfel implicat, nu a fost trimis in judecata pentru infractiuni similare celor din prezenta cauza.

In ceea ce priveste lit. g a art. 439 Cod penal, Curtea constata ca este incriminata vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane, deci a mai multor persoane, si nu a unei singure persoane.

Referitor la art. 439 lit. k Cod penal este evident ca actiunile mentionate de procuror nu se circumscriu acestor dispozitii legale, neputandu-se retine ca prin acestea sunt fapte inumane si au cauzat suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice, in conditiile in care filajul, urmarirea informativa, note informatori, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace TO si a corespondentei, sunt activitati despre care, in mod evident, victima nu a stiut, fiind prin natura acestora secrete, iar perchezitia domiciliara efectuata, de altfel, cu acordul victimei si audierile repetate sunt acte procedurale care se pot realiza in orice dosar de urmarire penala si care prin ele insele sunt de natura sa cauzeze un stres emotional, psihic oricarei persoane cercetate penal, insa in nici un caz, in lipsa altor elemente, suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice.

De asemenea, nu sunt intrunite nici conditiile prevazute de lit. j a art. 439 Cod penal, avand in vedere obiectul cauzei, respectiv, in concret faptele deduse judecatii ce vizeaza exclusiv victima Ursu Gheorghe Emil, aceste prevederi legale vizand un grup sau o colectivitate determinata si in nici un caz o singura persoana.

De asemenea, prin comiterea infractiunii prevazute de art. 439 Cod penal se creeaza o stare de pericol privitoare la existenta si securitatea populatiei civile.

Prin exercitarea de violente psihice si fizice fata de o singura persoana, incarcerata in Arestul Directiei Cercetari Penale a Inspectoratul General al Militiei, persoana care ulterior a decedat, nu se poate aprecia ca s-a cauzat o stare de pericol cu privire la existenta si securitatea tuturor cetatenilor romani.

Cat priveste faptul ca inculpatul Tudor Postelnicu a decedat si imprejurarile invocate, in sensul ca acesta avea calitatea de ministru secretar de stat si lipsa avizului prevazut de lege, Curtea constata ca pentru considerentele aratate se impune achitarea acestuia in temeiul art. 16 lit. b Cod procedura penala, intrucat solutia de achitare prevaleaza celei de incetare a procesul penal, fiind, in contextul celor aratate, favorabila inculpatului”.

Cititi cel mai important fragment din motivarea Inaltei Curti:

„Examinand hotararea atacata prin prisma motivelor de apel formulate, dar si din oficiu, sub toate aspectele de fapt si de drept, potrivit dispozitiilor art. 417 alin. (2) din Codul de procedura penala, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca fiind nefondate apelurile declarate in cauza pentru motive care vor fi expuse in cele ce urmeaza.

Din analiza coroborata a ansamblului materialului probator administrat in cauza rezulta ca prima instanta a stabilit judicios situatia de fapt, urmare a unei minutioase evaluari asupra mijloacelor de proba in conditiile expuse in cele ce preced.

In virtutea efectului integral devolutiv al apelului, efectuand propria analiza a particularitatilor cauzei si retinand ca in apel probele administrate la solicitarea partilor (inculpati si parti civile) si a parchetului nu au condus la schimbarea starii de fapt retinute de prima instanta, Inalta Curte constata in totalitate temeinice statuarile primei instante cu privire la acest aspect, astfel ca nu le va mai relua, ci va proceda la analiza criticilor formulate prin apelurile declarate in cauza prin raportare la intregul material probator administrat in cauza.

Atat parchetul, cat si partile civile au criticat hotararea apelata sub aspectul netemeiniciei achitarii inculpatilor pentru savarsirea infractiunii de tratamente neomenoase, criticile vizand calificarea juridica a faptelor pentru care inculpatii Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu au fost trimisi in judecata si aprecierea eronata a primei instante a inexistentei situatiei-premise a infractiunii de tratamente neomenoase deduse judecatii.

Sub aspectul calificarii juridice a faptelor retinute in sarcina inculpatilor Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu, antamate atat de parchet, cat si de apelantele parti civile prin motivele de apel, Inalta Curte va face, in cele ce urmeaza, o analiza a legilor care s-au succedat de la momentul comiterii infractiunii si pana in prezent, cu referire stricta la faptele retinute prin actul de sesizare.

Prin actul de sesizare a instantei, inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile au fost trimisi in judecata pentru savarsirea infractiunii contra umanitatii, prevazute de art. 439 alin. (1) lit. e), g) si k) din Codul penal, iar inculpatul Tudor Postelnicu (decedat) pentru complicitate la savarsirea infractiunii contra umanitatii, prevazute de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) si k) din Codul penal.

Ca stare factuala, in esenta, s-a retinut ca inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile, in calitate de ofiteri in cadrul Directiei a VI-a Cercetari Penale din Departamentul Securitatii Statului, cu intentie directa, au exercitat actiuni represive si sistematice (filaj, urmarire informativa, perchezitii, audieri sistematice, acte de violenta fizica si psihica) asupra victimei inginer disident Ursu Gheorghe Emil, in perioada ianuarie- noiembrie 1985, in care acesta a facut obiectul urmaririi informative si judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, actiuni care au avut ca urmare producerea de suferinte fizice sau psihice grave si care au fost de natura sa-i aduca o atingere grava a drepturilor si libertatilor fundamentale, in principal dreptului la viata.

In privinta inculpatului Postelnicu Tudor, s-a retinut ca, in calitate de sef al Departamentului Securitatii Statului, cu intentie directa, in cursul lunilor octombrie si noiembrie 1985, a comunicat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, catre Ambasadele Republicii Socialiste Romania de la Paris si Washington (telegramele nr. 5/05097 din data de 01.11.1985 si nr. 5/05674 din data de 26.11.1985), date nereale prin care a disimulat caracterul represiv si politic al actiunilor intreprinse de inculpatii maior (rez.) Parvulescu Marin si col. (rez.) Hodis Vasile impotriva lui Ursu Gheorghe Emil, in perioada in care acesta a facut obiectul urmaririi informative si judiciare pentru acte si fapte considerate ostile regimului comunist.

Din aceasta situatie de fapt rezulta ca faptele retinute in sarcina celor trei inculpati au fost comise in perioada ianuarie-noiembrie 1985, iar la acel moment era in vigoare Codul penal din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicata in temeiul art. III din Legea nr. 6/1973).

In Codul penal din 1968, in vigoare la acel moment, in titlul XI denumit 'Infractiuni contra pacii si omenirii', era reglementata infractiunea de 'tratamentele neomenoase', in cadrul art. 358, care avea urmatorul continut:

'Supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si in general a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor, se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii.

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza savarsirea fata de persoanele aratate in alineatul precedent a vreuneia din urmatoarele fapte:

a) constrangerea de a servi in fortele armate ale adversarului;

b) luarea de ostateci;

c) deportarea;

d) dislocarea sau lipsirea de libertate fara temei legal;

e) condamnarea sau executia fara o judecata prealabila efectuata de catre un tribunal constituit in mod legal si care sa fi judecat cu respectarea garantiilor judiciare fundamentale prevazute de lege.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti in alin. 1 se pedepseste cu moartea si confiscarea totala a averii, sau cu inchisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii.

Daca faptele prevazute in prezentul articol sunt savarsite in timp de razboi, pedeapsa este moartea si confiscarea totala a averii'.

In doctrina (V. Dongoroz s.a. in 'Explicatiile teoretice ale Codului penal roman', editia a II-a, 2003), s-a aratat ca, prin supunerea la tratamente neomenoase se intelege silirea persoanei (victimei) sa suporte anumite conditii de hrana, locuinta, imbracaminte, igiena, asistenta medicala, greu de suportat fizic si umilitoare din punct de vedere moral.

Aceasta reglementare a ramas in fiinta pana la data de 1 februarie

2014, cand a intrat in vigoare noul Cod penal (Legea nr. 286/2009 din 17 iulie 2009), cu exceptia tratamentului sanctionator, care a fost modificat prin Decretul-Lege nr. 6/1990 (publicat in M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990) si Legea nr. 140/1996 (publicata in M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996).

Asa cum se retine in doctrina (V. Dongoroz s.a. in 'Explicatiile teoretice ale Codului penal roman', editia a II-a, 2003), incriminarea infractiunilor contra pacii si omenirii in legislatia romana s-a facut pe masura aderarii tarii noastre la conventiile internationale incheiate in aceasta privinta.

Astfel, dupa ratificarea Conventiei de la Geneva din 12 ianuarie 1949 pentru ameliorarea soartei ranitilor, bolnavilor si prizonierilor de razboi (prin Decretul nr. 183 din data de 21 mai 1954), in Codul penal roman din

1936 a fost introdusa infractiunea de 'tratamente neomenoase' in dispozitiile art. 231 ind. 4 (prin Decretul nr. 212 din data de 17 iunie 1960), infractiune mentinuta intr-o reglementare asemanatoare (sub aspectul continutului incriminarii) prin dispozitiile art. 358 din Codul penal din

1968, anterior enuntate.

Prin art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg infractiunile contra umanitatii au fost definite ca: asasinarea, exterminarea, aducerea in stare de sclavie, deportarea sau orice act inuman comis impotriva populatiei civile sau persecutiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, daca aceste acte sau persecutii sunt urmarea unei infractiuni contra pacii sau a unei infractiuni de razboi ori in legatura cu acestea.

Ulterior, prin Statutului Curtii Penale Internationale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998 (ratificat de tara noastra prin Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002 – publicata in M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002), infractiunile contra umanitatii au fost definite, prin art. 7, ca fiind:

'1. In scopurile prezentului statut, prin crima impotriva umanitatii se intelege una dintre faptele mentionate mai jos, cand aceasta este comisa in cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat impotriva unei populatii civile si in cunostinta de acest atac:

a) omorul;

b) exterminarea;

c) supunerea la sclavie;

d) deportarea sau transferarea fortata de populatie;

e) intemnitarea sau alta forma de privare grava de libertate fizica, cu violarea dispozitiilor fundamentale ale dreptului international;

f) tortura;

g) violul, sclavajul sexual, prostitutia fortata, graviditatea fortata, sterilizarea fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de o gravitate comparabila;

h) persecutarea oricarui grup sau a oricarei colectivitati identificabile din motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau sexual, in sensul paragrafului 3, ori in functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile in dreptul international, in corelare cu orice act prevazut in prezentul paragraf sau orice crima de competenta Curtii;

i) disparitiile fortate de persoane;

j) crima de apartheid;

k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzand cu intentie suferinte mari sau vatamari grave ale integritatii fizice ori ale sanatatii fizice sau mintale'.

In noul Cod penal (Legea nr. 286/2009 din 17 iulie 2009), in titlul XII intitulat 'Infractiuni de genocid, contra umanitatii si de razboi', s-au incriminat 'infractiuni contra umanitatii' in dispozitiile art. 439, care are urmatorul continut:

' (1) Savarsirea, in cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat impotriva unei populatii civile, a uneia dintre urmatoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populatii sau parti a acesteia, in scopul de a o distruge in tot sau in parte, la conditii de viata menite sa determine distrugerea fizica, totala sau partiala, a acesteia;

c) sclavia sau traficul de fiinte umane, in special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea fortata, cu incalcarea regulilor generale de drept international, a unor persoane aflate in mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor masuri de constrangere;

e) torturarea unei persoane aflate sub paza faptuitorului sau asupra careia acesta exercita controlul in orice alt mod, cauzandu-i vatamari fizice sau psihice, ori suferinte fizice sau psihice grave, ce depasesc consecintele sanctiunilor admise de catre dreptul international;

f) violul sau agresiunea sexuala, constrangerea la prostitutie, sterilizarea fortata sau detentia ilegala a unei femei ramase gravida in mod fortat, in scopul modificarii compozitiei etnice a unei populatii;

g) vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea disparitiei fortate a unei persoane, in scopul de a o sustrage de sub protectia legii pentru o perioada indelungata, prin rapire, arestare sau detinere, la ordinul unui stat sau al unei organizatii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite ca aceasta persoana este privata de libertate sau de a furniza informatii reale privind soarta care ii este rezervata ori locul unde se afla, de indata ce aceste informatii au fost solicitate;

i) intemnitarea sau alta forma de privare grava de libertate, cu incalcarea regulilor generale de drept international;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivitati determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrangerea grava a exercitarii acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios, sexual ori in functie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile in dreptul international;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice,

se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

(2) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza faptele prevazute in alin. (1), savarsite in cadrul unui regim institutionalizat de oprimare sistematica si de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intentia de a mentine

acest regim'.

Prin Expunerea de motive a Noului Cod penal, s-a mentionat ca '1. referitor la infractiunile contra umanitatii, textul propus reia, intr-o forma adaptata, prevederile art. 7 din Statutul Curtii Penale Internationale, valorificand, astfel, definitiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal International pentru Orientul Indepartat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavei si art. 3 din Statutul Tribunalului Penal International pentru Rwanda.

2. Infractiunile contra umanitatii formeaza un grup distinct de acte infractionale, ce pot fi comise atat in timp de pace, cat si de razboi. In cadrul textului, au fost sistematizate – dupa modelul german – 12 modalitati normative. Urmand acelasi model, s-a renuntat la definirea termenilor in finalul articolului, fara a aduce astfel atingere principiului lex certa, notiunile fiind explicate in mod suficient in cadrul fiecarei sectiuni.

3. Fata de forma art. 8 din Statut, s-a renuntat la precizarea ca faptele sa fie comise ' (...) in cunostinta de acest atac'. Necesitatea ca atacul sa fie lansat contra unei populatii civile implica automat existenta cel putin a intentiei eventuale, facand, astfel, inutila ultima teza care relua doar aceasta. Mai mult, daca este necesar sa existe o intentie directa in privinta initierii atacului, este in schimb suficienta intentia eventuala in raport de integrarea actelor ulterioare in atacul in curs de desfasurare.

4. Cele 12 ipoteze reglementate reiau, fara modificari de fond, prevederile similare din Statut. In ceea ce priveste ipoteza de la lit. b) – supunerea unei populatii sau parti a acesteia, in scopul de a o distruge in tot sau in parte, la conditii de viata menite sa determine distrugerea fizica, totala sau partiala, a acesteia sau exterminarea cum este denumita in Statut – ea pare, la o prima analiza, a se suprapune cu continutul infractiunii de genocid. Concursul de norme este, insa, doar unul aparent, caci, desi sub aspectul laturii obiective, cele doua infractiuni sunt asemanatoare, conduita incriminata in ipoteza genocidului, priveste doar anumite grupuri, individualizate pe baza unor criterii expres prevazute (rasial, etnic, religios etc.). In schimb, in cazul infractiunilor contra umanitatii, grupul sau grupurile vor fi, de regula, individualizate pe baza unor criterii politice sau sociale. […]

7. In cadrul literei g), dupa modelul reglementarii germane, a fost inclusa o modalitate de comitere a faptei ce nu se regaseste enumerata expres in Statut, si anume, vatamarea integritatii fizice sau psihice. Astfel, vor fi evitate controversele legate de a sti daca distrugerea grupului include si simpla vatamare a indivizilor membri, definitia oferita de Statut (art. 7 par. 2 lit. b) nefiind suficient de explicita'.

Din evolutia reglementarilor privind infractiunile contra umanitatii, anterior expuse, rezulta o continuitate a incriminarii faptelor pentru care inculpatii Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu au fost trimisi in judecata si incadrate de parchet in dispozitiile art. 439 alin. (1) lit. e) din noul Cod penal (autorat sau complicitate).

Varianta prevazuta la lit. g) a art. 439 din noul Cod penal nu poate fi retinuta in sarcina inculpatilor, atat timp cat, din chiar expunerea de motive, rezulta ca aceasta varianta, respectiv vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane, a fost nou reglementata, dupa modelul legii germane, neregasindu-se nici macar in art. 7 par. 2 lit. b) din Statutul Curtii Penale Internationale, care este, oricum, ulterior comiterii faptelor pentru care inculpatii au fost trimisi in judecata. Or, conform principiului neretroactivitatii legii penale, nimeni nu poate raspunde penal pentru o fapta care nu era incriminata la data savarsirii.

Cat priveste varianta prevazuta la lit. k) a aceleiasi norme legale (art.

439 din noul Cod penal), astfel cum aceasta a fost explicitata prin precizarile facute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului nr. 32/P/2014, Inalta Curte retine ca aceasta nu poate fi incidenta in cauza.

Astfel, prin precizarile facute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului, s-a retinut incidenta lit. k)

'alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice' atrasa de 'actiuni de reprimare si intimidare a disidentului Ursu Gheorghe Emil, constand in: filaj, urmarire informativa […], note informatori […], perchezitie domiciliara in data de

17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondentei […] si audieri sistematice […]'.

Din aceasta enumerare se poate observa ca asa-zisele actiuni de reprimare si intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare si procedee probatorii folosite in anchetarea infractiunilor. Prin natura lor, mare parte dintre acestea (exceptand perchezitia domiciliara si audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizeaza, astfel ca e foarte greu de inteles cum astfel de actiuni pot fi incluse in notiunea de

'alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice'.

Intr-adevar, atunci cand sunt aduse la cunostinta persoanei cercetate poate produce acesteia unele suferinte, insa sunt inerente oricarei activitati de cercetare penala.

Si in prezent sunt folosite astfel de metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138 si urm. din Codul de procedura penala) si procedee probatorii prin care se obtin mijloacele de proba (audierea suspectului sau inculpatului, perchezitia domiciliara). A accepta ideea ca aceste metode de cercetare si procedee probatorii ar putea constitui 'fapte inumane', asa cum considera parchetul, ar insemna ca organele judiciare care le folosesc sa fie

pasibile de tragere la raspundere penala pentru savarsirea infractiunii contra umanitatii, ceea ce este de neconceput.

Din continutul textului legal [art. 439 alin. (1) din Codul penal] rezulta ca 'alte asemenea fapte inumane', prevazute de lit. k), trebuie raportate la variantele anterioare cuprinse la lit. a) -j), care prevad fapte de o anumita gravitate (uciderea unor persoane, sclavia sau traficul de fiinte umane, violul sau agresiunea sexuala, vatamarea integritatii fizice sau psihice a unor persoane etc.).

In acest context, Inalta Curte retine ca actiunile 'de reprimare si intimidare a disidentului Ursu Gheorghe Emil, constand in: filaj, urmarire informativa […], note informatori […], perchezitie domiciliara in data de

17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondentei […] si audieri sistematice […]', invocate de parchet, nu pot constitui elementul material al variantei normative prevazute de art. 439 alin. (1) lit. k) din Codul penal, 'alte asemenea fapte inumane ce cauzeaza suferinte mari sau vatamari ale integritatii fizice sau psihice'.

Retinand deja ca faptele inculpatilor Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Tudor Postelnicu, astfel cum au fost descrise prin rechizitoriu, au fost incriminate atat sub Codul penal anterior, cat si sub Codul penal actual, Inalta Curte va proceda, in conformitate cu dispozitiile art. 5 din noul Cod penal, la stabilirea legii penale mai favorabile aplicabile inculpatilor prin raportare la tratamentul sanctionator prevazut de fiecare legiuire in parte.

Din acest punct de vedere, Inalta Curte constata ca legea care prevede un tratament sanctionator mai favorabil pentru inculpati este Codul penal de la 1968, in reglementarea existenta in intervalul de timp cuprins intre modificarile aduse Codului prin Decretul-Lege nr. 6/1990 si Legea nr. 140/1996.

Astfel, prin Decretul-Lege nr. 6/1990 s-a abolit pedeapsa cu moartea si s-a inlocuit cu pedeapsa detentiunii pe viata, situatie in care pedeapsa pentru infractiunea prevazuta de dispozitiile art. 358 alin. (1) si (3) din Codul penal din 1968 este detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la

20 de ani.

Prin modificarile aduse Codului penal din 1968 prin Legea nr.

140/1996, s-a mentinut pedeapsa alternativa (detentiunea pe viata sau inchisoarea) pentru aceeasi infractiune [art. 358 alin. (1) si (3) ], insa a fost crescuta limita maxima a pedepsei inchisorii, de la 20 la 25 de ani. Acelasi tratament sanctionator este prevazut si de noul Cod penal [detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani, conform art. 439 alin. (1) ].

Pe cale de consecinta, legea penala mai favorabila este Codul penal din 1968, in reglementarea existenta in intervalul de timp cuprins intre modificarile aduse Codului prin Decretul-Lege nr. 6/1990 si Legea nr.

140/1996, situatie in care faptele inculpatilor, descrise prin rechizitoriu, se incadreaza in dispozitiile art. 358 alin. (1) si (3) din Codul penal din 1968,

cum in mod corect a retinut si prima instanta, criticile apelantilor parti civile si ale parchetului sub acest aspect fiind nefondate.

Deopotriva, hotararea primei instante a fost criticata de parchet si de apelantele parti civile si sub aspectul aprecierii eronate, de catre instanta de fond, a inexistentei situatiei premise a infractiunii de tratamente neomenoase deduse judecatii, critica pe care Inalta Curte nu o poate retine pentru considerentele ce vor fi expuse in cele ce urmeaza.

Asa cum s-a expus anterior, infractiunea prevazuta de art. 358 din Codul penal din 1968 consta in supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si in general a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor [alin. (1) al art. 358], precum si torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti in alin. 1 [alin. (3) al art. 358].

Dupa cum se poate observa, textul de lege incriminator nu conditioneaza existenta infractiunii dupa cum este comisa impotriva unor persoane civile sau impotriva unor participanti la forte implicate in conflict, in razboi. Dimpotriva, din enumerarea textului de lege rezultand ca infractiunea poate fi comisa impotriva 'oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului'. Mai mult, in alin. (4) al aceluiasi articol s-a prevazut ca varianta agravata comiterea faptei in timp de razboi, ceea ce evidentiaza o data in plus posibilitatea comiterii infractiunii si in timp de pace.

Sub aspectul subiectului pasiv, infractiunea se poate comite atat impotriva unor persoane civile, care din cauza oricaror imprejurari au cazut sub puterea adversarului, cat si impotriva unor persoane apartinand fortelor armate, care au cazut in puterea inamicului (prizonierii de razboi).

Notiunea de 'tratamente neomenoase' nu a fost definita de legiuitor in cuprinsul Codului penal, astfel ca a revenit practicii judiciare si doctrinei rolul de a o defini si de a limita actiunile care se circumscriu acestei notiuni.

Asa cum s-a retinut anterior, in doctrina s-a retinut ca, prin supunerea la tratamente neomenoase se intelege silirea persoanei (victimei) sa suporte anumite conditii de hrana, locuinta, imbracaminte, igiena, asistenta medicala, greu de suportat fizic si umilitoare din punct de vedere moral, iar prin art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg infractiunile contra umanitatii au fost definite ca: asasinarea, exterminarea, aducerea in stare de sclavie, deportarea sau orice act inuman comis impotriva populatiei civile sau persecutiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, daca aceste acte sau persecutii sunt urmarea unei infractiuni contra pacii sau a unei infractiuni de razboi ori in legatura cu acestea.

Notiunea de tratamente inumane a fost definita de Curtea Europeana pentru prima data in cauza Irlanda c/Rouyaume-Uni, din anul 1978, ca fiind acele acte prin care se provoaca victimei leziuni sau suferinte fizice si morale susceptibile de a produce puternice tulburari psihice. Aceste acte sunt comise cu intentia de a cauza suferinte fizice intense victimei. De asemenea, in materie de tortura, suferinta trebuie sa se situeze la un nivel de gravitate deosebit, sa fie provocata de agenti ai statului sau sa fie tolerata de agenti ai statului, ceea ce inseamna ca actele in sine pot fi comise asupra victimei chiar si de catre particulari. In aceasta din urma situatie autoritatile statale se fac vinovate ca au permis savarsirea unor asemenea acte sau daca ele s-au produs, eventual de neindeplinirea obligatiei de a urmari si pedepsi pe autorii lor.

Deopotriva, din reglementarea legala rezulta ca fapta de tratamente neomenoase nu poate fi conceputa fara existenta, in prealabil, a unei situatii de conflict, de adversitate.

In doctrina (V. Dongoroz s.a. in 'Explicatiile teoretice ale Codului penal roman', editia a II-a, 2003) se retine ca infractiunea in discutie nu poate fi savarsita fara existenta in prealabil a unei 'situatii de conflict in sfera careia persoanele, in mod nedeterminat ca numar si indeletnicire, se afla unele fata de altele ca adversari. […] Un conflict limitat la cateva persoane determinate nu poate fi considerat ca situatie premisa a infractiunii de tratamente neomenoase'.

In jurisprudenta sa, Inalta Curte de Casatie si Justitie, in considerentele deciziilor nr. 2579/2009 (pronuntata de Sectia Penala in dosarul nr.61/81/2008), nr. 51/A din 10 februarie 2016 (pronuntata de Sectia Penala in dosarul nr. 3986/2/2014) si nr. 102/A din 29 martie 2017 (pronuntata de Sectia Penala in dosarul nr. 5202/2/2014), referindu-se la infractiunea de 'tratamentele neomenoase' prevazuta de art. 358 din Codul penal din 1968, a retinut, cu privire la perioada istorico-politica in care au fost savarsite faptele supuse judecatii in acele cauze (perioada 1948-1964), existenta unei situatii de 'conflict intre agentii statului ce functionau in locuri de detinere, carora autoritatile statale comuniste le-au permis sau le-au tolerat sa actioneze ca adevarati tortionari, pe de o parte si victimele, private de libertate, ale actiunilor acestora de suprimare fizica si psihica, pe de alta parte'.

Totodata, notiunea de adversar din dreptul intern trebuie interpretata in concordanta cu textul Conventiilor de la Geneva din 1949, insemnand persoane cazute in mainile inamicului, persoane cazute sub puterea partii adverse, persoane care se gasesc in puterea uneia din partile aflate in conflict.

In opinia concordanta formulata in cuprinsul Hotararii pronuntate in cauza Mocanu si altii impotriva Romaniei, din 17 septembrie 2014, se arata ca, atacarea civililor este considerata un element fundamental al notiunii de crima impotriva umanitatii, cel putin dupa declaratia comuna formulata

la 24 mai 1915 de Franta, Regatul Unit si Rusia cu privire la atacurile savarsite de Guvernul turc impotriva populatiei sale de origine armeana.

S-a mai aratat in hotararea mentionata, care se refera la evenimentele cunoscute opiniei publice din Romania sub denumirea de 'Mineriada', ca elementul crucial pentru includerea faptelor in categoria crimelor impotriva umanitatii il constituie 'faptul ca represiunea, care a necesitat mijloace umane si materiale considerabile, a fost pregatita si planificata in cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai inalte autoritati ale statului. Atacul barbar asupra unor civili, nu numai ca a fost prevazut dar a fost conceput ca un mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme sa isi atinga obiectivele politice si sa isi asigure supravietuirea. In speta, nu poate fi pusa la indoiala existenta elementului subiectiv al crimei impotriva umanitatii'.

Deosebit de importanta este si definitia sintagmei 'atac indreptat impotriva unei populatii civile' reglementata in dispozitiile art. 7 paragraful 2 lit. a) din Statul Curtii Penale Internationale, care are urmatorul continut: 'prin atac indreptat impotriva unei populatii civile se intelege comportamentul care consta in comiterea multipla de acte vizate la paragraful 1 impotriva oricarei populatii civile, in aplicarea sau in sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizatii avand ca scop un asemenea atac'.

Desi aceasta reglementare este ulterioara comiterii faptelor (Statutul Curtii Penale Internationale a fost adoptat la 17 iulie 1998, iar ratificarea acestuia de catre tara noastra s-a facut prin Legea nr. 111//2002 din 13 martie 2002), ea prezinta importanta si pentru cauza, intrucat dispozitiile art. 7 din Statul Curtii Penale Internationale, in mare masura, nu fac altceva decat sa reia si sa expliciteze dispozitiile din conventiile anterioare referitoare la infractiuni de genocid si la cele contra umanitatii.

Aplicand consideratiile teoretice si jurisprudentiale enuntate mai sus la situatia concreta din speta, Inalta Curte, in acord cu prima instanta, retine ca nu este indeplinita situatia premisa, aceea a existentei unui conflict (adversitati) intre organele statului, pe de o parte, si populatia civila sau o colectivitate, pe de alta parte, in cadrul caruia sa se recurga la s upunerea acestora la tratamente neomenoase, tortura, mutilare sau exterminare, asa cum se prevede in textul incriminator.

Este adevarat, asa cum sustin apelantele parti civile si parchetul, ca un inculpat poate fi tras la raspundere penala pentru savarsirea infractiunii de tratamente neomenoase si in situatia in care actiunea ce constituie elementul material al acesteia se indreapta impotriva unei singure persoane cazute sub puterea adversarului ('oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului'), insa este absolut necesar ca actiunea inculpatului sa se inglobeze intr-o actiune mai ampla, sistematica, in care si alte persoane comit astfel de acte impotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relatii de adversitate. Altfel, actiunea singulara a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra si in continutul constitutiv al infractiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a doua sau mai multor persoane, nu poate imbraca decat haina juridica a infractiunilor contra persoanei (omor, vatamare corporala, lovire etc) sau a celor contra infaptuirii justitiei (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infractiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanitatii.

A considera in sens contrar, ar insemna ca orice persoana care comite o infractiune de omor sau de tortura (sau oricare alta infractiune care ar putea intra in continutul constitutiv al infractiunilor contra umanitatii) sa fie cercetata, judecata si eventual condamnata pentru savarsirea infractiunii contra umanitatii, situatie in care celelalte incriminari (infractiunile contra persoanei, contra infaptuirii justitiei etc) ar ramane fara efect.

Or, incriminarea infractiunilor contra umanitatii a fost determinata de atrocitatile savarsite in cadrul razboiului, in special asupra populatiei civile si protejeaza relatiile sociale privind viata, integritatea corporala, sanatatea si libertatea populatiei civile (un numar mare de persoane) spre deosebire de celelalte care protejeaza relatiile sociale privind viata, sanatatea etc unei persoane sau a unui numar restrans de persoane.

In argumentarea existentei situatiei premise, procurorul a facut trimitere la situatia istorico-politica din perioada 1948-1964 si a invocat mai multe acte normative din aceeasi perioada, precum si practica judiciara, respectiv decizia nr. 51/A din 10 februarie 2016 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Penala in dosarul nr. 3986/2/2014 si decizia nr. 102/A din 29 martie 2017 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Penala in dosarul nr. 5202/2/2014.

Totodata, si apelantele parti civile au invocat, in acelasi scop, decizia nr. 2579/2009 din data de 7 iulie 2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia Penala.

Analizand jurisprudenta invocata de parchet si apelantele parti civile, Inalta Curte constata ca aceasta nu este relevanta pentru cauza dedusa judecatii, avand in vedere perioada in care s-a retinut ca au fost comise faptele supuse analizei in acele cauze (1948-1963), dar si continutul acestor fapte.

Astfel, prin Decizia nr. 2579/2009 din data de 7 iulie 2009, Inalta

Curte a retinut '[…] Pornind de la definitia data de Curtea Europeana a

'tratamentelor inumane' Inalta Curte retine ca in cauza, fata de momentul istoric, anul 1948 in care se sustine ca a fost savarsita fapta prevazuta de art. 358 C.pen., situatia de conflict, ca situatie premisa, exista intre autoritatile statale comuniste care nu numai ca au tolerat dar au permis unor 'agenti ai statului' sa actioneze ca adevarati tortionari si victimelor acestui regim de suprimare fizica si psihica, ceea ce nu exclude cercetarea faptuitorilor si sub aspectul savarsirii acestei infractiuni. […]'

Prin decizia nr. 51/A din 10 februarie 2016, pronuntata in dosarul nr.

3986/2/2014, Inalta Curte a retinut ca '[…] in perioada 01 iulie 1956 – 13 aprilie 1963, inculpatul (Visinescu Alexandru), in calitate de comandant al Penitenciarului Ramnicu-Sarat, conform unei rezolutii unice, prin acte materiale repetate (constand in actiuni si inactiuni), care s-au succedat in timp conform naturii specifice a fiecarui tip de asemenea acte, savarsite cu incalcarea sau nesocotirea legii ori a obligatiilor impuse de acea calitate sau ca urmare a exercitarii discretionare, prin abuz de functie, a atributiilor sale, avand la baza un raport de adversitate asumat de acesta, a supus, din motive politice, colectivitatea detinutilor

'contrarevolutionari' incarcerati in acel penitenciar, cealalta parte a aceluiasi raport, aflati sub puterea sa, la tratamente neomenoase (inumane si degradante), tortura (fizica si psihica) si exterminare.

Faptele retinute in sarcina inculpatului au avut, drept situatie premisa, o stare de adversitate, in care acesta s-a plasat conform vointei si prin manifestari neechivoce proprii, in raport cu intreaga colectivitate a acelor detinuti, considerati, potrivit ideologiei politice impuse la nivel statal, chiar prin dispozitii cu caracter constitutional, 'dusmani' ai

'regimului de democratie populara' pe care el a fost desemnat sa il reprezinte in 'lupta' cu acestia, pentru a asigura 'reprimarea' lor.

Faptele inculpatului s-au concretizat, sub aspect obiectiv, in tratamente neomenoase (inumane si degradante), aplicate cu regularitate si in mod sistematic, timp de ani, detinutilor respectivi, carora le-au fost cauzate suferinte fizice si tulburari psihice puternice (prin infometare permanenta, privare de asistenta medicala sau acordarea ei in conditii improprii realizarii unui tratament corespunzator bolilor de care sufereau, tinere in frig pe timp de iarna si, respectiv, in conditii mizere de cazare si echipament pe toata perioada incarcerarii), tortura fizica si psihica (prin batai repetate, sanctiuni disciplinare numeroase si severe, disproportionate fata de abaterile invocate si, mai ales, chinuitoare prin conditiile concrete de executare, 'pedepse' inventate dureroase si umilitoare, aplicate inclusiv detinutilor grav bolnavi si paralizati, impiedicarea permanenta, cu scop de distrugere mintala si alienare sociala, a oricarui tip de contact uman si privarea, in acelasi scop, de orice forma de activitate) si exterminare (prin ucidere sau impingere la sinucidere, precedate de suferinte de durata, intense si chinuitoare, a sase dintre acei detinuti). […]'

In decizia nr. 102/A din 29 martie 2017, pronuntata in dosarul nr.

5202/2/2014, s-a retinut ca '[…] in perioada in care inculpatul Ficior Ioan a condus Colonia de munca Periprava fie ca loctiitor al comandatului (1958-1960), fie in calitate de comandant al acesteia (1960-1963) mai multi detinuti au decedat (103 persoane), detinutii au fost supusi unui regim de exterminare urmare a conditiilor de viata 'asigurate', detinutii au suferit vatamari a integritatii fizice si psihice din partea militarilor care asigurau paza, urmare a ordinelor date de catre conducerea Coloniei, si,

in fine, detinutii din aceasta colonie au fost persecutati, prin privarea de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrangerea grava a acestor drepturi pe motive de ordin politic.

Preliminar, Curtea a precizat si faptul ca, in perioada 1 august

1958-1 noiembrie 1963, in Colonia de Munca Periprava au decedat 103 detinuti, din categoria contrarevolutionarilor, condamnati politic, perioada in care in aceasta colonie a existat un regim de detentie extrem de sever, proiectat sa conduca la exterminarea detinutilor, plasati de sistemul vremurilor in mainile conducatorilor de penitenciare, care aveau drept de viata si de moarte asupra lor, fiind vazuti ca niste elemente dusmanoase, care impiedicau regimul comunist al vremurilor sa se desavarseasca, ca o amenintare la adresa democratiei populare si a evolutiei proletariatului.

S-a precizat ca desi inculpatul, cu ocazia audierii sale, a aratat ca au existat decese, dar acestea s-au inregistrat in randul detinutilor varstnici si bolnavi, actele medicale ale decedatilor si documentele eliberate de Directia Generala a Penitenciarelor dar si de CNSAS dovedesc o cu totul alta situatie si anume faptul ca, au decedat detinuti tineri, 54 dintre cei decedati avand varste cuprinse intre 50 si 59 de ani, iar 18% dintre detinuti aveau varste cuprinse intre 20 si 29 de ani. Relevant este faptul ca numai un singur detinut decedat avea 71 de ani, acesta fiind cel mai varstnic detinut decedat.

Prin urmare, aproape toate decesele inregistrate la Periprava erau de natura sa ridice semne de intrebare pentru comandantul lagarului, acesta, potrivit Regulamentului privitor la organizarea pazei interioare si exterioare a locurilor de detinere – art. 5, fiind raspunzator de toate evenimentele petrecute in locul de detinere, precum evadarea, revolta, refuzul de primire a hranei in masa, decesul detinutilor produs in alt mod decat pe cale naturala, fiind obligat sa ia masuri de evitare a acestor evenimente si de eliminare a lor, avand obligatia de a raporta imediat, prin telefon, apoi si in scris, despre producerea evenimentelor de mai sus, directorului general al Directiei Generale a Penitenciarelor si Coloniilor de Munca.

Examinand cauzele deceselor, s-a aratat ca acestea releva faptul ca detinutii au murit din cauza unor afectiuni ale aparatului digestiv si excretor, boli de plamani-tuberculoza si pneumonie, afectiuni cardiace.

S-a mentionat ca relevant este faptul ca, 15 decese s-au produs din cauza enterocolitei, 19 decese din cauza bolilor de plamani, 21 de decese din cauza unor afectiuni ale aparatului digestiv si excretor, 32 decese din cauza afectiunilor cardiace, alte decese din alte cauze. (...) Bolile care au condus la decesul detinutilor au fost boli cauzate de mizerie si lipsa de hrana, au fost rezultatul direct si imediat al regimului aplicat in lagarul de munca, regim la care inculpatul si-a adus din plin contributia, atat in calitate de comandant dar si in calitate de loctiitor. (...) regimul de detentie

elaborat si aplicat de catre inculpat, in perioada in care a detinut functii de conducere in cadrul Coloniei de munca Periprava a fost unul de natura sa conduca la lichidarea fizica si psihica a detinutilor, metodele utilizate si care s-au desprins clar, neechivoc din marturiile supravietuitorilor, fiind urmatoarele:

- expunerea detinutilor la conditii de viata mizerabile, degradante, inumane;

- lipsa hranei, calitatea slaba a acesteia in raport cu muncile pe care detinutii erau obligati sa le efectueze;

- lipsa apei potabile, oferirea spre consum a apei nefiltrate, luate direct din Dunare, ceea ce a condus la imbolnavirea in masa a detinutilor si la decesul multora;

- lipsa medicamentelor, lipsa asistentei medicale, lasarea fara ajutor a celor care necesitau o atare asistenta, ceea ce a condus la decese pentru boli curabile si care tratate, nu ar fi avut ca rezultat decesul;

- batai fizice aplicate detinutilor pentru motive de cele mai multe ori nejustificate, pentru neindeplinirea normei de munca;

- stabilirea unor norme de munca aproape imposibil de facut, atat pentru cei apti dar mai ales pentru inapti, cu consecinta lovirii si infometarii celor care nu reuseau, de cele mai multe ori sa nu isi indeplineasca norme;

- izolarea, interzicerea oricarui contact cu familia, interdictia pentru detinuti de a primi si trimite scrisori, de a primi pachete, de a avea dreptul la vorbitor;

- pedepsirea cu izolarea a detinutilor, pentru lungi perioade, timp in care nu mancau decat o data la trei zile si erau obligati sa stea direct pe ciment, fapt ce a fost de natura sa contribuie la instalarea bolilor de plamani, a bolilor digestive;

- conditiile de lucru improprii, tinerea detinutilor cu picioarele in apa, in umezeala, cu hainele ude, fara o protectie adecvata, in special a celor care lucrau la stuf;

- aglomerarea excesiva din baraci, frigul pe care detinutii au fost obligati sa il suporte, lipsa hainelor groase pentru sezonul rece;

- umilinta la care erau expusi detinutii, prin jignirea acestora, prin gesturi si fapte de natura a-i injosi, prin obligarea celor de alta religie la efectuarea de munci impotriva convingerilor lor religioase. […]'

Asadar, se poate observa ca faptele analizate in hotararile anterior mentionate au fost comise in perioada 1948-1964, cand autoritatile comuniste din acea perioada au incercat suprimarea fizica si psihica a unui numar imens de romani, in special intelectuali de elita si personalitati din toate domeniile vietii sociale etc.

Deopotriva, este de remarcat faptul ca in sarcina fiecarui inculpat din hotararile prezentate se retine comiterea mai multor acte grave care se circumscriu elementului material ale infractiunii de tratamente neomenoase, indreptate impotriva mai multor persoane, detinuti, considerati, potrivit ideologiei politice impuse la nivel statal in acel moment, chiar prin dispozitii cu caracter constitutional, 'dusmani' ai 'regimului de democratie populara'.

Insa, spre deosebire de anii 1948-1964, in care s-au produs acele atrocitati impotriva poporului roman, retinute si in hotararile anterior mentionate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera ca exista o intentie clara de exterminare sistematica a oricarui opozant din partea autoritatilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infractiunii analizate si care sa permita incadrarea oricarui comportament nelegal fata de persoanele aflate in detentie in acest tip de infractiune.

Imprejurarea evocata de procuror in sensul ca represiunea organizata de securitate ar avea un caracter sistematic si s-ar exercita prin controlul informativ al 'intregii populatii active' (si prin aceasta s-ar face dovada situatiei-premisa ceruta de textul incriminator) dat fiind numarul cetatenilor romani supravegheati sau urmariti de securitate in anii 1974-1989 nu poate fi retinuta de Inalta Curte.

Astfel, a retinut parchetul ca '[…] Dupa preluarea conducerii PCR de catre fostul presedinte comunist, Nicolae Ceausescu, s-au inmultit treptat categoriile de persoane urmarite, prin extinderea bazei de lucru […] Cu privire la baza de lucru a Securitatii, istoriografia domeniului retine existenta a cel putin 424.464 de persoane aflate in diverse forme de urmarire informativa la 01.01.1968, o scadere a numarului de urmariti in perioada 1968-1973 si o reluare a tendintei ascendente, cu o dublare a cazurilor incluse in baza de lucru, de la 55.687 persoane in 1973, la cca 110.000 persoane in decembrie 1989 […] evidenta fondului informativ preluat si gestionat de CNSAS, fond in care, la data de 01.01.2016 figurau 1.105.014 unitati arhivistice (totalizand 1.301.454 volume). Mai mult, din continutul acestor dosare, rezulta ca desfasurarea unei actiuni de urmarire informativa, indiferent de etapa istorica si de motivul initierii ei, presupunea culegerea de informatii despre mai multe persoane, nu doar despre subiectul ei principal. […]'

Dincolo de inadvertenta dintre cele doua fraze consecutive (in prima fraza se sustine inmultirea categoriei de persoane urmarite dupa 1965, iar in fraza urmatoare, facand trimitere la statistica, se retine o scadere a numarului de urmariti in aceeasi perioada), Inalta Curte retine, pe de o parte, asa cum s-a expus si anterior, ca masurile de supraveghere informativa au caracter eminamente secret, situatie in care nu se poate sustine cu temei ca acestea ar putea conduce la concluzia existentei unui conflict, a unei adversitati intre organele statului (securitate) si populatie sau parte din aceasta, asa cum cere textul incriminator.

Conform DEX (2009), cuvantul 'adversitate' reprezinta imprejurare potrivnica cu care cineva are de luptat; dificultate, iar cuvantul 'conflict' reprezinta neintelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; cearta, diferend, discutie (violenta); razboi. Or, dupa cum se poate constata ambii termeni presupun doua parti care sa fie in relatii de adversitate sau in conflict. Deci ambele parti trebuie sa cunoasca acele relatii de adversitate sau de conflict.

Pe de alta parte, se retine ca ar fi vorba de un control informativ al 'intregii populatii active', insa la nivelul anului 1985 populatia Romaniei numara peste 22 de milioane de persoane, iar daca numai jumatate din aceasta ar fi fost activa, cele 110.000 (indicate de parchet ca existand la nivelul anului 1989) de persoane aflate in diverse forme de urmarire informativa, ar reprezenta un procent de 1% din populatia activa, si nicidecum intreaga populatie activa cum se sustine de catre procuror. Elocventa sub acest aspect este declaratia martorului Malureanu Vasile, data in fata instantei de apel, in care arata: 'In 1985, dupa masurile de restrangere a bazei de lucru, in atentia organelor de securitate existau circa 80- 82.000 de persoane, dintre care 16.000 erau dosare de urmarire informativa, iar restul pana la suta la suta erau supravegheri informative. Fac distinctia, intrucat in dosarul de urmarire erau verificate indicii de activitate, pe cand in supravegherea informativa erau verificate primele semnalari, privind posibile activitati de natura sa genereze probleme vizand siguranta nationala. Din punct de vedere procentual, raportand cifra totala de persoane avute in lucru, per total populatie, reprezenta 0,36%'.

Totodata, prin rechizitoriu se sustine, in privinta metodelor utilizate de securitate in actiunile represive, ca tortura a fost principala metoda ilegala de ancheta, dar si folosirea bataii si a subalimentatiei prelungite, in scopul obtinerii de declaratii acuzatoare, presiuni morale pentru constrangerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea etc., insa nu s-a indicat nicio proba din care sa rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 si, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intentia sistematica de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor cazute sub puterea adversarului.

In cadrul cercetarii judecatoresti in apel, a fost incuviintata, la solicitarea apelantelor parti civile, si administrata proba cu martorii Giurcan Nicoleta, Boeriu Petru Marius, Gherghina-Besciu Mariana, Filipescu Radu si Bacanu Petre, in dovedirea situatiei-premisa a infractiunii de tratamente neomenoase.

In declaratiile martorilor Boeriu Marius si Iacob Danut sunt prezentate imprejurari cu privire la evenimentele din 1987 de la Brasov, iar in declaratia martorei Giurcan Nicoleta sunt prezentate imprejurari cu privire la evenimentele din 1989 (Revolutia din 1989), evenimente intamplate dupa mai bine de 2 ani, respectiv 4 ani de la momentul care intereseaza cauza (perioada ianuarie-noiembrie 1985), situatie in care nu pot fi retinute ca relevante in stabilirea situatiei-premisa a infractiunii deduse judecatii. Intervalul de 2 ani, respectiv 4 ani intre evenimentul dedus judecatii si cele descrise de martori in declaratiile date este prea mare, iar evenimentele prezentate sunt total diferite ce cele ce intereseaza cauza (revolta in care au fost implicate mai multe persoane, respectiv revolutie), pentru a putea conchide ca imprejurarile descrise in aceste declaratii existau intocmai sau cel putin in mod asemanator si la nivelul anului 1985.

Insa declaratiile martorilor Gherghina-Besciu Mariana si Filipescu Radu prezinta evenimente anterioare, unele apropiate (1983) celor deduse judecatii in cauza, astfel ca acestea ar putea contribui la stabilirea situatiei-premisa a infractiunii ce face obiectul cauzei.

Astfel, martora Gherghina-Besciu Mariana prezinta evenimente petrecute in anul 1977 si ancheta desfasurata in anul 1981, ancheta in care, asa cum sustine martora, au fost folosite lovituri si amenintari. Martora mai relateaza si ca sotul sau a fost arestat pentru 4 ani, iar de la acesta a aflat ca a fost la randul lui batut si s-a intors acasa cu a stare precara de sanatate. Totodata, martora a precizat ca. '[…] La data de 23.08.1981 tovarasul Nicolae Ceausescu a dat un decret, o amnistie, sa fie eliberati toti cei cu pedepse pana in 5 ani, chiar si cei care aveau 5 ani. Acest decret a fost dat in mod deosebit pentru poetul Adrian Paunescu, care scrisese o poezie contra tovarasului Nicolae Ceausescu. De acest decret am beneficiat si eu […]'.

Martorul Filipescu Radu relateaza ca a demonstrat impotriva conducerii lui Ceausescu, demonstratie concretizata intr-un manifest pe care l-a distribuit in perioada ianuarie 1983 – mai 1983, fapt pentru care a fost inchis si supus unui 'regim foarte greu de suportat datorita frigului, alimentatiei foarte proaste si limitate si a unor pedepse care te privau de pachet […]'.

In cadrul concluziilor scrise, apelantii parti civile Ursu Andrei Horia, Ursu Stefan Olga si Ursu Sorana, in sustinerea existentei situatiei-premise (raportul de adversitate intre organele statului si societatea civila), invoca mai multe marturii ale unor persoane care au fost implicate in evenimente care au condus la interactiuni cu organele statului, unele anterioare anului 1980, cateva in perioada 1980-1986, iar cele mai multe din perioada 1987 (dupa evenimentele de la Brasov) si pana in 1989, marturii redate in diverse lucrari publicate.

Cu privire la aceste marturii, Inalta Curte nu contesta valoarea istorica a acestora, insa nu poate retine valoarea probatorie in procesul penal care sa stea la baza acuzatiei ce vizeaza o infractiune deosebit de grava, cum este infractiunea de tratamente inumane, atat timp cat aceste marturii sunt extrajudiciare, au fost facute in afara procesului penal, fara respectarea rigorilor care caracterizeaza administrarea de probe in procesul penal (depunerea juramantului de catre martor, respectarea principiilor publicitatii, nemijlocirii si contradictorialitatii) si fara ca inculpatilor sa li se respecte dreptul la aparare prin audierea nemijlocita si adresarea de intrebari cu privire la imprejurarile declarate.

Deopotriva, argumentele expuse anterior cu privire la declaratiile martorilor audiati nemijlocit in faza apelului sunt valabile si cu privire la marturiile despre evenimente petrecute cu mult inainte ori cu mult dupa anul 1985, situatie in care, nici din aceasta perspectiva, aceste marturii nu pot fi retinute la stabilirea situatiei-premise a infractiunii deduse judecatii.

Nici inscrisurile la care s-a facut trimitere nu sustin existenta unui conflict (adversitati) intre autoritati si populatie sau parte din aceasta, care sa intre sub incidenta dispozitiilor art. 358 din Codul penal.

Asadar, Inalta Curte retine ca, prin probele administrate in cauza, inclusiv in apel, s-a facut dovada unor interactiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securitatii) cu mai multe persoane determinate, insa nu s-a facut dovada existentei, in perioada in care se retine comiterea infractiunii de catre inculpati, a unui conflict (adversitati) intre autoritati si populatie sau parte din aceasta, in cadrul caruia sa existe o preocupare sistematica a autoritatilor de exterminare fizica sau psihica a populatiei sau a unei parti din acesta pe diverse motive (asa cum s-a intamplat in perioada anilor 1948-1965, imprejurari retinute prin hotararile penale la care s-a facut referire in cele ce preced).

Un conflict limitat la cateva persoane determinate nu poate fi considerat ca situatie-premisa a infractiunii de tratamente neomenoase. Or, exact aceasta situatie-premisa de intentie sistematica de exterminare din partea autoritatilor face diferenta dintre infractiunile contra pacii si omenirii si infractiunile individuale cu acelasi element material cuprinse in celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortura etc.).

Pe cale de consecinta, Inalta Curte, in acord cu prima instanta, retine ca, in cauza, nu este indeplinita situatia-premisa, parte componenta din structura (continutul juridic) infractiunii de tratamente neomenoase, situatie in care nu sunt intrunite elementele constitutive ale acestei infractiuni, insa faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei pot fi cercetate individual (particular) ca infractiuni de drept comun.

De altfel, Inalta Curte retine ca au fost deja judecati si condamnati numitii Clita Marian, Tudor Stanica si Creanga Mihail pentru uciderea victimei Ursu Gheorghe Emil, retinandu-se in sarcina acestora de catre instantele de judecata savarsirea infractiunii de omor si, respectiv, instigare la omor pentru ultimii doi.

Si sub aspectul subiectului pasiv al infractiunii de tratamente neomenoase, respectiv indeplinirea conditiei de 'persoana cazuta sub puterea adversarului', prima instanta a facut o corecta evaluare a materialului probator si, in mod judicios, a retinut ca victima Ursu Gheorghe Emil nu indeplineste aceasta conditie.

Astfel, desi infractiunea de tratamente neomenoase nu are un subiect pasiv calificat, totusi sfera acestuia este determinata prin lege (art. 358 din Codul penal), respectiv raniti, bolnavi, membrii personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, naufragiatii, prizonierii de razboi si, in general, orice alte persoane cazuta sub puterea adversarului.

Dintre toate categoriile prevazute de lege, victima Ursu Gheorghe s-ar putea incadra doar in categoria persoanelor cazute sub puterea adversarului, asa cum in mod corect a retinut si prima instanta, astfel ca analiza indeplinirii conditiei prevazute de lege pentru subiectul pasiv se va face prin raportare la aceasta categorie de persoane.

Asa cum rezulta din probele administrate in cauza, la nivelul anului 1985 victima Ursu Gheorghe Emil era inginer in cadrul Institutului de Cercetari si Proiectare pentru Sistematizare Locuinte si Gospodarire Comunala Bucuresti.

Anterior anului 1985, victima s-a bucurat de libertate de miscare, calatorind de nenumarate ori in Occident, in scop turistic, asa cum rezulta inclusiv din propriile declaratii (in 1974 la Paris, in 1978 la Viena – Venetia – Zürich – Paris – Barcelona – Madrid – Toledo – Granada – Cordoba – Paris, Londra – Burgas – Haga – Amsterdam – Köln, Viena – Bucuresti, in 1980 in Grecia, Turcia, iar sotia sa si in Israel).

In anul 1983, fiica victimei, Ursu Stefan Olga, a plecat definitiv din Romania in Statele Unite ale Americii, iar la sfarsitul anului 1984, victima Ursu Gheorghe Emil a obtinut viza de a calatori in SUA pentru a se intalni cu fiica sa.

Or, este de notorietate faptul ca, in regimul comunist, orice deplasare in afara tarii, in scop turistic, era un adevarat privilegiu de care nu se puteau bucura decat anumite persoane si sub un control strict din partea organelor de securitate.

Pentru a se acorda permisiunea de a calatori in afara lagarului comunist, organele de securitate efectuau investigatii speciale cu privire la persoana solicitanta, vizand riscul de a ramane in strainatate. Victimei i s-a acordat aceasta permisiune, chiar in conditiile in care avea rude si cunostinte in Elvetia, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezulta din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite in comportamentul si conduita acesteia. La intoarcerea in tara, victima redacta cate o nota despre calatoria efectuata, persoanele cu care s-a intalnit, discutiile purtate etc. Elocventa sub acest aspect este declaratia martorului Malureanu Vasile (data in fata instantei de apel) in care a precizat ca 'Ofiterul de obiectiv avea obligatia sa dea un aviz de securitate, inainte de deplasari in strainatate ale angajatilor din zona de competenta, se faceau minime verificari. Interesa daca pe parcursul deplasarilor are intentii de ramanere in strainatate, sa se implice in activitati contrare Romaniei, interviuri la posturi de radio si in aceste circumstante se dadea un aviz negativ, care era consultativ. Faptul ca Ursu a efectuat, in anii 70, 80, mai multe calatorii in strainatate, inseamna ca ofiterul de obiectiv il percepea ca pe un om serios, care nu creeaza probleme'.

Asadar, pana la momentul identificarii jurnalului nu au rezultat suspiciuni care sa determine neacordarea de catre organele de securitate a permisiunii de a pleca in scop turistic in strainatate, desi se cunostea ca nu era tocmai un simpatizant al conducerii de stat si partid, astfel cum rezulta din declaratia partii civile Ursu Horia Andrei (in fata primei instante a aratat ca, studiind la CNSAS documente din arhiva securitatii, a constatat ca au existat informatori care au adus la cunostinta conducerii securitatii statului, dupa cutremurul din anul 1977, starea de spirit a locatarilor si inginerilor, printre ingineri fiind mentionat si tatal sau ca avand atitudine ostila fata de conducatorul statului).

De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supusi cei care urmau sa paraseasca definitiv tara, precum si rudele acestora. Celor plecati ilegal, li se confiscau proprietatile, cei care plecau legal, erau obligati sa 'vanda' statului comunist, la o valoare arbitrara stabilita de acesta, toate proprietatile detinute, iar daca le instrainasera anterior plecarii, erau obligati sa le rascumpere si sa le vanda statului comunist la valoarea precizata anterior. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regula generala, date afara din serviciu, fiind astfel obligate sa presteze munci necalificate pentru a-si castiga mijloacele de existenta.

Si din acest punct de vedere victima Ursu Gheorghe Emil a avut un tratament diferit fata de majoritatea celorlalte persoane, astfel ca, nu numai ca nu si-a pierdut locul de munca dupa plecarea fiicei sale, ci a si primit viza de calatorie sa se intalneasca cu aceasta in SUA, unde se stabilise definitiv inca din anul 1983. Relevanta sub acest aspect este declaratia martorului Rogojan Aurel (din fata instantei de apel) in care a aratat ca 'Vizele se acordau restrictiv, iar pe spatiul SUA erau imposibil de obtinut. Faptul ca nu a avut restrictii din acest punct de vedere dovedeste ca era cel putin un bun cetatean'.

Este adevarat, astfel cum rezulta din probele administrate in cauza, ca victima Ursu Gheorghe Emil avea, ca de altfel multi romani in aceeasi perioada, serioase nemultumiri fata de politica si conducerea de stat si de partid, pe care si le-a manifestat in jurnalul sau intim, prin materialele transmise la postul de radio Europa Libera, precum si la locul de munca, verbal si prin afisarea unor citate, insa nu au atras atentia organelor de securitate, pana la momentul in care a fost gasit jurnalul sau intim.

Nici macar jurnalul si celelalte actiuni desfasurate de victima si identificate de organele de securitate nu au fost suficiente pentru a antrena raspunderea acestuia pentru comiterea vreuneia dintre infractiunile contra oranduirii socialiste sau pentru arestarea sa preventiva.

Astfel, dupa identificarea jurnalului, in perioada ianuarie-mai 1985, victima Ursu Gheorghe Emil a fost cercetata, in stare de libertate, de catre organele de securitate ale statului pentru infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste, prevazuta de art. 166 din Codul penal.

Raportul intocmit in cauza de catre organele de cercetare penala a fost prezentat martorului Vlad Iulian, adjunct al ministrului de interne la acea data, care a intocmit o nota in care a mentionat: nu rezulta suficient de bine conturate elementele constitutive ale infractiunii de propaganda impotriva oranduirii socialiste, unde si in ce mod au proliferat actiunile celui in cauza, ce s-a retinut cu valoare de proba din declaratiile persoanelor audiate, ce pozitie a avut in timpul cercetarii, de ce nu s-au aprofundat pana acum legaturile in lumea scriitorilor, despre ce este vorba mai in concret, ce ramane efectiv pentru instanta daca piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor nu pot fi folosite, precizand despre anexa 4 ca desi are un substrat, nu are nicio valoare probatorie si nici nu poate fi retinuta ca piesa incriminanta.

La data de 03.08.1985, victima Ursu Gheorghe Emil a fost avertizata la locul sau de munca, in prezenta mai multor persoane din conducerea institutului, ocazie cu care a recunoscut faptele si s-a angajat ca in viitor sa nu mai comita nicio fapta de natura sa lezeze interesele statului, precizand ca este constient ca daca in viitor va mai proceda in acest fel, poate fi tras chiar si la raspundere penala si a multumit organelor de stat pentru clementa de care au dat dovada in cazul sau, fiindu-i luat un angajament scris.

Prin referatul din data de 14.08.1985 intocmit de inculpatul Parvulescu Marin, s-a propus neinceperea urmaririi penale, in cauza privind pe Ursu Gheorghe Emil, pentru infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste prevazuta de art. 166 din Codul penal.

S-a retinut ca victima Ursu Gheorghe Emil nu a reusit sa influenteze negativ atitudinea si comportarea persoanelor care au luat cunostinta de faptele sale, ca insemnarile din jurnalul personal si publicatiile susmentionate nu au fost difuzate vreunei persoane in scop de a propaga idei si conceptii ostile ori de a instiga la actiuni impotriva oranduirii socialiste, apreciindu-se ca faptele stabilite impotriva acestuia nu intrunesc elementele constitutive ale infractiunii prev. de art. 166 din Codul penal.

La aceeasi data dosarul a fost inaintat Directiei Parchetelor Militare. Prin rezolutia din data de 15.08.1985 a Directiei Parchetelor Militare s-a dispus confirmarea propunerii Directiei Cercetari Penale din cadrul Departamentului Securitatii Statului de a nu se incepe urmarirea penala impotriva lui Ursu Gheorghe Emil, pentru infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste, prevazuta de art. 166 din Codul penal.

S-a apreciat ca actiunile intreprinse de victima Ursu Gheorghe Emil nu intrunesc elementele constitutive ale infractiunii prevazute de art. 166 alin. (2) din Codul penal, avand in vedere ca a savarsit faptele pornind de la unele nemultumiri de ordin personal, ca materialele aduse din strainatate si insemnarile ce i s-au gasit la domiciliu nu au fost difuzate, considerandu-se ca unele comentarii facute la locul de munca, cat si afisarea unor citate din autorii straini in atelierul de proiectare, unde-si desfasura activitatea sunt actiuni dezaxate, ca acele legaturi pe care le-a avut cu postul de radio 'Europa Libera' au fost intamplatoare, regretandu-le.

Totodata, s-a propus ca materialele din care rezulta infractiunile de nerespectare a regimului mijloacelor de plata straina, prevazute si pedepsite de Decretul nr. 210/1960, savarsite de Ursu Gheorghe Emil sa fie inaintate Directiei Parchetelor Militare pentru a sesiza organele de cercetare penala competente, pentru a efectua cercetarea penala si a se lua masurile ce se impun.

Prin ordonanta din data de 31.07.1985 a Directiei Parchetelor Militare s-a dispus declinarea dosarului privind pe Ursu Gheorghe Emil in favoarea Directiei din Procuratura Generala, competenta a dispune continuarea cercetarilor in legatura cu savarsirea de catre cel in cauza a mai multor infractiuni de detinere si operatiuni ilegale cu mijloace de plata straine, prevazute de art. 37 alin. (1) si (3) din Decretul nr. 210/1960.

La data de 21.09.1985, Procuratura Locala Sector 6 Bucuresti, la solicitarea Directiei Cercetari Penale a Inspectoratului General al Militiei, prin ordonanta nr. 1830/P/1985, a dispus arestarea preventiva pe o perioada de 30 de zile a victimei Ursu Gheorghe Emil pentru savarsirea infractiunii de operatiuni interzise cu mijloace de plata straine, prevazuta de art. 37 alin. (1) si (3) din Decretul nr. 210/1960, fiind emis mandatul de arestare preventiva nr. 261/21.09.1985.

Ulterior, la data 04.10.1985, victimei i s-a desfacut si contractul de munca, mentionandu-se ca este retinut de organele de cercetare penala pentru fapte penale grave si incalcarea normelor eticii si echitatii socialiste, ca a dus o activitate de defaimare a oranduirii socialiste la locul de munca, a intretinut relatii clandestine cu posturi de radio straine care prin activitatea lor duc o propaganda impotriva tarii.

De la momentul arestarii preventive, victima Ursu Gheorghe Emil a fost incarcerata in Arestul Directiei Cercetari Penale din cadrul Inspectoratului General al Militiei pana la data de 17.11.1985.

In acest context, Inalta Curte, in acord cu prima instanta, retine ca victima Ursu Gheorghe Emil nu a fost un opozant al regimului comunist si nu s-a aflat in relatii de adversitate cu organele de securitate ale statului, atat timp cat opiniile sale si dezacordul fata de politica si conducerea de stat nu au fost facute publice, nu a ajuns la cunostinta publicului larg pe vreo alta cale si nu au produs vreo consecinta in realitatea exterioara (nu au fost de natura a propaga idei si conceptii ostile ori de a instiga la actiuni impotriva oranduirii socialiste).

Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul fata de politica si conducerea de stat si partid, astfel incat sa devina o persoana periculoasa pentru securitatea statului, din cauza posibilitatii de influentare a opiniei publice si de instigare a populatiei impotriva conducerii de stat si partid.

Opiniile si nemultumirile sale au fost exprimate fie in jurnalul sau intim, dar nu a fost facut public, fie prin materialele transmise la postul de radio 'Europa Libera' (asa cum a rezultat din declaratiile victimei), dar nu a fost mentionat numele sau, fie prin pareri exprimate la locul de munca, dar care nu au fost in masura sa atraga atentia organelor de securitate, fiind arestat si detinut pentru infractiuni de drept comun (infractiunea de operatiuni interzise cu mijloace de plata straine).

De altfel, la acel moment, ca si victima Ursu Gheorghe Emil, existau numerosi cetateni romani care, intr-un cerc restrans, isi manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist si conducerea statului, fara, insa, a manifesta o atitudine critica in prezenta unui public larg de natura sa influenteze sau sa instige populatia impotriva conducerii de stat si partid.

Or, persoana aflata in conflict sau in relatii de adversitate cu organele statului comunist este acea persoana care avea opinii opuse celor ale regimului comunist totalitar si care a avut si indrazneala de a le exprima public, deschis, punandu-se astfel in opozitie fata de puterea comunista, iar 'persoana cazuta sub puterea adversarului' este persoana aflata in opozitie fata de puterea comunista, care este arestata sau cercetata de organele statului tocmai pentru aceste opinii.

Sub acest aspect, martorul Malureanu Vasile a precizat in declaratia data in fata instantei de apel ca 'Numarul opozantilor deschisi, cu asumare a riscurilor, care au initiat sau desfasurat activitati contestatare la adresa regimului a fost unul mic. Domnul Ursu, prin jurnalul care nu a fost dat publicitatii, putem considera ca a fost opozant de for intim, interior. In ce priveste articolele trimise la Europa Libera, pot fi considerate ca acte de opozitie, dar neasumate public. Cand ne referim la opozanti ai regimului, ne referim la cei care au savarsit acte publice grave, asumandu-si riscuri. Din acest punct de vedere, Gheorghe Ursu nu e considerat opozant deschis'.

Pe cale de consecinta, nu se poate retine ca victima Ursu Gheorghe Emil este o 'persoana cazuta sub puterea adversarului' atat timp cat opiniile sale despre regimul comunist si conducerea de stat si de partid nu au fost facute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusa de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat in jurnalul sau intim (asa cum s-a retinut anterior, victima a fost cercetata in stare de libertate pentru infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste, prevazuta de art. 166 din Codul penal), ci pentru o infractiune de drept comun, respectiv operatiuni interzise cu mijloace de plata straine, infractiune recunoscuta de victima, in conditiile in care, la perchezitia domiciliara, au fost gasite la domiciliul sau mijloace de plata straine, care erau interzise la detinere.

Avand in vedere cele anterior expuse, Inalta Curte constata ca fapta pentru care inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile au fost trimisi in judecata nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii de tratamente neomenoase, fiind astfel incidenta o cauza care impiedica exercitarea in continuare a actiunii penale, respectiv cauza prevazuta de dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala – fapta nu e prevazuta de legea penala.

Constatandu-se deja incidenta unei cauze care impiedica exercitarea in continuare a actiunii penale, este de prisos examinarea de catre instanta de apel a celorlalte elemente de configurare a infractiunii de tratamente neomenoase (elementul material al laturii obiective, urmarea imediata, legatura de cauzalitate, latura subiectiva), pentru care atat parchetul, cat si apelantele parti civile au facut ample expuneri in motivele de apel, intrucat o astfel de analiza nu poate conduce la o alta finalitate.

De asemenea, apararile formulate de intimatii inculpati vizand incetarea procesului penal pentru autoritate de lucru judecat (inculpatul Hodis Vasile) sau incetarea procesului penal atrasa de nelegalitatea redeschiderii urmaririi penale (inculpatul Parvulescu Marin) nu vor mai fi analizate, dat fiind faptul ca solutia de achitare, in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, este mai favorabila inculpatilor decat solutia de incetare a procesului penal, in temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) si i) din Codul de procedura penala, si prevaleaza acesteia din urma.

Cum motivele de apel formulate de parchet si de apelantele parti civile sunt in sensul constatarii indeplinirii conditiilor de tipicitate ale infractiunilor retinute in sarcina inculpatilor Parvulescu Marin si Hodis Vasile si, pe cale de consecinta, condamnarea acestora, respectiv incetarea procesului penal in ceea ce il priveste pe Tudor Postelnicu (decedat), pentru considerentele anterior expuse, le constata ca fiind nefondate.

Cat priveste motivul de apel al parchetului vizand neaplicarea dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din Codul de procedura penala fata de inculpatul Postelnicu Tudor, Inalta Curte il gaseste ca nefondat pentru considerentele expuse mai jos.

Intr-adevar, asa cum a precizat si parchetul, prin sentinta penala nr. 152 din data de 16.03.2017, pronuntata in dosarul nr. 2764/1/2016, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Penala, in baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedura penala raportat la art. 17 si art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din Codul de procedura penala, a incetat procesul penal cu privire la Homostean George, pentru complicitate la savarsirea infractiunii contra umanitatii prevazuta de art. 48 din Codul penal rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) si k) din Codul penal, intrucat a intervenit decesul acestuia, astfel cum a rezultat din certificatul de deces seria D10 nr.008999 emis de Primaria Municipiului Alba Iulia, la data de 21.12.2016.

Dupa cum se poate observa, solutia de incetare a procesului penal ca urmare a decesului inculpatului Homostean George a intervenit in faza de debut a cercetarii judecatoresti in prima instanta, fara o analiza a acuzatiei penale pentru ceilalti coinculpati trimisi in judecata pentru comiterea aceleiasi infractiuni.

Insa cu privire la inculpatul Postelnicu Tudor, se constata ca acesta a decedat la data de 11.08.2017, pe parcursul derularii cercetarii judecatoresti in prima instanta, si cu toate acestea, instanta de fond a continuat cercetarea judecatoreasca cu privire la ceilalti doi coinculpati, respectiv Parvulescu Marin si Hodis Vasile, fara a dispune o solutie cu privire la inculpatul decedat.

Cum prin hotararea apelata, prima instanta, dupa analiza acuzatiei formulate de parchet, a constatat ca fapta pentru care inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile au fost trimisi in judecata, in calitate de autori, nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii, atunci nici fapta pentru care inculpatul Postelnicu Tudor a fost trimis in judecata nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii, atat timp cat acesta a fost acuzat de complicitate la savarsirea de catre primi doi inculpati a infractiunii retinute in sarcina lor.

Or, solutia de achitare in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala dispusa fata de inculpatii Parvulescu Marin si Hodis Vasile profita si inculpatului Postelnicu Tudor si, totodata, prevaleaza celei de incetare a procesul penal, prevazuta de art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din Codul de procedura penala, fiind favorabila memoriei inculpatului decedat.

Nefondat este si apelul declarat de partea responsabila civilmente Ministerul Afacerilor Interne.

Astfel, apelanta parte responsabila civilmente Ministerul Afacerilor Interne a invocat nelegalitatea hotararii atrasa de imprejurarea ca a fost introdusa in cauza dupa epuizarea fazei de urmarire penala si a celei privind procedura camerei preliminare, la solicitarea inculpatilor, si nu a partilor civile, cum se prevede in dispozitiile art. 21 alin. 1 din Codul de procedura penala. Totodata, se invoca nerespectarea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 257/2017. Se sustine ca, precedandu-se in aceasta modalitate, i-a fost incalcat dreptul la aparare.

In legatura cu aceasta chestiune, Inalta Curtea retine ca, intr-adevar, Ministerul Afacerilor Interne (ca de altfel si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, precum si Serviciul Roman de Informatii) a fost introdus in cauza dupa terminarea procedurii de camera preliminara, in sedinta publica din data de 10 mai 2017, la solicitarea inculpatilor Parvulescu Marin, Hodis Vasile si Postelnicu Tudor. In aceeasi sedinta, partile civile Ursu Andrei-Horia, Ursu Sorana si Ursu-Stefan Olga, prin aparatorul ales, au precizat ca nu este necesar sa fie introdus statul roman si institutiile sale ca parti responsabile civilmente, avand in vedere ca partile civile doresc ca acest demers sa se restranga exclusiv asupra celor trei inculpati.

Instanta de fond a apreciat ca fiind admisibile cererile de introducere in cauza a celor trei parti responsabile civilmente, in conformitate cu dispozitiile art. 21 Cod procedura penala si cu practica judiciara a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in dosarele ce vizeaza fapte similare, astfel ca a admis cererile de introducere in cauza, in calitate de parti responsabile civilmente, a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice, a Serviciului Roman de Informatii si a Ministerului Afacerilor Interne.

Potrivit dispozitiilor art. 21 din Codul de procedura penala, introducerea in proces a partii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea partii indreptatite potrivit legii civile, in termenul prevazut de art. 20, respectiv pana la inceperea cercetarii judecatoresti.

Cercetarea judecatoreasca incepe dupa parcurgerea momentelor stabilite in art. 374 din Codul de procedura penala, si consta in administrarea probatoriul din faza de urmarire penala si a eventualelor probe noi solicitate si incuviintate. De altfel, prealabil discutarii probelor, persoana vatamata prin savarsirea infractiunii are posibilitatea de a participa ca parte civila in procesul penal si, in consecinta, de a solicita introducerea in cauza a partii responsabile civilmente.

Partile responsabile civilmente Ministerul Afacerilor Interne, Statul Roman prin Ministerul Finantelor si Serviciul Roman de Informatii au fost introduse in cauza cu respectarea dispozitiilor legale, respectiv art. 21 alin. (1) rap. la art. 20 alin. (1) din Codul de procedura penala, pana la inceperea cercetarii judecatoresti.

Tot sub acest aspect al termenului pana la care poate fi introdusa in cauza partea responsabila civilmente, Inalta Curte retine ca Decizia Curtii Constitutionale nr. 257/2017, invocata de apelanta parte responsabila civilmente, nu este aplicabila in speta atat timp cat aceasta a fost publicata in Monitorul Oficial la data de 22 iunie 2017, deci, ulterior pronuntarii incheierii de sedinta de catre instanta de fond. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constitutia Romaniei, Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, iar de la data publicarii sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.

Din momentul in care, cu respectarea termenului prevazut de lege, a dobandit calitatea de parte responsabila civilmente, Ministerul Afacerilor Interne a avut posibilitatea reala de a-si exercita si drepturile prevazute in art. 87 si art. 112 din Codul de procedura penala. De altfel, din actele dosarului a reiesit ca aceasta parte responsabila civilmente si-a exercitat in cursul procesului penal drepturile procesuale recunoscute de lege, inclusiv dreptul de a declara prezenta cale de atac.

Cat priveste persoana care este indrituita de lege sa solicite introducerea in cauza a partii responsabile civilmente, Inalta Curte constata ca prima instanta a incalcat dispozitiile art. 21 alin. (1) din Codul de procedura penala, prin introducerea in cauza a partilor responsabile civilmente la solicitarea inculpatilor si nu la cererea partii indreptatite potrivit legii civile, respectiv partile civile.

In conformitate cu dispozitiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedura penala, incalcarea oricaror dispozitii legale (in afara celor prevazute la art. 281 ce reglementeaza nulitatea absoluta) determina nulitatea actului atunci cand s-a adus o vatamare drepturilor partilor, care nu poate fi inlaturata altfel decat prin desfiintarea actului.

Or, apelanta parte responsabila civilmente nu a precizat care este vatamarea care i s-a produs prin introducerea sa in cauza la solicitarea inculpatilor si nu a partilor civile, dar nici nu poate invoca vreo vatamare in contextul in care, prin hotararea apelata, nu exista nicio dispozitie care sa se refere la aceasta. In atare situatie, apelul este nefondat”.

* Cititi aici decizia Inaltei Curti

* Cititi aici sentinta Curtii de Apel Bucuresti

* Cititi aici rechizitoriul (in 4 parti) si concluziile scrise ale avocatului