CCR sanctioneaza extrem de dur derapajul CSM in cazul sesizarii privind un presupus conflict de natura juridica intre autoritatile statului, ca urmare a adoptarii de catre Guvern a OUG 13/2017 de modificare a Codurilor penale fara avizul Consiliului. Motivarea Deciziei CCR 63 din 8 februarie 2017, publicata in urma cu cateva zile, ar trebui sa fie citita din scoarta in scoarta de magistratii din CSM, astfel incat acestia sa poata evita alte asemenea episoade jenante. Mai important insa, dupa lectia oferita de CCR, membrii CSM ar face bine sa inteleaga faptul ca misiunea lor este cu totul si cu totul alta, si sa nu se mai lase atrasi in jocuri si razboaie politice.

In esenta, motivarea Curtii Constitutionale, publicata joi, 23 februarie 2017, explica faptul ca Parlamentul si Guvernul fac legile, iar instantele, parchetele si CSM au datoria de a face justitia, nu de a se implica in elaborarea legilor. In acelasi sens, CCR le explica celor de la CSM ca cei care interpreteaza si aplica legea nu trebuie sa se implice in crearea sau modificarea ei. Lucruri simple, nu-i asa? Lucruri ce tin de statul de drept si de democratia pe care CSM pretinde ca le apara.

In aceeasi Decizie, CCR arata ca instituirea obligativitatii avizului CSM in activitatea de legiferare a Guvernului si Parlamentului ar echivala cu o grava incalcare a unui principiu fundamental al statului de drept, si anume principiul separarii puterilor in stat: „CSM, ca parte componenta a autoritatii judecatoresti, potrivit dispozitiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independentei justitiei, nu poate fi transformat intr-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primara, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegata), fara a fi afectate valori constitutionale precum statul de drept sau principiul separatiei si echilibrului puterilor in cadrul democratiei constitutionale”. Mai mult, CCR mentioneaza ca exista deja in jurisprudenta Curtii o decizie care clarifica limitele constitutionale in care avizul CCR poate fi considerat obligatoriu.

Astfel, Curtea observa ca CSM nu a tinut cont de dispozitiile legale si constitutionale referitoare la competenta Consiliului, si nici de jurisprudenta Curtii Constitutionale in materia avizelor pe care aceasta autoritate publica este abilitata sa le adopte. Judecatorii CCR arata ca limitele constitutionale ale competentelor CSM au fost lamurite anterior de Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, care a retinut ca obligativitatea avizului CSM pentru legiuitor se refera „numai la actele normative care privesc in mod direct organizarea si functionarea autoritatii judecatoresti, precum modul de functionare al instantelor, cariera magistratilor, drepturile si obligatiile acestora etc”, iar ”orice alta interpretare data sintagmei acte normative ce privesc activitatea autoritatii judecatoresti ar determina o extindere a competentelor Consiliului Superior al Magistraturii care nu s-ar intemeia pe criterii clare si previzibile, deci ar fi arbitrara”.

Pe de alta parte, trebuie spus ca decizia CCR a fost luata cu opinie separata. Cine credeti ca a facut-o? Nimeni alta decat fosta sefa a Inaltei Curti, Livia Stanciu, care iata se dovedeste a fi cat se poate de loiala Sistemului, chiar si atunci cand acesta se clatina serios.

Prezentam un fragment din motivarea CCR:

„102. In analizarea cererilor referitoare la conflictul juridic de natura constitutionala dintre autoritatea executiva – Guvernul Romaniei, pe de o parte, si autoritatea judecatoreasca - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de alta parte, cu privire la competenta Consiliului Superior al Magistraturii in materia procedurilor de legiferare, Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin Decizia nr.3 din 15 ianuarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014, aratand ca aceasta deriva din prevederile legale in vigoare. Astfel,potrivit dispozitiilor art.9 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, '(1) in cazurile prevazute de lege, in faza de elaborare a proiectelor de acte normative initiatorul trebuie sa solicite avizul autoritatilor interesate in aplicarea acestora, in functie de obiectul reglementarii'. Un astfel de caz este prevazut de dispozitiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, dispozitii care prevad ca 'Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizeaza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autoritatii judecatoresti', iar conform art. 32 alin. (1) din lege '(1) in cazurile in care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Daca legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu'.

103. Curtea a observat ca aceasta competenta a Consiliului Superior al Magistraturii este una legala, acordata prin vointa Parlamentului in temeiul textului constitutional al art.134 alin.(4), potrivit caruia 'Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste si alte atributii stabilite prin legea sa organica, in realizarea rolului sau de garant al independentei justitiei'. Desi norma constitutionala, exprimand rolul de garant al independentei justitiei al Consiliului Superior al Magistraturii, nu face niciun fel de referire expresa la obligatia initiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autoritati, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autoritatii judecatoresti este tratata in legea de organizare si functionare a Consiliului Superior al Magistraturii, la care Legea fundamentala face trimitere.

104. Insa Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei 'acte normative ce privesc activitatea autoritatii judecatoresti', in functie de care se poate determina obligatia legala si constitutionala a autoritatilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. In considerentele Deciziei nr.901 din 17 iunie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.503 din 21 iulie 2001, Curtea Constitutionala a retinut ca sintagma se refera 'numai la actele normative care privesc in mod direct organizarea si functionarea autoritatii judecatoresti, precum modul de functionare al instantelor, cariera magistratilor, drepturile si obligatiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii'. Asa fiind, Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independentei, conform art. 133 alin. (1) din Constitutie, are, potrivit Legii sale organice nr. 317/2004, atributii referitoare la apararea judecatorilor si procurorilor impotriva oricarui act care le-ar putea afecta independenta sau impartialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30), cariera judecatorilor si procurorilor (art. 35), admiterea in magistratura, evaluarea, formarea si examenele judecatorilor si procurorilor (art. 36), organizarea si functionarea instantelor si a parchetelor (art. 37). Pe cale de consecinta, prin Decizia nr.3 din 15 ianuarie 2014, Curtea a constatat ca proiectele de legi care implica un aviz al Consiliului sunt actele normative privind statutul judecatorilor si procurorilor (care cuprind dispozitii referitoare la drepturile si indatoririle judecatorilor si procurorilor, incompatibilitati si interdictii, numirea, promovarea, suspendarea si incetarea functiei de judecator sau procuror, delegarea, detasarea si transferuljudecatorilor si procurorilor, raspunderea acestora etc.), reglementat in prezent prinLegea nr. 303/2004, organizarea judiciara (instantele judecatoresti – organizare/ competente/ conducere, Ministerul Public – organizare/ competente/ conducere, organizarea si functionarea Institutului National al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instantelor si al parchetelor, bugetele instantelor si parchetelor etc.), reglementata in prezent prin Legea nr. 304/2004, precum si actele normative privind organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei in Legea nr. 317/2004.

105. Curtea a statuat ca 'orice alta interpretare data sintagmei acte normative ce privesc activitatea autoritatii judecatoresti ar determina o extindere a competentelor Consiliului Superior al Magistraturii care nu s-ar intemeia pe criterii clare si previzibile, deci ar fi arbitrara'. Astfel, acceptand sustinerea autorilor obiectiei de neconstitutionalitate, potrivit careia omisiunea de a supune avizarii Consiliului actul normativ prin care se aduc modificari Codului penal ar contraveni rolului sau constitutional de garant al independentei justitiei, s-ar accepta implicit teza conform careia solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ar fi obligatorie in cadrul elaborarii tuturor actelor normative. In masura in care orice lege este susceptibila a genera o situatie conflictuala, care ar determina investirea unei instante judecatoresti cu solutionarea litigiului, s-ar putea concluziona ca toate actele normative privesc activitatea autoritatii judecatoresti. Or, dincolo de lipsa de fundament logic si juridic a unei astfel de interpretari, imprejurarea creata ar conduce la situatia in care Consiliul Superior al Magistraturii ar indeplini competente similare celor ale Consiliului Legislativ, care potrivit art. 79 alin. (1) din Constitutie 'este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeaza proiectele de acte normative in vederea sistematizarii, unificarii si coordonarii intregii legislatii', ceea ce este inadmisibil. Consiliul Superior al Magistraturii, ca parte componenta a autoritatii judecatoresti, potrivit dispozitiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independentei justitiei, nu poate fi transformat intr-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primara, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegata, n.r.), fara a fi afectate valori constitutionale precum statul de drept sau principiul separatiei si echilibrului puterilor in cadrul democratiei constitutionale.

106. Un rationament identic a aplicat Curtea Constitutionala si in materia avizelor privind actele normative bugetare ce vizeaza domeniul justitiei. Prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Curtea a retinut ca este neintemeiata critica referitoare la nesolicitarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la actele normative bugetare ce vizeaza domeniul justitiei. Astfel, 'bugetele curtilor de apel si instantelor din circumscriptia acestora sunt supuse avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii, deci rezulta ca nu proiectul legii bugetului de stat este supus avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Acesta avizeaza conform numai propunerile de bugete ale instantelor, iar Guvernul este cel competent in mod exclusiv sa decida asupra formei finale a proiectului legii bugetului de stat. Acceptand teza sustinuta de Consiliul Superior al Magistraturii s-ar ajunge la situatia ca o institutie care are drept rol garantarea independentei justitiei sa stabileasca si sa cenzureze chestiuni care tin de gestionarea bugetului la nivel national, cu alte cuvinte ar realiza un control de oportunitate bugetara, ceea ce este inadmisibil'.

107. Avand in vedere jurisprudenta constanta a instantei constitutionale, Curtea retine ca Guvernul nu are obligatia constitutionala sau legala de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii in alte materii decat activitatea autoritatii judecatoresti, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitarea legala de a emite un astfel de aviz.

108. In prezenta cauza, dincolo de imprejurarea ca, potrivit jurisprudentei mentionate anterior (Deciziile nr. 97 din 7 februarie 2008 si nr. 901 din 17 iunie 2009), criticile vizand lipsa solicitarii sau existentei unor avize in procedura de elaborare a actelor normative au fost calificate de Curte ca aspecte ce tin de respectarea obligatiilor legale ale autoritatilor implicate in aceasta procedura si, implicit, ca vizand o eventuala neconstitutionalitate a actelor normative, care poate fi analizata doar in conditiile art.146 lit.a) si d) din Constitutie, si nu in temeiul textului constitutional al art.146 lit.e), Curtea observa faptul ca autorii sesizarii, prin criticile formulate, nu tin seama de dispozitiile legale si constitutionale referitoare la competenta Consiliului Superior al Magistraturii, si nici de jurisprudenta Curtii Constitutionale in materia avizelor pe care aceasta autoritate publica este abilitata sa le adopte.

109. In mod traditional, doctrina constitutionala recunoaste cele trei puteri in stat: puterea legislativa, care creeaza si modifica legea, puterea executiva, care executa si impune legea, si puterea judecatoreasca, care interpreteaza si aplica legea. Preeminenta dreptului presupune ca aceste puteri sa-si exercite prerogativele independent una fata de cealalta, intrucat functiile lor trebuie sa fie distincte. Cu alte cuvinte, cei care creeaza legea nu trebuie sa se implice in aplicarea ei, cei care o executa nu trebuie sa se implice in crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpreteaza si aplica legea nu trebuie sa se implice in crearea sau modificarea ei.

110. Asa fiind, in virtutea principiului separatiei puterilor, consacrat in art.1 alin.(4) din Constitutie, precum si a prevederilor art.61 alin.(1), Parlamentul si, prin delegare legislativa, in conditiile art.115 din Constitutie, Guvernul au competenta de a institui, modifica si abroga norme juridice de aplicare generala. Instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii, componente ale autoratatii judecatoresti in virtutea Capitolului VI, al Titlului III – Autoritatile publice, din Constitutia Romaniei, au misiunea constitutionala de a realiza justitia, in temeiul art.126 alin.(1) din Legea fundamentala, adica de a solutiona, aplicand legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, intinderea si exercitarea drepturilor lor subiective, de a reprezenta interesul general al societatii si de a apara ordinea de drept, in activitatea judiciara, in temeiul art.131 alin.(1) din Constitutie, respectiv de a realiza rolul de garant al independentei justitiei, in temeiul normei constitutionale cuprinse in art.134 alin.(4), si nicidecum un rol in activitatea de elaborare a actelor normative, prin participarea la procedura de legiferare.

111. Asadar, in ceea ce priveste autoritatea judecatoreasca, conduita conforma Constitutiei transpare din cele statuate mai sus, si anume exercitarea competentelor stabilite de lege in conformitate cu prevederile constitutionale referitoare la separatia puterilor in stat si, deci, abtinerea de la orice actiune care ar avea ca efect subrogarea in atributiile altei autoritati publice. Aceasta cu atat mai mult cu cat in sarcina magistratilor subzista obligatia de rezerva, care exprima o sinteza a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenta, impartialitate, integritate). Mai mult, asa cum Curtea a statuat in Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.923 din 21 decembrie 2014, 'apararea independentei justitiei nu se poate realiza decat in cadrul prevazut de Constitutie, deci cu respectarea tuturor drepturilor si a libertatilor fundamentale ale persoanei. Protejarea acestei valori constitutionale nu poate afecta existenta altor drepturi si libertati, exercitate cu buna-credinta, in cadrul limitelor consacrate de normele constitutionale' (paragraful 44)”.

*Cititi aici integral Decizia CCR 63 din 8 februarie 2017