Acest articol de referinta a fost preluat de noi din “Pandectele saptamanale” ale anului 1938 – revista de jurisprundenta si doctrina numarul 16, care a fost relansata recent pe site-ul www.pandectelesaptamanale.ro. Cronica ce poarta acest titlu a fost scrisa de un cunoscut judecator al perioadei interbelice, Eugen Petit (foto) absolvent al Facultatii de Drept din Montpellier - Franta si consilier la Inalta Curte de Casatie a Romaniei in anul 1932, inzestrat si cu darul scrierii pe intelesul oricui, care de obicei ataca in subiectele abordate probleme ale Justitiei vremii la fel de actuale, culmea, si in zilele noastre. Pentru judecatorii de azi, a-l citi pe Eugen Petit inseamna a capata un plus de intelepciune, dupa cum acest articol poate fi, peste timp, o lectie buna si dura pentru clasa politica ce ne conduce. Adaugam faptul ca articolul a fost copiat fidel, cu scrierea folosita la acea vreme.

Eugen Petit - Pandectele saptamanale - 1938

Regimul parlamentar face – in mod fatal – sa se nasca partidele politice. Cand vine perioada alegerilor, barbatii de stat se grupeaza dupa identitatea sau apropierea de pareri, pe care le expun, aratand alegatorilor modul in care ei cred ca s-ar putea solutiona mai nimerit problemele puse la ordinea zilei de catre necesitatile sociale. Vedem astfel aparand programele diferitelor partied, dintre care cetatenii vor avea de ales.

Dar atat intre politicianii din acelasi partid, cat si intre cei din diferite partied, se nasc tot soiul de conflicte, pe care magistratii de cariera vor fi chemati a le rezolva. Spre a-si putea indeplini deci cu succes misiunea lor, judecatorii urmeaza sa se bucure in prim rand de toata increderea justitiabililor. Pentru aceasta, in afara de reputatia unei perfecte onorabilitati, se mai cere sa nu fie catusi de putin banuiti de simpatii politice.

Magistratura este o cariera care abia hraneste pe cei ce o aleg, asa ca pentru a suporta toate privatiunile ce ea pretinde dela dansii, judecatori trebuie sa faca parte din categoria aleasa intre toate, a acelor oameni rari, cari mai presus de satisfactiile materiale, pretuiesc multumirea sufleteasca proprie omului ce-si da seama ca indeplineste cu adevarat misiunea lui pe pamant. Este o satisfactie morala mai inalta decat cele ce se cunosc in mod obisnuit, si pe care nu este ingaduit oricui nici macar sa o inteleaga.

Odata ce candidatul la functiunile judecatoresti paseste in cariera, el trebuie sa faca ori ce-i va sta prin putinta, spre a se indeparta de ispita politica atat de provocatoare pentru toti cei din ginta latina, in care copiii invatau a citi pe afisele electorale ale parintilor. Va fi greu, dar nu imposibil!

In fruntea justitiei aflandu-se un om politic, in mintea oricui va incolti gandul ca la ivirea vacantelor in locurile superioare fiind de ales intre mai multe elemente de valoare profesionala egala, sortul va cadea asupra acelora ce se bucura fie de simpatia personala a ministrului, fie a unuia dintre prietenii sai politici. Si daca este asa, oricat de independent este magistratul inaintat, lumea il va socoti ca obligat fata de acel ministru sau de partidul din care el face parte. Iata-l deci pe judecator colorat politiceste!

Aceasta este o mare nenorocire pentru justitie, dar poate fi si o dureroasa nedreptate fata de magistratul care in realitate are sufletul cel mai senin, ferit cu totul de invazia unor astfel de sentimente. Dar cum miscarile in magistratura sunt – in mod constitutional – de resortul puterii executive, este bine ca legea de organizare judecatoreasca sa dea (in aceasta privinta) o importanta cat mai mare lucrarilor premergatoare de recomandare ale comisiilor compuse numai din magistrati; d.ex. prevazand ca numirile sau inaintarile nu se vor putea face decat prin candidatii propusi pe listele de recomandare intocmite de catre instanta imediat superioara celeia unde urmeaza a functiona nouii numiti.

Cand prezidam Tribunalul Balti, din Basarabia, aveam un supleant perfect de bine pregatit pentru misiunea lui; pe cat de muncitor, pe atat de bun cunoscator al legiuirilor locale. Astfel ca, in anul 1919, ivindu-se o vacanta de judecator, interesul instantei impunea complectarea ei prin inaintarea acelui supleant. Cum insa in localitate se mai aflau si alti pretendenti mai putin pregatiti dar sustinuti de oameni politici, am luat hotararea de a scrie ministrului de justitie, rugandu-l sa faca singura numire pe care o impunea necesitatile tribunalului. Dorinta imi fu curand satisfacuta, pentru ca pe atunci era ministrul al justitiei d. Em. Miclescu, unul dintre distinsii consilieri ai Inaltei Curti de Casatie. Nu-l cunoasteam personal si desigur ca d-sa nici nu banuia de existenta mea inainte de a-i fi scris. Vede oricine ce anume poate insemna conducerea unui magistrat la ministerul de justitie!

Dar iata pe judecator inaintat. In sufletul lui ar fi natural sa se nasca un sentiment de recunostinta fata de ministrul care i-a acordat preferinta lui. Magistratul are, insa, datoria de a face totul ce-i sta prin putinta, spre a ignora cine anume i-a semnat decretul. Caci – cum am supus-o alta data – “in cariera noastra, ingratitudinea este o adevarata virtute”.

Si nu-i va fi prea greu, caci sufletul omului este predispus sa uite pe acela ce i-a facut bine. Numai “raul” se tine mai mult minte si este singurul care, poate, nu se uita niciodata!

Sa alungam, deci, politica cu totul din gandul nostru, desi uneori se prezinta subt atragatoare forme, care in realitate nu sunt decat miragii inselatoare.

Mai presus de orice alte sentimente, judecatorul trebuie sa puie iubirea de tara (singura politica ce-i este ingaduita!) fara a avea alta nazuinta decat aceea de a face ca Adevarul si Dreptatea sa triumfe in toate imprejurarile in care el va fi chemat a-si spune cuvantul lui de arbirtu al tuturor situatiunilor delicate.

Politica trebuie considerata, prin urmare, ca fiind dusmanul al doilea al magistratului, caci primul il stim cu totii, este necinstea. “Dar al treilea?” -“Hatarul!”