Judecatoarea Florica Roman de la CA Oradea a publicat un articol acuzator la adresa unui jurnalist cunoscut ca fiind "de casa" al DNA despre care dezvaluie ca a deformat realitatea in privinta achitarii fostului presedinte al Camerei de Comert si Industrie a Romaniei Mihail Vlasov, trimis in judecata de DNA. Este vorba despre ziarista Ondine Gherghut (foto 1 dreapta) care a scris multe articole laudative la adresa DNA si care frecventeaza Ambasada SUA, umar la umar cu sefa DNA, Laura Kovesi, cele doua fiind premiate de diplomatii americani in anul 2014 cu titlul de "cele mai curajoase femei".

Judecatoarea Florica Roman, trimisa in judecata de DNA intr-un dosar de coruptie extrem de subtire, arata cum jurnalistii au posibilitatea de a determina cititorii cu privire la concluziile pe care trebuie sa le traga din citirea unui articol.

In materialul pe care il vom prezenta mai jos, judecatoarea Florica Roman analizeaza detaliat modul in care jurnalista mai sus amintita a reusit sa induca ideea ca Vlasov nu trebuia sa fie achitat, intrucat "unica solutie corecta si legala pe care o poate pronunta un judecator este aceea de condamnare".

Prezentam in continuare articolul judecatorei Florica Roman de pe blogul sau:

"Perceptia opiniei publice despre un domeniu sau subiect este influentata de presa, iar acest lucru este vizibil si in cazul justitiei. Daca un politician care nu informeaza corect este considerat demagog, ce se poate spune despre un jurnalist care nu informeaza corect?

Opinia publica este cumulul opiniilor, atitudinilor si credintelor individuale cu privire la un anumit subiect, spune Enciclopedia Britanica. Presa influenteaza, in cel putin trei feluri, modul in care se nasc, se formeaza si se slefuiesc aceste opinii, atitudini si credinte invidividuale:

1.Setarea agendei publice (agenda setting), cu alte cuvinte presa “alege” ceea ce este stire si merita sa fie prezentat opiniei publice. In aceasta faza, presa te influenteaza “despre ce” sa gandesti. Ganditi-va doar cate alte lucruri se intampla in jurul dumneavoastra despre care presa nu spune nimic, ca atare nici dumneavoastra nu aveti vreo opinie.

2.Incadrarea (framing-ul) si unghiul din care sunt prezentate faptele. Dupa ce presa a decis despre ce sa vorbeasca/scrie, faptele si detaliile din stirea respectiva sunt incadrate intr-un tablou, adica anumite detalii se aleg a fi incluse in stire, iar altele sa fie lasate afara. Detaliile care sunt alese sa faca parte din stire sunt apoi prezentate dintr-un anumit unghi, pentru a inocula in mintea cititorului o anumita atitudine. Poti sa spui ca paharul este jumatate plin sau jumatate gol, depinde din ce unghi si incadrare vrei sa prezinti stirea.

3.Dezirabilitatea sociala in baza careia oamenii, in general, isi vor forma opiniile bazate pe ceea ce ei cred ca este opinia populara. O opinie ajunge sa fie populara atat prin repetarea ei pe o lunga perioada de timp, cat si prin faptul ca este emanata/enuntata de o sursa care sa fie un expert in domeniul respectiv. Din acest motiv jurnalistii citeaza experti ori specialisti in articolele lor sau se specializeaza ei pe anumite domenii, opiniile lor fiind considerate ca expertize. Asa avem jurnalisti care se prezinta ca fiind experti in justitie, economie, sanatate etc.

Am punctat cele de mai sus pentru a arata cat de usor presa poate deforma opinia publica cu privire la un domeniu sau la un subiect.

Tocmai datorita acestei influente pe care mass-media o exercita asupra perceptiei publice, Constitutia Romaniei, la articolul 31 (dreptul la informatie), prevede nu doar ca “autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice” (alin. 2), dar si faptul ca “mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice” (alin 4).

Asadar, conform Constitutiei, atat autoritatile publice cat si presa “sunt obligate sa asigure informarea corecta” a cetatenilor sau opiniei publice.

Cand un politician nu informeaza corect opinia publica, spunem despre el ca este demagog.

Ce ne facem insa cand un jurnalist nu informeaza corect opinia publica cu privire la un subiect de interes general?

Unul dintre domeniile despre care opinia publica romaneasca este constant dezinformata de presa este cel al justitiei.

Pentru orice practician al dreptului (judecator, procuror, avocat), care citeste cu atentie presa romaneasca, este evident ca numai anumite lucruri despre justitie ajung in presa, iar ceea ce se prezinta opiniei publice este incadrat intr-un anume fel si prezentat dintr-un anume unghi, pentru a genera o anume reactie.

Probabil ca nu este nici un alt domeniu care sa abunde de atatia “experti” in presa cum este cazul sistemului judiciar.

Realitatea trista este ca multi dintre cei care scriu despre justitie nu doar ca nu sunt experti, asa cum se auto proclama, dar prezinta lucrurile intr-un mod complet distorsionat, personal si neargumentat, deformand opinia publica cu privire la justitie, ceea ce va avea un efect profund nociv pe termen mediu si lung.

Un astfel de exemplu este articolul “Mihail Vlasov, achitat de o judecatoare sanctionata disciplinar“, scris de jurnalista Ondine Ghergut pe data de 4 aprilie 2016 in Romania Libera.

Voi vorbi mai jos nu despre cazul pe fond, pe care nici nu-l cunoscut si nici nu face subiectul acestui articol, cu atat mai mult cu cat inca decizia nu este definitiva. Prezentul studiu de caz are ca obiect modul distorsionat in care jurnalista Ondine Ghergut a prezentat achitarea in prima instanta a lui Mihail Vlasov, mod care arata fie rea intentie din partea autoarei, fie o crasa necunoastere a unor chestiuni elementare de drept.

1. Titlul

Titlul unui articol este important, pentru ca acesta nu doar ca iti spune despre ce vei citi, ci si “cum” sa citesti.

“Un titlu schimba modul cum oamenii citesc un articol si il memoreaza. Titlul incadreaza restul experientei” articolului, se arata in articolul “How Headlines Change the Way We Think“. Va recomand sa cititi acest articol din New Yorker si toate studiile la care care face referire, pentru a intelege cat de usor poate fi distorsionata realitatea numai din titlu.

Titlul articolului in cauza, “Mihail Vlasov, achitat de o judecatoare sanctionata disciplinar“, din start inoculeaza in cititor impresia ca achitarea este incorecta si judecatorul este vinovat.

Pornind de la aceasta premiza, autoarea construieste un articol unde imbina sferturi de adevar, supozitii, barfe pentru a contura imaginea unui judecator incompetent, care a avut tupeul sa iasa din linie si care nu a invatat din “precendentul” caz Rarinca.

2. Faptele

Singurul text din articol in care autoarea ne prezinta ceva concret legat de solutie este urmatorul:

“Motivul achitarii lui Vlasov: fapta nu exista! In continuare, in decizie judecatoarea a scris “.

Prin aceste doua fraze jurnalista, care se doreste expert in chestiuni de justitie, arata ca nu a inteles nici minuta publicata pe site-ul Curtii de Apel Bucuresti si nici articolul din Codul de procedura penala care vorbeste despre temeiurile achitarii.

Codul de procedura penala stipuleaza la articolul 396 (rezolvarea actiunii penale), alin. 1, urmatoarele:

“Instanta hotaraste asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei, achitarea sau incetarea procesului penal.”

In cazul achitarii, articolul de mai sus, la alin. 5, spune:

“Achitarea inculpatului se pronunta in cazul prevazut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).”

Articolul 16, din Codul de procedura penala, prevede urmatoarele:

“Cazurile care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale

(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar când a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca:

a)fapta nu exista;

b)fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savârsita cu vinovatia prevazuta de lege;

c)nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea;

d)exista o cauza justificativa sau de neimputabilitate;”

Dupa cum se vede din articol, lipsa faptei este un temei de achitare, in timp ce lipsa probelor, care sa dovedeasca savarsirea unei infractiuni, este alt temei.

Aplicarea art. 16, alin. 1 lit a, ar face inutila aplicarea lit. c de la acelasi articol.

Daca “fapta nu exista”, inseamna ca fapta nu exista in sens material. De exemplu, cineva este acuzat de omor si trimis in judecata, dar intre timp “victima” apare vie si nevatamata. Este clar ca in acea situatie nu exista omorul in sine, facand astfel inutila analizarea urmatoarelor temeiuri de achitare.

Lecturand minuta hotararii de achitare, publicata pe site-ul Curtii de Apel Bucuresti, se constata urmatoarele:

“In baza art.396 alin.5 C. pr. pen. raportat la art.16 alin.1 lit.c C. pr. pen. achita pe inculpatul VLASOV MIHAIL pentru savarsirea infractiunii de dare de mita prev. de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 C. pen., intrucat nu exista probe ca inculpatul a savarsit infractiunea.”

Asadar, achitarea s-a facut in baza lit. c, “nu exista probe ca inculpatul a savarsit infractiunea”, si nu ca “fapta nu exista”, asa cum gresit a scris jurnalista Ondine Ghergut.

Dupa ce incurca temeiurile achitarii, autoarea articolului combate considerentele judecatorului, ca nu exista probe de vinovatie, cu urmatoarele argumente:

“Insa, camerele preliminare, cand au admis rechizitoriul si probele DNA, au decis contrariul. Pronuntandu-se pe admisibilitatea probelor si legalitatea administrarii acestora, atribut exclusiv al camerelor preliminare, nu al instantei de fond, judecatoarea Bajan risca o noua sanctiune pentru ca a incalcat procedura penala. Exista deja precedentul! In cazul “Rarinca”, presedinta instantei de judecata Risantea Gagescu, tot de la Curtea de Apel Bucuresti, a decis achitarea tot pe motiv ca nu ar exista probe, iar Inspectia Judiciara a constatat incalcarea competentelor, propunând sanctiune disciplinara, proces aflat pe rol.“

Jurnalista confunda competentele judecatorului de camera preliminara si ale judecatorului fondului si ignora diferenta dintre modul de administrare a probelor, pe de o parte, si aprecierea continutului, valorii si relevantei acestora, pe de alta.

Iata ce spune Codul de procedura penala cu privire la rolul camerei preliminare:

“Obiectul procedurii camerei preliminare il constituie verificarea, dupa trimiterea in judecata, a competentei si a legalitatii sesizarii instantei, precum si verificarea legalitatii administrarii probelor si a efectuarii actelor de catre organele de urmarire penala.” (art. 342)

Pe partea cealalta, iata descrierea rolului instantei de judecata:

“(1) Instanta de judecata solutioneaza cauza dedusa judecatii cu garantarea respectarii drepturilor subiectilor procesuali si asigurarea administrarii probelor pentru lamurirea completa a imprejurarilor cauzei in scopul aflarii adevarului, cu respectarea deplina a legii.” (art. 349)

Asadar, judecatorul de camera preliminara verifica doar daca probele au fost administrate cu respectarea legii in faza de urmarire penala, acesta neavand competenta sa evalueze si sa aprecieze daca aceste probe dovedesc sau nu faptele penale imputate celui trimis in judecata.

Doar judecatorul instantei de fond are obligatia legala sa afle adevarul, daca inculpatul trimis in judecata este vinovat sau nu si sa procedeze in consecinta.

Cu alte cuvinte, judecatorul de camera preliminara poate stabili doar daca probele dintr-un dosar au fost administrate legal, iar daca nu au fost, dispune sa fie excluse.

Abia in faza ulterioara, a judecarii cauzei pe fond, judecatorul trece la aprecierea probelor si in baza acestora stabileste ca inculpatul este vinovat sau nu.

Diferenta dintre “verificarea legalitatii administrarii probelor”, facuta in camera preliminara, si evaluarea probelor la judecata in fond ar trebui sa fie cunoscuta de cineva care se prezinta ca jurnalist, expert in chestiuni de justitie.

3. Atacarea persoanei judecatorului

Dupa argumentele “juridice” mai sus expuse, jurnalista ofera si alte explicatii ale acestei hotari de achitare, in opinia ei de neacceptat.

Aceasta arata ca judecatorul Adriana Bajan, care a pronuntat hotararea de achitare, a fost sanctionata disciplinar cu avertisment de catre CSM in anul 2015.

Jurnalista omite insa sa argumenteze de ce un judecator sanctionat disciplinar, cu cea mai usoara sanctiune, nu mai poate pronunta hotarari legale si temeinice. Si de ce un judecator sanctionat disciplinar, doar cand achita nu pronunta o hotarare buna, dar cand condamna ar face-o.

Fara nici o legatura cu dosarul, autoarea articolului mai gaseste apoi explicatii pentru hotararea de achitare in relatiile pe care judecatorul Adriana Bajan le-ar avea cu un alt judecator de la Curtea de Apel Bucuresti.

“Surse din Curtea de Apel Bucuresti spun ca Adriana Bajan este buna prietena a judecatoarei Viorica Costiniu, iar ambele s-ar fi remarcat in 2013 prin presiunile facute printre judecatorii de la aceasta instanta sa voteze revocarea Alinei Ghica din CSM“, a scris Ondine Ghergut.

Cat de convenabil este sa ataci un om ascunzandu-te in spatele unor “surse”!

Referitor la actiunea din 2013, nu doar judecatorii Bajan si Costiniu au cerut revocarea Alinei Ghica din CSM, ci au fost peste o mie de judecatori din tara care au cerut-o.

In articol, jurnalista Ondine Ghergut a mers pana la a o apostrofa pe judecatoarea Bajan ca nu a invatat nimic din experienta cu Inspectia Judiciara a judecatorilor din cazul Rarinca.

O astfel de amenintare la adresa unui judecator este de nepermis si trebuie sanctionata de CSM.

Pentru a-si intari pozitia, ca inculpatul e vinovat, la fel cum vinovat e si judecatorul care l-a achitat, autoarea articolului reia in cuprinsul a sase paragrafe, din zece, acuzele aduse de anchetatori inculpatului.

Sa recapitulam: dintr-un articol de 10 paragrafe, avand ca subiect achitarea unui inculpat, exista numai doua randuri care contin date, fapte, informatii concrete privind motivul achitarii. Chiar si acele doua randuri contin erori juridice grave, de neacceptat pentru un jurnalist care se pretinde expert in materie de justitie.

In rest, jurnalista comunica impresii, pareri, convingerea ei absoluta ca inculpatul este vinovat pentru ca asa spune acuzarea, convingere pe care o argumenteaza cu barfe – fara nici o legatura cu cazul supus judecatii – aflate pe “surse”, privind presupuse relatiile personale ale judecatorului care a pronuntat achitarea.

Din pacate, cvasitotalitatea jurnalistilor ce scriu despre justitie in presa noastra, folosesc acelasi ritual.

Modul acesta de prezentare subiectiv, argumentat cu pareri si umori personale, face rau atat opiniei publice, cat si justitiei.

Pe de o parte, acesti ziaristi distorsioneaza faptele, ajungand sa deformeze perceptia opiniei publice despre ceea ce inseamna un proces penal. In opinia acestor jurnalisti o persoana acuzata este deja condamnata, iar daca judecatorul nu da verdictul decis de ei, obligatoriu judecatorul este vinovat de ceva: ori este incompetent ori este interesat.

Pe de alta parte, acest mod de a face presa creaza in randul opiniei publice convingerea ca unica solutie corecta si legala pe care o poate pronunta un judecator este aceea de condamnare, ajungandu-se astfel sa se puna presiune atat pe procurori, cat si pe judecatori, ceea ce prejudiciaza actul de justitie.

Infaptuirea justitiei revine instantelor prin judecatori si nu procurorilor. Apoi, infaptuirea justitiei urmeaza unui proces laborios si birocratic, ce trebuie facut de catre specialisti, exclusiv in sala de judecata.

Codul de procedura penala stipuleaza la articolul 349 (rolul instantei de judecata), alin. 1:

“Instanta de judecata solutioneaza cauza dedusa judecatii cu garantarea respectarii drepturilor subiectilor procesuali si asigurarea administrarii probelor pentru lamurirea completa a imprejurarilor cauzei in scopul aflarii adevarului, cu respectarea deplina a legii.”

Dupa cum rezulta din articolul de lege, scopul procesului penal este “aflarea adevarului” de catre judecator pentru lamurirea completa a imprejurarilor cauzei cu care a fost investit prin rechizitoriul intocmit de procuror. Acest lucru nu se poate face oricum, ci “cu respectarea deplina a legii” si “garantarea respectarii drepturilor subiectilor procesuali”, adica atat ale acuzarii cat si ale apararii.

O parte acuza, cealalta parte se apara si ambele vin in fata judecatorului care, urmand Codul de procedura penala, are obligatia sa afle adevarul, ca in baza lui sa dea o hotarare.

Iar solutiile pe care judecatorul le poate da intr-o cauza sunt, potrivit Codului de procedura penala, urmatoarele:

“Instanta hotaraste asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei, achitarea sau incetarea procesului penal.” (art. 396, alin. 1)

In ochii acestor jurnalisti insa, judecata facuta de instante, prin judecatori, devine o simpla formalitate, judecatorii trebuind sa achieseze obligatoriu la concluziile anchetei si sa-i pedepseasca rapid si exemplar pe cei acuzati, condamnarea celor trimisi in judecata fiind unica solutie asteptata si acceptata.

Promovarea unei astfel de “justitii” este specifica regimurilor totalitare si nu unei societati care se vrea democratica si condusa de principiile statului de drept (rule of law – adica “domnia legii”).

Cum am aratat la inceput, perceptia opiniei publice despre un domeniu sau subiect este influentata de presa, acest lucru fiind valabil si in cazul justitiei.

Daca presa isi uita datoria de a informa corect opinia publica, devenind complet partizana acuzarii si transmitand cetatenilor ca orice achitare este suspecta, in timp oamenii vor ajunge la concluzia ca judecatorii sunt complet inutili.

Daca toti sunt vinovati inainte sa fie judecati, ce sens mai are sa cheltuiasca societatea bani cu instantele, nu mai bine ii condamna direct procurorii, in aplauzele presei si ale opiniei publice dresate se creada ca asa este firesc?

Ma intreb al cui interes il servesc astfel de jurnalisti care promoveaza ideea ca judecatorul trebuie sa fie o anexa a acuzarii.

In nici un caz nu servesc interesul unei justitii independente si statului de drept si, cu atat mai putin, nu servesc corectei informari a opiniei publice, asa cum le-o cere Constitutia.

In lumina celor de mai sus, care versiune de titlu considerati ca ar fi fost mai corecta:

a. “Mihail Vlasov, achitat in prima instanta”

b. “Mihail Vlasov, achitat din lipsa de probe”

c. “Mihail Vlasov, achitat de o judecatoare sanctionata disciplinar”?

Nu in ultimul rand, recitind articolul lui Ondine Ghergut, considerati ca aceasta v-a informat corect despre achitarea in prima instanta a lui Mihail Vlasov?"