Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a ICCJ prin care instanta suprema s-a pronuntat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile in cazul prescriptiei raspunderii penale a fost publicata, miercuri 30 aprilie 2014, in Monitorul Oficial. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala - format din presedinta Sectiei penale a ICCJ Corina Michaela Jijiie (foto) si din judecatorii Luminita Livia Zglimbea, Valentin Horia Selaru (judecator-raportor in cauza), Rodica Aida Popa, Sandel Lucian Macavei, Ioana Alina Ilie, Mariana Ghena, Magdalena Iordache si Sofica Dumitrascu - a decis, la 14 aprilie 2014, ca prescriptia si pedeapsa sunt institutii autonome in aplicarea legii penale mai favorabile. Inalta Curte si-a intemeiat hotararea pe opiniile unanim exprimate de specialistii in drept penal ai institutiilor consultate: "Venind in intampinarea solicitarii ICCJ, specialistii in drept penal din cadrul Universitatii Bucuresti, Universitatii de Vest Timisoara, Universitatii din Craiova, Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si Departamentului de Drept Penal „Vintila Dongoroz” al Institutului de Cercetari Juridice „Andrei Radulescu” din cadrul Academiei Romane au apreciat, in mod unanim, ca problema de drept a aplicarii legii penale in timp trebuie dezlegata in sensul ca prescriptia raspunderii penale este o institutie autonoma in raport cu pedeapsa, formuland, in acest sens, opinii scrise in extenso, intemeiate pe concluziile studiilor doctrinare si pe jurisprudenta conturata in materie".

Astfel, in situatia in care vechiul si noul Cod penal prevad limite de pedepse si termene de prescriptie diferite, Inalta Curte a decis ca se va determina legea penala mai favorabila cu privire la pedeapsa, iar apoi se va stabili legea penala mai favorabila in cazul institutiei autonome a prescriptiei: "In situatia in care noul Cod penal prevede limite de pedeapsa si un mod de calcul al termenelor de prescriptie diferit de vechiul Cod penal, intr-o prima etapa se va determina legea penala mai favorabila cu privire la pedeapsa, iar intr-o a doua etapa se va stabili legea penala mai favorabila in cazul institutiei autonome a prescriptiei raspunderii penale, situatie ce va presupune observarea in cuprinsul aceleiasi legi a tuturor dispozitiilor incidente (durata termenului de prescriptie, intreruperea si suspendarea cursului prescriptiei)".

Decizia a fost pronuntata dupa ce Sectia I penala a Curtii de Apel Bucuresti a solicitat Inaltei Curti de Casatie si Justitie, la 18 februarie 2014, sa pronunte o hotarare prealabila pentru "dezlegarea de principiu a problemei de drept vizand aplicarea legii penale mai favorabile pe institutii autonome, respectiv, daca institutia prescriptiei raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma sau nu fata de institutia pedepsei".

Pentru a putea dezlega aceasta chestiune de drept, Inalta Curte de Casatie si Justitie a chemat mai multe institutii avizate sa isi exprime punctele de vedere. In pronuntarea deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014, judecatorii supremi au tinut cont de:

-Punctul de vedere inaintat de Sectia I penala a CAB;

-Punctele de vedere inaintate de curtile de apel si instantele de judecata arondate;

-Opinia PICCJ;

-Opinia unor specialisti consultati;

-Jurisprudenta relevanta a CCR;

-Jurisprudenta nationala anterioara asupra chestiunii de drept analizate;

-Jurisprudenta CEDO;

-Opinia formulata de judecatorul-raportor.

Cu doar doua exceptii, printre care una apartinand Sectiei a II-a penale a Curtii de Apel Bucuresti, Inalta Curte de Casatie si Justitie a constatat ca toate punctele de vedere comunicate de catre instantele nationale au fost in sensul considerarii prescriptiei raspunderii penale ca fiind o institutie autonoma in raport cu institutia pedepsei.

Prezentam Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a ICCJ, aceasta putand fi citita integral la finalul articolului:

"Inalta Curte de Casatie si Justitie,

Examinand sesizarea formulata in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, raportul intocmit de chestiunea de drept ce se solicita a fi dezlegata, retine urmatoarele:

A. Cu privire la conditiile de admisibilitate a sesizarii

Din analiza actelor si lucrarilor dosarului se constata ca in mod legal a fost sesizata Inalta Curte de Casatie si Justitie prin incheierea din 18 februarie 2014, pronuntata de catre Curtea de Apel Bucuresti in Dosarul nr. 530/303/2013, fiind indeplinite cerintele impuse de dispozitiile art. 475 din Codul de procedura penala.

Astfel, in cauza anterior mentionata, in raport cu sustinerile aparatorului inculpatei D.M.M. formulate la termenul din 18 februarie 2014 privind intervenirea prescriptiei raspunderii penale cu privire la infractiunea de inselaciune savarsita de catre inculpata — termenul de prescriptie fiind calculat conform noilor prevederi legale —, completul de judecata din cadrul Curtii de Apel Bucuresti — Sectia I penala a apreciat ca se contureaza o chestiune de drept nelamurita in legatura cu modul de aplicare a legii penale mai favorabile, respectiv daca institutia prescriptiei raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma sau nu, fata de institutia pedepsei.

Din verificarile efectuate a rezultat si faptul ca Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a statuat printr-o alta hotarare prealabila sau printr-un recurs in interesul legii asupra chestiunii a carei dezlegare se solicita si, de asemenea, aceasta chestiune nu face obiectul unui recurs in interesul legii in curs de solutionare.

Constatand deci indeplinite conditiile de admisibilitate mentionate de art. 475 din Codul de procedura penala, Inalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a carei dezlegare este solicitata

Pornind de la obiectul sesizarii, constand in dezlegarea modului de aplicare a legii penale mai favorabile in cazul prescriptiei raspunderii penale, respectiv daca prescriptia raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma fata de institutia pedepsei, inalta Curte de Casatie si Justitie va proceda la analiza semnificatiei notiunilor utilizate, astfel cum acestea s-au cristalizat in contextul dispozitiilor legale aplicabile, doctrinei si practicii judiciare.

1. Cadrul legal al aplicarii legii penale mai favorabile in noul Cod penal

Se observa ca denumirea marginala a textului legal destinat aplicarii legii penale in privinta cauzelor nesolutionate definitiv — art. 5 din noul Cod penal — a fost modificata, prin raportare la denumirea marginala a art. 13 din Codul penal anterior, noua denumire marginala fiind „Aplicarea legii penale mai favorabile pana la judecarea definitiva a cauzei”.

Alin. (1) al textului art. 5 precizeaza ca in cazul in care de la savarsirea infractiunii pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea mai favorabila.

Cel de-al doilea alineat al art. 5 introduce o prevedere fara corespondenta in vechiul cod, statuand ca dispozitiile alin. (1) se aplica si actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstitutionale, precum si ordonantelor de urgenta aprobate de Parlament cu modificari sau completari ori respinse, daca in timpul cand acestea s-au aflat in vigoare au cuprins dispozitii penale mai favorabile, avand ca efect ultraactivitatea acestor acte normative in privinta situatiilor juridice reglementate la momentul cand erau in vigoare, in ciuda faptului ca acestea si-au incetat activitatea.

Conditiile de aplicare a art. 5 din noul Cod penal privesc, prin urmare, in mod cumulativ, existenta unei situatii tranzitoriijudecatorul-raportor si incriminarea faptelor savarsite in legi penale succesive, conditia ca pricina sa nu fi fost solutionata in mod definitiv si, evident, existenta unei legi penale mai favorabile intre legile succesive.

2. Prescriptia raspunderii penale. Caracterul normelor

Notiunea care se impune a fi deslusita cu prioritate este cea a prescriptiei raspunderii penale, intrucat de la caracterul acesteia, de institutie de drept procedural sau, dimpotriva, substantial, se trage incidenta dispozitiilor art. 5 din noul Cod penal, stiut fiind ca regula mitior lex priveste numai normele dreptului penal substantial, iar nu si normele procesual penale.

Din considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, pronuntata de Curtea Constitutionala, a rezultat ca „prescriptia apartine dreptului penal material, si nu dreptului procesual penal”, reprezentand o cauza de inlaturare a raspunderii penale.

Potrivit rationamentului Curtii Constitutionale, astfel cum s-a aratat si in cuprinsul raportului intocmit de catre judecatorulraportor, imprejurarea ca inlaturandu-se raspunderea penala se inlatura si actiunea penala constituie doar un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, de ordin material, al inlaturarii raspunderii penale.

Ca atare, dat fiind caracterul de norme de drept penal material al textelor ce reglementeaza institutia prescriptiei, confirmat si de catre Curtea Constitutionala prin decizia mentionata, se considera ca in privinta acestei materii nu se impunea instituirea unor dispozitii tranzitorii, intrucat, in acord cu art. 15 alin. (2) din Constitutie reflectat in art. 13 din vechiul Codul penal, legislatia prevede solutia de urmat in cazul conflictului de legi.

Pentru identitate de rationament, avand in vedere si imprejurarea ca modul de reglementare al prescriptiei raspunderii penale prin dispozitiile art. 153—156 din noul Cod penal nu difera de cel stabilit de vechiul Cod penal in art. 121—129, se poate afirma cu certitudine ca prescriptia raspunderii penale este guvernata de norme de drept penal substantial, fiind susceptibila de a beneficia de efectele aplicarii mitior lex.

3. Notiunea de lege penala. Legea penala mai favorabila. Criterii de apreciere

Astfel cum a precizat raportul intocmit in cauza, vechiul Cod penal „foloseste notiunea de lege penala intr-un sens larg, cuprinzand atat normele de drept penal material (substantial), cat si normele de drept procesual, prin mijlocirea carora se asigura tragerea la raspundere penala a infractorilor.”

Potrivit art. 141 din vechiul Cod penal, prin lege penala se intelege orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi sau decrete, iar art. 173 din noul Cod penal prevede ca prin lege penala se intelege orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi organice, ordonante de urgenta sau alte acte normative care la data adoptarii lor aveau putere de lege.

Interpretarea doctrinara unanim imbratisata este aceea ca notiunea de lege penala este atribuita nu doar unei legi sau altuiact normativ, in ansamblul sau, ci si unei simple norme juridice, sub dubla conditie ca aceasta sa aiba caracter penal si, de asemenea, sa fie cuprinsa intr-o lege organica, o ordonanta de urgenta sau un alt act normativ cu caracter general ori cu caracter special care, la data adoptarii sale avea putere de lege.

Redam, in acest sens, argumentele prezentate de profesorul Mihai Adrian Hotca si considerate temeinice de catre Inalta Curte, in sprijinul ideii ca acceptiunea expresiei lege penala este obligatorie pentru judecator: „In materia dreptului penal sintagma lege penala trebuie avuta in vedere in sensul de norma de drept penal (...).

Acceptiunea de mai sus rezulta nu numai din prevederile art. 173 din noul Cod penal, ci si din intreaga economie a normelor penale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv din dispozitiile Legii nr. 187/2012. Luand in considerare dispozitiile art. 173 din noul Cod penal, judecatorul este obligat sa aplice norme penale din cuprinsul mai multor legi penale succesive, daca este vorba despre dispozitii care reglementeaza institutii penale independente functional (autonome).

De pilda, normele care reglementeaza concursul de infractiuni se bucura de autonomie comparativ cu cele privind limitele sanctiunilor. in practica judiciara, regulile concursului de infractiuni au fost aplicate autonom fata de cele referitoare la incriminarea faptei, ajungandu-se la situatia de a se aplica norme penale din doua legi, fara a fi afectata regula inadmisibilitatii crearii unei a treia legi”.

In legatura cu argumentele anterior invocate, Inalta Curte considera ca maniera de aplicare a legii penale mai favorabile in functie de institutii autonome reiese si din formularea art. 9 si 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Odata stabilita incidenta dispozitiilor art. 5 din noul Cod penal in privinta institutiei de drept substantial a prescriptiei raspunderii penale, in continuare, este necesar a se identifica aceea dintre legile penale succesive cu incidenta in situatia tranzitorie care reprezinta legea penala mai favorabila, in functie de o serie de criterii cum ar fi conditiile de incriminare, cerintele privind tragerea la raspundere penala, conditiile de sanctionare sau consecintele condamnarii. in ceea ce priveste etapele in care se va face aplicarea legii penale mai favorabile, se constata ca noul Cod penal face distinctia intre aplicarea acestei legi pana la judecarea definitiva a cauzei si aplicarea sa dupa judecarea definitiva a cauzei.

Alegerea legii mai blande presupune, in principiu, retinerea uneia dintre reglementari cu excluderea absoluta a celeilalte sau celorlalte, nefiind ingaduita combinarea unor dispozitii din fiecare dintre legile succesive si crearea unei lex tertia, mai favorabila inculpatului.

In acest context, retinand ca lex tertia reprezinta o incalcare a principiului legalitatii, intrucat presupune combinarea conditiilor de existenta a unei institutii dintr-o lege cu efectele aceleiasi institutii prevazute in alta lege, Inalta Curte apreciaza ca evaluarea caracterului mai favorabil al dispozitiilor referitoare la prescriptie din legile succesive trebuie sa se realizeze in concret, avand in vedere situatia de fapt incidenta in speta, precum si ansamblul dispozitiilor privind prescriptia din legile respective, neputand fi combinate dispozitii mai favorabile referitoare la materia prescriptiei din legi diferite.

Analizand argumentele doctrinare expuse anterior, in partea introductiva a acestei hotarari, privind cele doua interpretari existente in practica in legatura cu aplicarea legii penale mai favorabile — criteriul aprecierii globale si cel al aprecierii autonome — Inalta Curte de Casatie si Justitie considera ca interpretarea care asigura functionalitatea efectiva a legii penale mai favorabile este cea a aprecierii autonome.

Se observa ca aceasta interpretare nu este noua in traditia dreptului penal roman si, in acest sens, instanta face referire la urmatorul comentariu al profesorului Vintila Dongoroz, inclus in lucrarea autorilor G. C. Raescu, H. Asnavorian, Traian Pop, V. Dongoroz s.a., Codul penal „Regele Carol II” adnotat, vol. I, Partea generala, Editura Socec & Co S.A.R., Bucuresti, 1937, p. 10: „Alegerea legii mai blande exclude implicit legea mai severa. Nu este deci ingaduit a se imbina dispozitiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obtine un rezultat si mai favorabil, fiindca aceasta ar insemna crearea pe cale de aplicatiune a unei a treia lege, ceea ce nu este admis. Odata insa fapta stabilita

si pedeapsa fixata conform uneia dintre legi, se poate recurge la institutiunile cari functioneaza independent din cealalta lege, daca ele sunt favorabile infractorului.”

In acelasi sens este mentionat comentariul profesorului George Antoniu in Codul penal al RSR comentat si adnotat, Partea generala, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 64: „Se intrevede posibilitatea ca, in alegerea legii penale mai favorabile, unele institutii juridice sa fie privite ca avand independenta relativa in raport cu prevederile care incrimineaza fapta, iar aplicarea dispozitiilor art. 13 din Codul penal sa se faca distinct.”

Si profesorul Constantin Bulai a aratat ca „determinarea legii penale mai favorabile trebuie sa se faca in raport cu fiecare institutie care se aplica in mod autonom. De aceea, daca incadrarea faptei s-a facut dupa una din legi, care era mai favorabila, aceasta nu exclude aplicarea dispozitiilor din cealalta lege cu privire la recidiva sau la concursul de infractiuni.”

Conferind continuitate opiniilor exprimate in doctrina care sustin aplicarea autonoma a legii penale mai favorabile, profesorul Florin Streteanu a mentionat in lucrarea Tratat de drept penal, Partea generala, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008, ca „se admite posibilitatea combinarii unor dispozitii mai favorabile cuprinse in legi diferite, atunci cand acestea privesc institutii susceptibile de a fi aplicate autonom”.

In aceeasi directie de interpretare se situeaza si opinia exprimata in lucrarea Drept penal, Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 138, de catre judecatorul conferentiar universitar Lavinia Lefterache: „Nu se creeaza o lex tertia atunci cand dispozitiile de favoare privesc institutii autonome”, dar si de catre profesorul Mihai Adrian Hotca in materialul sau Regula mitior lex in lumina noului Cod penal, in care autorul mentionat sustine ca „dintre cele doua conceptii privitoare la aplicarea legii penale mai blande, preferinta noastra se indreapta spre sistemul aplicarii legii penale mai favorabile, in functie de institutii penale autonome, deoarece solutia aplicarii globale este una excesiva si nelegala, care poate determina situatii inacceptabile”.

4. Caracterul autonom al institutiilor de drept penal. Autonomia prescriptiei raspunderii penale fata de institutia pedepsei

Determinarea institutiilor care pot functiona autonom este o preocupare importanta in practica judiciara penala actuala, datorita necesitatii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile.

In principiu, o institutie autonoma de drept penal presupune o notiune cu o reglementare distincta, unitara, ce nu poate fi disociata si totodata beneficiaza de reguli de functionare proprii, de natura a-i asigura independenta.

Asadar, institutiile autonome sunt institutiile al caror mecanism de aplicare functioneaza separat de incadrare si/sau pedeapsa si ale caror conditii de existenta sunt diferite de faptul juridic fata de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele institutiilor autonome nu sunt generate de acelasi tip de fapt juridic.

Institutiile autonome in cazul situatiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului penal din 1969 si intrarea in vigoare a noului Cod penal se caracterizeaza prin faptul ca:

a) efectele acestor institutii depind de o pluralitate de infractiuni, si nu de unitatea infractionala: recidiva, concurs de infractiuni, pluralitate intermediara;

b) efectele acestor institutii se produc deopotriva atat in cazul unitatii, cat si in cazul pluralitatii de infractiuni: suspendarea conditionata sau sub supraveghere, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei, liberarea conditionata, prescriptia executarii sau prescriptia raspunderii, minoritatea, masurile educative, lipsa de pericol social concret a faptei prevazute de legea penala;

c) efectele se produc si cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea extinsa;

d) efectele se produc si in cazul in care nu se aplica o pedeapsa: masurile de siguranta;

e) efectele se produc cu privire la o pluralitate de acte de executare care, in mod natural, ar reprezenta o pluralitate de infractiuni, dar prin vointa legiuitorului sunt reunite intr-o forma a unitatii legale.

Avand in vedere ca efectele institutiilor autonome nu sunt generate de acelasi tip de fapt juridic, institutiile enumerate mai sus sunt autonome si intre ele, nu doar fata de incriminare si sanctiune.

Operatiunea de aplicare a institutiilor descrise anterior este autonoma in cadrul evaluarii legii penale mai favorabile.

Institutiile autonome presupun o etapa distincta de aplicare, ulterioara stabilirii incadrarii si/sau pedepsei, neconditionata de incadrarea intr-o anumita lege penala si/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsa stabilite conform unei legi penale, in cazul succesiunii de legi penale in timp. Modul in care legiuitorul concepe anumite institutii sau modul in care legiuitorul concepe operatiunea de aplicare a anumitor institutii — separat si neconditionat de incadrare si/sau pedeapsa — releva caracterul autonom al acestora (de exemplu, in art. 9, 10, 15, 17 si 22 din Legea nr. 187/2012).

Pedeapsa decurge insa din norma care incrimineaza fapta, are un caracter accesoriu acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, in cazul succesiunii de legi penale intervenite pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, pedepsele accesorii si complementare se aplica potrivit legii care a fost identificata ca lege mai favorabila in raport cu infractiunea comisa.

Unitatea dintre incriminare si pedeapsa exclude posibilitatea, in cazul legilor succesive, sa se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o alta lege. Aceeasi unitate impiedica si combinarea dispozitiilor de favoare privitoare la circumstante agravante si atenuante, acestea participand in egala masura la

configurarea cadrului legal unitar pe baza caruia se stabileste incriminarea si se individualizeaza sanctiunea penala.

Din aceasta perspectiva, desi efectele prescriptiei raspunderii penale depind de implinirea unui termen calculat in mod obiectiv, in functie de limitele de pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, aceasta imprejurare nu presupune dependenta dintre cele doua notiuni, ci, dimpotriva, avand in vedere regimul juridic aplicabil celor doua institutii de drept penal, le confirma modul autonom de functionare.

Astfel, in timp ce pedeapsa prevazuta de lege pentru savarsirea unei infractiuni reprezinta, in principal, proiectia gradului de pericol social generic al infractiunii, pedeapsa aplicata corespunde gradului de pericol social concret al acesteia si periculozitatii infractorului.

Se observa ca institutia pedepsei — ale carei limite sunt mentionate, in concret, in norma de incriminare a fiecarui act de conduita sanctionat de lege — este reglementata in detaliu atat in dispozitiile legale anterioare, cat si in cele actuale, fiind prevazute reguli specifice privind felurile pedepselor, limitele si mijloacele de individualizare a pedepselor, circumstante legale si judiciare, cauze de nepedepsire etc.

Pe de alta parte, limita pedepsei prevazute de lege reprezinta un simplu element obiectiv de calcul al duratei termenului de prescriptie a raspunderii penale, acesta din urma corespunzand duratei de timp necesare pentru ca opinia publica sa uite faptele savarsite.

Retinand ca si in cazul prescriptiei raspunderii penale exista o reglementare juridica proprie, distincta, prevazuta de legile penale succesive, instanta observa ca, spre deosebire de pedeapsa, prescriptia constituie o cauza de inlaturare a incidentei legii penale datorita scurgerii timpului, impiedicand urmarirea, judecarea si condamnarea infractorului.

Ca atare, imprejurarea ca termenele de prescriptie se calculeaza in functie de gravitatea infractiunilor — exprimata obiectiv de limitele pedepsei prevazute de lege — nu este de natura a infrange caracterul unitar si functionarea autonoma a acestei institutii.

Solutia aplicarii legii penale mai favorabile in ceea ce priveste institutia autonoma a prescriptiei are deja traditie, fiind explicit consacrata in art. 5 din Codul penal Carol II. Profesorul Vintila Dongoroz arata ca, potrivit acestui text,

„cand prescriptiunea actiunei penale sau a pedepselor este diferit reglementata prin legi succesive, se aplica legea care prevede prescriptia cea mai scurta”, apreciind, totodata, ca prescriptia este o institutie de drept substantial, careia ii este aplicabil principiul legii penale mai favorabile.

Aceeasi concluzie rezulta si din considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, pronuntata de Curtea Constitutionala si publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, ocazie cu care, analizand modificarea dispozitiilor art. 124 din vechiul Cod penal prin Legea nr. 63/2012, Curtea a stabilit ca prevederile acestui text sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi. Semnificatia acestui rationament este acela ca termenul de prescriptie speciala prevazut de legea noua este constitutional in masura in care se aplica doar faptelor savarsite sub imperiul legii noi.

Potrivit opiniei profesorului George Antoniu, „concursul de infractiuni face parte dintre acele institutii juridico-penale (ca si prescriptia, suspendarea executarii pedepsei s.a.) ale caror reguli se aplica, in cazul succesiunii de legi penale in timp, in mod autonom, independent de incadrarea juridica a faptelor dupa legea noua sau cea anterioara”.

In lumina celor mentionate anterior se apreciaza ca, pe de o parte, normele legale privind prescriptia — dispozitii cu caracter substantial — nu sunt de imediata aplicare, iar, pe de alta parte, prelungirea termenelor de prescriptie in cazul unor infractiuni comise anterior intrarii in vigoare a noului Cod penal ar determina o „amplificare temporala a dreptului statului de a pedepsi” (punct de vedere formulat in cauza de Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca prin intermediul prof. univ. dr. hab. Florin Streteanu), incalcandu-se una din ratiunile principiului neretroactivitatii — anume aceea de a pune la adapost cetateanul fata de extinderea acestui drept ulterior comiterii infractiunii.

Mai mult, avand in vedere ca noile termene de prescriptie au o durata mai indelungata, aplicarea acestora in cauze ce au ca obiect judecarea infractiunilor savarsite anterior intrarii in vigoare a noilor dispozitii in materie de prescriptie ar avea ca efect incalcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constitutie, care interzice aplicarea retroactiva a legii penale in situatia in care aceasta dispune in defavoarea inculpatului.

Potrivit opiniilor exprimate in doctrina, neintervenirea prescriptiei este o conditie a raspunderii penale. Or, in baza principiului legalitatii, s-a considerat ca orice conditie a raspunderii penale trebuie sa fie previzibila la momentul comiterii faptei, aspect neintrunit in cazul aplicarii termenelor de prescriptie prevazute de legea noua asupra prescriptiilor in curs.

5. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile in cazul institutiei autonome a prescriptiei raspunderii penale

Cat priveste mecanismul concret de aplicare a legii penale mai favorabile, inalta Curte isi va insusi rationamentul continut de punctul de vedere transmis de catre Departamentul de Drept Penal al Universitatii din Bucuresti prin intermediul conf. dr. Bogdan N. Bulai, pe care il apreciaza ca fiind intemeiat.

Astfel, in situatia concreta existenta in cauza, in care noul Cod penal prevede limite de pedeapsa si un mod de calcul al termenelor de prescriptie diferit de vechiul Cod penal, intr-o prima etapa se va determina legea penala mai favorabila cu privire la pedeapsa, iar intr-o a doua etapa se va stabili legea penala mai favorabila in cazul institutiei autonome a prescriptiei raspunderii penale, situatie ce va presupune observarea in cuprinsul aceleiasi legi a tuturor dispozitiilor incidente (durata termenului de prescriptie, intreruperea si suspendarea cursului prescriptiei).

De altfel, acest punct de vedere este majoritar in doctrina si este justificat de imposibilitatea aplicarii criteriului evaluarii globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automata a termenului de prescriptie prevazut de legea determinata ca fiind mai favorabila prin prisma limitelor pedepsei principale. in acest sens, Inalta Curte face referire la argumentul din doctrina potrivit caruia in aceasta maniera (globala) de aplicare a mitior lex este posibil ca inculpatului sa i se creeze o situatie mai grea decat cea atrasa de legea mai severa sub aspectul pedepsei (cum este cazul in speta), iar daca un asemenea tratament

defavorabil ar fi atras de aplicarea globala a legii noi (conditie de asemenea intrunita in cauza), solutia ar fi greu de conciliat cu principiul neretroactivitatii legii penale mai severe exprimat de art. 15 alin. (2) din Constitutie.

In consecinta, fata de considerentele anterior expuse, in aplicarea art. 5 din Codul penal in vigoare, Inalta Curte de Casatie si Justitie va stabili caracterul autonom al institutiei prescriptiei raspunderii penale fata de institutia pedepsei.

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 477 din Codul de procedura penala, Inalta Curte de Casatie si Justitie in numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulata de catre Curtea de Apel Bucuresti — Sectia I penala in Dosarul nr. 530/303/2013, prin care se solicita pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizand aplicarea legii penale mai favorabile in cazul prescriptiei raspunderii penale, respectiv daca prescriptia raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma fata de institutia pedepsei.

In aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileste ca prescriptia raspunderii penale reprezinta o institutie autonoma fata de institutia pedepsei.

Obligatorie de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedura penala.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 14 aprilie 2014".

*Cititi aici integral Decizia nr. 2/14.04.2014 a ICCJ, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei