Intr-un articol recent, doamna Renate Weber, Avocat al Poporului, atragea atentia asupra folosirii pandemiei Covid 19 ca arma pentru abolirea drepturilor individuale (drepturi castigate in spatiul euro-atlantic prin secole de lupte sociale si politice) in favoarea unor asa numite „drepturi colective”. Nu este nici prima, nu este nici singura, dar niciodata nu vom fi repetat destul aceste adevaruri si aceste avertismente.

De la binele concret la binele abstract

Ca ministru al reformei, la inceputul anilor 1990, alaturi de cativa altii, am promovat o legislatie care urmarea acordarea de drepturi individuale si extinderea sferei acestora. Chiar si securitatea sociala si nationala se baza pe garantarea drepturilor indivizilor. In acest spirit a fost conceputa si Constitutia Romaniei; si inclusiv de aceea trebuie sa o aparam.

Guvernele de astazi limiteaza pana la desfiintarea totala drepturile individuale, adoptand o ordine de tip autoritar si egalitar care sterge diversitatea personalitatii umane, supunand, totodata, binele individual concret unui bine colectiv abstract. Acest proces a inceput cu aproximativ cincisprezece ani in urma si faptul dovedeste existenta unei deosebiri profunde intre guvernarea de acum si cea de acum treizeci si doi de ani.

Faptul ca multi dintre romanii care au obtinut prin lupta drepturi individuale in anii 1990, le restituie aproape voluntar in anii 2020, este o tragedie nationala care se va sfarsi cu abandonarea statutului de cetatean si, prin asta, cu disparitia statului roman. Statul va sucomba din lipsa de cetateni.

Nimeni nu poate fi obligat sa isi exercite un drept

In articolul sau doamna Weber afirma, cu just titlu, ca atunci cand drepturile colective sunt impuse cu forta, drepturile individuale sunt ucise. Pentru mine, jurist, aceasta observatie are o semnificatie profunda, caci de esenta dreptului subiectiv este disponibilitatea lui. Cu alte cuvinte, daca am un drept, in adevaratul inteles al termenului, am aptitudinea de a alege intre a-l exercita si a nu-l exercita. Asta inseamna ca dreptul este disponibil. Nimeni nu poate fi obligat sa isi exercite un drept.

Desigur, cu exceptia cazurilor in care decizia titularului unui drept de a nu si-l exercita aduce atingere capacitatii tertilor de a-si exercita propriile drepturi. (Astfel este cazul unui creditor care, fiind pasiv in a-si valorifica drepturile in raporturile cu debitorii sai, se pune in situatia de a nu putea sa isi plateasca datoriile fata de creditori sai.) Observam, insa, ca aici este vorba despre concursuri de interese intre titulari de drepturi individuale, iar nu de asa zise drepturi colective. Desigur, orice drept inceteaza acolo unde incepe abuzul, acolo unde exercitiul dreptului devine abuziv intrucat are loc cu ignorarea scopului legitim in considerarea caruia a fost recunoscut si garantat de autoritatea publica (scop care include si conservarea armoniei sociale).

Altminteri cand dreptul imi este impus, el se transforma in obligatie. si nu trebuie sa fii jurist pentru a intelege ca intre drept si obligatie este o diferenta ca de la cer la pamant.

Nu drepturi colective, ci drepturi fictive

Dupa parerea mea nu exista „drepturi colective”, ci numai „subiecte colective de drept”. Spre deosebire de persoanele fizice, care sunt subiecte individuale, prin excelenta concrete, subiectele colective sunt fictiuni juridice.

Cand un grup de indivizi se constituie voluntar in subiect colectiv, recunoasterea drepturilor si obligatiilor acestuia este consensuala (vointa persoanelor care se asociaza coincide cu vointa puterii publice care accepta sa le trateze ca pe un subiect de drept unic si sa le garanteze exercitarea drepturilor pe care doresc sa le aproprieze asociindu-se) si asta, indirect, asigura ocrotirea intereselor legitime ale indivizilor care il compun. Este cazul societatilor comerciale, al asociatiilor, fundatiilor, partidelor politice, organizatiilor neguvernamentale si altora asemenea.

Cand, insa, grupul tratat ca subiect colectiv (popor, grup minoritar, categorie amenintata etc) este definit unilateral de acela care ii recunoaste drepturile si ii stabileste obligatiile, persoana fictiva nu are „drepturi colective”, ci drepturi fictive.

Or, spre asta mergem. Spre fictiunea drepturilor unor subiecte colective, drepturi exercitate ca obligatii individuale. Adica spre inlocuirea drepturilor recunoscute pana acum, cu obligatiile; obligatii nu liber asumate sau necesarmente legate de exercitiul drepturilor dobandite, ci impuse de detinatorul puterii publice. Nu mai este vorba despre echilibrul dintre interesele individuale si cele colective (acestea sunt, pana la urma, cel mai mic numitor comun al intereselor individuale), ci despre lasarea fara putere a oamenilor reali, membri ai unei societati reale, pentru ca toata puterea sa fie confiscata de o minoritate, de cele mai multe ori, oculta, sub pretextul ca astfel se asigura binele unei majoritati abstracte, teoretice, inventate, fictive.

De la calamitatea medicala la calamitatea sociala

La inceputul calamitatii umane reprezentata de pandemia Covid 19, cand se exalta deja amenintarea virusului Corona si se vorbea despre nevoia decretarii unei stari de urgenta de „scurta durata” pentru a se permite, prin restrictionarea „provizorie” a exercitiului unor drepturi individuale, rezolvarea „problemei medicale”, am sesizat pericolul ca terapia medicala sa se transforme in terapie sociala si ca lupta cu virusul biologic sa dea nastere unei ideologii, „coronismul”, menita a fundamenta o politica de tip oligarhic la nivel global, „coronocratia”, ca victorie nu a globalizarii - proces natural, ci a globalismului - proces politic. Vocabularul s-a modificat, intre timp, gratie discursului medical, astfel incat in prezent putem vorbi despre „covidism” si „covidocratie”, dar fondul este acelasi.

In acest sens, in primavara anului 2020 am scris un studiu intitulat „Coronismul, ultimul stadiu al globalismului”. Putini i-au dat atentie. Astazi putem vedea ca asa este, iar cei care denuntau ca fiind conspirationism teza existentei unei puteri oculte globale capabile sa alinieze toate statele la exigentele sale si sa uniformizeze politicile cele mai aberante sau cele mai reactionare la scara mondiala, au toate motivele de a-si revizui parerea. Mai ieri radeau. Azi nu mai au motive de ras.

Recent, guvernul unei tari aparent civilizate si democrate, Australia, incalcand o hotarare judecatoreasca (de mentionat, totusi, ca in tarile sistemului juridic de common-law puterile nu sunt separate) a expulzat pe un mare sportiv, venit sa participe la unul dintre cele mai reputate concursuri de tenis din lume, Novak Djocovic, pe motiv ca acesta ajunsese a fi un simbol al libertatii, susceptibil sa inspire inobedienta unui popor caruia, in numele dreptului colectiv la sanatate, i se cerea tocmai supunere si acceptarea limitarii drepturilor individuale. Fata de aceasta motivare din decizia de expulzare, alte argumente nu mai conteaza. Chiar daca Djocovic ar mai fi gresit cu ceva, recursul la un asemenea considerent desprinde complet discutia de persoana si o trece in sfera marilor principii, acolo unde libertatea si opresiunea se confrunta ireconciliabil.

La fel de grav, daca nu mai grav, este faptul ca, la o saptamana de la izgonirea tenismenului sarb de pe teritoriul australian, la finalul unei partide castigate in conditii de maxim dramatism sportiv de un alt slav ortodox, rusul Daniil Medvedeev, atunci cand acesta a explicat ca a gasit forta mentala pentru a intoarce scorul in favoarea sa, intr-un moment in care pentru el totul parea pierdut, gandindu-se la exemplul lui „Nole”, publicul a huiduit. Aceiasi „fani ai spiritului sportiv” care altadata il primisera pe multiplul campion de la Melbourne cu ramuri de palmier, asternand covoare de aplauze in fata sa, acum, dupa ce acceptasera umil castrarea drepturilor lor fundamentale in schimbul autorizatiei de a intra pe stadioane, voiau, nesportiv, ca acela care cu demnitatea lui amplifica imaginea decaderii lor, sa fie rastignit.

A fi oprimat este una. A iubi opresiunea este alta. A suporta opresiunea este una. A cere sa fii oprimat este alta. Pentru caracterele josnice, este mai usor sa se supuna opresiunii decat sa recunoasca superioritatea morala a celui care i se impotriveste. Confortul conformitatii impune, multora dintre cei care l-au ales, condamnarea celor care refuza sa renunte la libertate. Iata calamitatea umana, calamitatea sociala crescuta, si nu intamplator, la umbra calamitatii biologice, a pandemiei Covid 19.

Raportul de putere intre stat si cetateni

Dreptul individual la sanatate presupune accesul fiecarei persoane care il detine la asistenta medicala, spitalizare gratuita, posibilitatea de a se vaccina impotriva anumitor boli si altele asemenea. Ca orice drept individual si acesta poate fi exercitat sau nu. Astfel, dreptul la vaccinare lasa libera optiunea intre a te vaccina sau a nu te vaccina, statul fiind tinut a-i informa pe titularii dreptului asupra riscurilor vaccinarii, ca si a riscurilor refuzului vaccinarii.

Cand dreptul individual la sanatate se transforma in „drept colectiv”, in lipsa unui referendum, statul, detinatorul puterii politice, titular al monopolului asupra violentei legitime, este acela care, in numele binelui colectiv, ii obliga pe toti cei care compun colectivul „protejat” sa se supuna unor proceduri medicale, cum ar fi vaccinarea. Colectivul, subiect fictiv, beneficiaza de dreptul la sanatate numai in masura in care subiectele de drept reale, respectiv indivizii din compunerea sa, isi vad transformat dreptul (de exemplu, dreptul la vaccin) in obligatie (de exemplu, obligatia de vaccinare).

Statul modern democratic se bazeaza pe doua principii: caracterul individual al drepturilor civile si laicitatea puterii publice. Problema drepturilor individuale tine de impartirea puterii intre stat si cetateni. Laicitatea se traduce in neutralitatea confesionala a statului, acesta neadoptand o religie oficiala si evitand orice discriminare a cetatenilor pe criterii religioase.

Transformarea drepturilor individuale in asa numite „drepturi colective” modifica raporturile de putere dintre stat si cetateni, statul, ca gardian al interesului colectiv, capatand cu atat mai multa putere cu cat drepturile individuale sunt mai restranse.

De la democratie la oligarhie

In ceea ce priveste interesul colectiv, susceptibil de recunoastere si protectie din partea statului, acesta este cel mai mic numitor comun al intereselor individuale, stabilit, dupa consultarea tuturor indivizilor, de catre majoritatea acestora. Atunci cand nu titularii intereselor individuale, locuitorii cetatii, cetatenii, definesc interesul colectiv, ci gardianul acestuia, paznicul cetatii, locul majoritatii este luat de o minoritate, locul demosului este luat de oligarhi, locul democratiei este luat de oligarhie.

Astazi, oligarhia s-a globalizat, dar instinctele ei au ramas cele din totdeauna. Desigur, democratia nu poate fi o dictatura a majoritatii. Calitatea unui regim democratic depinde si de modul in care majoritatea trateaza minoritatile, de masura in care face dovada respectului diversitatii. De aici si pana la a-i substitui pluralismului democratic dictatura minoritatii / minoritatilor este insa nu doar un drum lung, ci si un drum interzis.

Ceea ce se incearca acum prin asezarea drepturilor individuale, in ierarhia drepturilor, sub nivelul „drepturilor colective”, nu reprezinta concretizarea principiului superioritatii interesului colectiv fata de interesele individuale (principiu, in mod traditional, sustinut de stanga democrata), ci legitimarea dictaturii unor minoritati (etnice, religioase, sexuale, culturale, economico-sociale etc.), cu interesele lor, in raport cu majoritatea (idee promovata, in mod traditional, de extrema dreapta), vitregita, in ultima instanta, de dreptul sau de a decide (de dreptul la decizie politica). intr-o societate fragmentata in multiple subiecte colective de drept, solidaritatea civica este usor de subminat, pentru ca apoi un asemenea subiect sau o asociere a catorva dintre ele sa abroge drepturile individuale ale celorlalti membri ai complexului social, sub cuvant ca le ofera „drepturi colective”.

Multiculturalismul, daca nu este si civic, este letal intrucat duce la tribalism, de aici la anarhie si, in ultima instanta, la oligarhie, a carei expresie finala este tirania.

Negarea legilor naturii si ierarhizarea drepturilor civile

Oligarhii globalisti care au conceput strategia negarii drepturilor individuale prin raspandirea ideologiei covidiste si instaurarea covidocratiei la nivel mondial (misterul uniformitatii politicilor anti Covid 19, care numai pandemia nu au combatut-o, indica existenta unui centru de comanda invizibil cu capacitate de iradiere la scara globala), nu sunt, probabil, adepti ai minoritatii LGBTQ, dar proclama „drepturile colective” ale acesteia si le impune cu instrumente din arsenalul dictaturii intrucat nimic nu poate distruge mai profund coeziunea sociala decat obligatia adoptarii unui mod de viata impotriva naturii; tot asa cum nici un dictator nu si-a putut impune vointa asupra celor oprimati cu mai mare eficienta decat dictatorul care si-a luat chipul unui virus.

In mod similar se pune problema cu ierarhizarea drepturilor individuale. Acestea ar fi, chipurile, diferite ca importanta. Astfel, dreptul la sanatate sau la viata ar fi superioare in raport cu dreptul la libertatea de expresie, de miscare, de constiinta etc. La cele din urma s-ar putea renunta in favoarea celor dintai.

Avem de a face aici cu o alta teza falsa! Sanatatea fara libertate este in van. Viata fara drepturi este in pericol. Un pericol egal cu moartea sau mai rau decat ea. Caci nu orice viata merita traita. Cum bine spunea George Cosbuc: „Totuna e dac-ai murit / Flacau ori mos ingarbovit. / Dar nu-i totuna leu sa mori / Sau caine-nlantuit.” O moarte de leu este preferabila unei vieti de caine.

Drepturile individuale formeaza un tot unitar. Ele se sprijina unul pe altul si circumscriu un model de viata coerent. Modul lor de exercitare poate cunoaste variatii de scurta durata impuse de nevoia adaptarii la unele provocari ale mediului, dar asta nu inseamna nici ca ele ar putea fi afectate in substanta lor, nici ca ar putea fi dispuse ierarhic pe criteriul importantei, astfel incat transformarea lor in obligatii sub acoperirea conceptului de „drept colectiv” sa fie facilitata.

Impotriva noii normalitati impuse prin dictatura minoritatii

La fel cu doamna Weber, care, in finalul articolului sau de la care am plecat, scria ca spera sa nu aiba dreptate, dar se teme ca va avea, si eu speram, pe cand ma numaram printre foarte putinii „conspirationisti” ce anuntau „sfarsitul lumii” noastre, ca prognoza mea va fi infirmata de fapte. Nu a fost; si singura mea consolare actuala este aceea de a nu mai fi atat de singur. O consolare slaba, de care bucuros m-as fi dispensat.

Ramane ca dvs, cititori ai acestor randuri, cetateni romani, cetateni europeni si cetateni ai universului, in acelasi timp si sub acelasi raport, sa decideti daca optati pentru a fi cetatean sau sclav, daca vreti sa traiti intr-un stat sau intr-o colonie, daca sub denumirea de „noua normalitate” primiti nefirescul impus de minoritati egoiste, lacome si inumane, ca mod de viata „normal”, precum si daca preferati sa traiti moartea (sic!) civila in casa, privind televizorul, sau sa luptati pentru libertate in strada, dobandind nemurirea pe baricadele cauzelor in centrul carora se afla omul – masura tuturor lucrurilor, care traieste in Dumnezeu pentru ca Dumnezeu (indiferent ce intelegem prin asta) traieste in el.