Valul de eliberari din arestul la domiciliu si inlocuirea acestei masuri cu cea a controlului judiciar dispus de instante, si in special de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in cele mai cunoscute dintre cazuri la cererea DNA, are la baza decizia Curtii Constitutionale a Romaniei din data de 7 mai 2015. Inca de la momentul publicarii in Monitorului Oficial a motivarii deciziei CCR nr. 361, la data de 12 iunie 2015, procurorii DNA au cerut, rand pe rand, sa fie trecuti sub control judiciar toti cei pe care ii plimbasera cu luni in urma prin fata camerelor de filmat cu catuse la maini intr-un spectacol consacrat Directiei Nationale Anticoruptie. Daca arestul preventiv in conditii abuzive si chiar inumane, oricat a fost de contestat de avocatii inculpatilor care au stat majoritatea peste 6 luni incarcerati fara ca macar dosarul sa fie trimis in judecata, nu a ajuns in atentia judecatorilor Curtii Constitutionale a Romaniei in vederea analizarii constitutionalitatii acestei masuri, arestul la domiciliu va fi de acum istorie. Si asta dupa ce CCR a statuat ca dispozitiile art. 222 din Noul Cod de procedura penala, privind durata masurii arestului la domiciliu, sunt neconstitutionale.

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate a stat 10 luni in arest la domiciliu

Ce nu se stie insa este ca autorul exceptiei de neconstitutionalitate a art.218-222 si art. 241 din NCPP este Ala Hani Khalil, un cetatean strain care a facut aceasta solicitare in cadrul dosarului sau aflat pe rolul Curtii de Apel Ploiesti, dupa ce a stat in arest la domiciliu nu mai putin de 10 luni. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate admisa de Curtea de Apel Ploiesti a sustinut ca masura arestului la domiciliu incalca mai multe articole din Constitutia Romaniei, respectiv art. 21 – dreptul partilor la un proces echitabil, art. 23 – libertatea individuala, art. 25 – libera circulatie, art. 33 – accesul la cultura si art. 53 relativ – restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati. La momentul admiterii, CA Ploiesti a motivat ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata intrucat reprezinta o ingerinta in dreptul fundamental la libertatea individuala, care nu este proportional cu cauza care a determinat-o.

CCR: “Arestul la domiciliu nu asigura un just echilibru intre interesul public si cel individual, intrucat aceasta masura poate fi dispusa pentru o perioada nelimitata de timp”

In motivarea deciziei nr. 361, judecatorii Curtii Constitutionale a Romaniei arata ca se impune modificarea legislatiei in sensul specificarii unor limite de timp pentru masura arestului la domiciliu, intrucat in forma sa actuala nu asigura “un just echilibru intre interesul public si cel individual, intrucat aceasta masura poate fi dispusa pentru o perioada nelimitata de timp”.

Mai exact, CCR, a aratat ca prin faptul ca legiuitorul nu a reglement nici termenele, nici durata maxima pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu a dat posibilitatea organelor judiciare de a dispune aceasta masura pe o perioada nelimitata de timp, ceea ce conduce la incalcarea unor drepturilor si libertati fundamentale ale omului. Astfel, judecatorii constitutionali au precizat ca art. 222 din NCPP, in forma sa actuala, incalca principiul proportionalitatii si afecteaza drepturilor fundamentale ale omului.

Nu aceasta a fost insa si pozitia Ministerului Public care a invocat ca legiuitorul nu a prevazut o durata maxima pentru arestul la domiciliu in camera preliminara sau la judecata fondului dosarului, insa a prevazut termenele pentru care se poate dispune aceasta masura, cu posibilitatea prelungirii pentru acelasi termen maxim, concluzionand ca durata acestei masuri nu este determinata, insa este determinabila. Mai exact, Ministerul Public sustinea ca legea prevede expres ca in camera preliminara arestului la domiciliu se verifica din 30 in 30 de zile, in timp ce in prima instanta, judecatorii verifica aceasta masura privativa de libertate din 60 in 60 de zile.

Prezentam in continuare pasaje din motivarea CCR:

“Ingerinta generata de masura arestului la domiciliu vizeaza drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuala, libera circulatie, viata intima, familiala si privata, dreptul la invatatura si munca si protectia sociala a muncii, este reglementata prin lege, respectiv art.218—222 din Codul de procedura penala, are ca scop legitim desfasurarea instructiei penale, fiind o masura judiciara aplicabila in cursul urmaririi penale, al procedurii de camera preliminara si al judecatii in prima instanta, se impune, fiind adecvata in abstracto scopului legitim urmarit, este  nediscriminatorie si este necesara intr-o societate democratica, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Ingerinta analizata nu este insa proportionala cu cauza care a determinat-o, asa incat Curtea retine ca dispunerea masurii arestului la domiciliu, in procedura de camera preliminara si a judecatii in prima instanta, fara a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusa si durata maxima a acesteia, nu asigura un just echilibru intre interesul public si cel individual, intrucat aceasta masura poate fi dispusa pentru o perioada nelimitata de timp.

Principiul proportionalitatii, astfel cum este reglementat in ipoteza particulara a art.53 din Constitutie, presupune caracterul exceptional al restrangerilor exercitiului drepturilor sau libertatilor fundamentale, ceea ce implica, in mod necesar, si caracterul lor temporar. Din moment ce autoritatile publice pot recurge la restrangerea exercitiului unor drepturi in lipsa unor alte solutii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca aceasta masura grava sa inceteze de indata ce a incetat si cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010). Acesta este si sensul dat dispozitiilor art.53 din Legea fundamentala de catre Curtea Constitutionala, prin jurisprudenta sa constanta. De altfel, aceste considerente de principiu se regasesc si in Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2015, prin care Curtea a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.211—217 din Codul de procedura penala, statuand faptul ca masura controlului judiciar reprezinta o masura intruziva ce afecteaza atat dreptul fundamental al libertatii individuale, cat si libera circulatie, viata intima, familiala si privata,  libertatea intrunirilor, munca si protectia sociala a muncii si libertatea economica, asa incat nereglementarea termenelor si a duratei maxime pentru care controlul judiciar si controlul judiciar pe cautiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proportionalitatii, astfel cum este reglementat in  art. 53 din Constitutie, si care presupune caracterul exceptional al restrangerilor exercitiului drepturilor sau libertatilor fundamentale, ceea ce implica, in mod necesar, si caracterul lor temporar.

Fata de dispozitiile constitutionale la care s-a facut referire, Curtea constata ca normele procesual penale ale art.222 cu denumirea marginala „Durata arestului la domiciliu”, prin faptul ca nu reglementeaza nici termenele pentru care poate fi dispusa si nici durata maxima a acestei masuri in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta, sunt neconstitutionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune masura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinta fiind restrans, in mod nelimitat temporal, exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale vizate de continutul acestei masuri. Asa incat, potrivit standardelor de constitutionalitate anterior aratate, Curtea constata ca o asemenea restrangere este neconstitutionala, intrucat incalca principiul proportionalitatii, afectand substanta drepturilor fundamentale vizate, nerezumandu-se la restrangerea exercitiului acestora”.

Modificarea legislatiei in sensul stabilirii unor termene maxime de prelungire a masurii restrictive de libertate

 “Cat priveste dispozitiile art.241 alin. (11) din Codul de procedura penala, Curtea observa ca acestea reglementeaza doua cazuri de incetare de drept aplicabile exclusiv masurii arestului la domiciliu si arestarii preventive, respectiv, in cursul urmaririi penale sau in cursul judecatii in prima instanta, la implinirea duratei maxime prevazute de lege; in apel, daca durata masurii a atins durata pedepsei pronuntate in hotararea de condamnare. Totodata, Curtea observa ca art.241 alin.(1) lit.a) din Codul de procedura penala reglementeaza, ca o prima modalitate de incetare de drept a masurilor preventive, expirarea termenelor prevazute de lege. Astfel, din interpretarea sistematica a normelor procesual penale precitate, reiese necesitatea reglementarii in cuprinsul legii procesual penale a termenelor si a duratei maxime pentru care poate fi dispusa masura arestului la domiciliu, in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta, avand in vedere si faptul ca, in ceea ce priveste masurile preventive pentru care legea prevede o durata maxima, implinirea acesteia are ca efect incetarea de drept a masurii, punerea in libertate a inculpatului si ridicarea celorlalte restrictii impuse, o astfel de reglementare avand caracter de ocrotire si de garantie impotriva unei prelungiri ilegale a masurii preventive dispuse. Asa incat Curtea constata ca, desi prevederile art.241 alin.(11) din Codul de procedura penala stabilesc acelasi regim juridic, sub aspectul cazurilor de incetare de drept, atat pentru masura arestului la domiciliu, cat si pentru masura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta atrage ineficienta acestor prevederi, iar nu neconstitutionalitatea lor”.

Precedentul rus pe constitutionalitatea masurii arestului la domiciliu

CCR retine in motivarea deciziei prin care a fost declarata neconstitutionala masura arestului la domiciliu ca in Rusia exista o deciziei a Curtii Constitutionala Ruse in care se specifica faptul ca arestul la domiciliu incalca principiul prezumtiei de nevinovatie, intrucat suspectului sau acuzatului nu i se pot impune izolarea de societate fara a existat o hotarare de condamnare definitiva:

“Curtea observa, de asemenea, ca o alta instanta constitutionala, respective Curtea Constitutionala a Federatiei Ruse, pronuntandu-se prin Hotararea nr.27 —П din 6 decembrie 2011 cu privire la nereglementarea in Codul de procedura penala a termenelor pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu, a procedurii de stabilire si prelungire a acestei masuri, a stabilit ca „notiunea de «privare de libertate» are o semnificatie autonoma, implicand faptul ca orice masura legala care in fapt se traduce printr-o privare de libertate trebuie sa respecte criteriile de legalitate stabilite prin art.22 din Constitutie si art.5 din Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Nimeni nu poate fi supus restrangerii drepturilor pentru un termen nedefinit sau exagerat de lung. Legiuitorul trebuie sa stabileasca termene clare si rezonabile pentru restrangerile permise de lege a drepturilor si libertatilor. [...] Arestul la domiciliu este o masura de restrangere a drepturilor care implica izolarea persoanei, fapt care obliga legiuitorul sa stabileasca prin lege o perioada care sa fie in acord cu principiile justitiei si echitatii, pentru a exclude posibilitatea arbitrariului si a restrangerilor disproportionate a libertatii.” Curtea Constitutionala a Federatiei Ruse a constatat, totodata, ca atat detentia, cat si arestul la domiciliu implica sederea obligatorie intr-un spatiu limitat, izolarea de societate, incetarea indeplinirii indatoririlor oficiale sau de munca, imposibilitatea de a circula liber si de a lua legatura cu diferite categorii de persoane, restrangand nemijlocit insusi dreptul la libertate, nu doar conditiile de realizare a acestuia si, de asemenea, a retinut ca „Principiul egalitatii juridice impune cerinte de certitudine formala, precizie, claritate, lipsa de ambiguitate a normelor legale, precum si coordonarea acestora, pentru o intelegere si interpretare uniforma a legii. Codul de procedura penala nu indica termenul arestului la domiciliu si nici procedura de stabilire siprelungire a sa. [...] In absenta bazei legale pentru modificarea masurii arestului la domiciliu, aceasta poate depasi termenele maxime stabilite pentru detentie. Asadar, persoanele care respecta conditiile arestului la domiciliu, fara a atrage luarea in privinta lor a masurii mai aspre a detentiei, sunt puse intr-o pozitie mai precara decat cele care au eludat aceste conditii, fapt ce incalca principiul constitutional al dreptatii. Mai mult, arestul la domiciliu poate depasi nu doar termenul-limita al detentiei stabilit de art.109, ci si durata pedepsei stabilita de instanta pentru infractiunea comisa, ceea ce incalca principiul prezumptiei de nevinovatie prevazut la art.49 din Constitutie, care implica faptul ca, pana cand sentinta pronuntata nu devine aplicabila, suspectului sau acuzatului nu i se pot impune restrictii comparabile, ca termen si severitate, cu pedeapsa penala.”

*Cititi aici in integralitate decizia CCR privind masura arestului la domiciliu