I. Medierea judiciara.

Trei amintiri/exemple personale (sau patru, sau cate?)

1. Am preluat de la o colega un dosar gros si incalcit, care se judeca de vreo doi ani. La primul termen i-am impacat, stiu eu cum, si am inchis cauza, spre beneficiul tuturor si marea uimire a colegei: Dar cum ai facut sa-i impaci? Uite-asa, cu talent si diplomatie, cu toata modestia.

2. Intr-un dosar penal, doi tineri care avusesera un conflict au venit in fata mea uitandu-se crunt unul la altul, iar eu, judele cazului, le-am spus din prima asa: Baieti, s-a dat o lege noua - care nu se impaca, primeste puscarie, si unul si altul. „Da noi ne impacam, domnu... daca trebuie...” Atata a fost.

3. Un dosar de partaj, mare, stufos, cu mai multe case si terenuri, in care erau propusi, daca nu cumva chiar admisi, 24 de martori. Am audiat unul, doi... in timp ce-l ascultam pe al treilea, m-a sagetat un gand groaznic, asa cum am avut in prima zi de armata: ca aceasta afacere nu se va putea incheia vreodata. Am intrerupt audierea, martorul a ramas cu o juma de fraza-n gura, Luminita cu degetele pe taste, iar eu m-am adresat pe rand celor doi capi de familie. Capulet era un sofer, meserias batran, iar Montague profesor la liceul din comuna. L-am luat intai pe sofer: Nu se poate, domnu, Dumneavoastra sunteti un gentleman si un om rational. Cum sa nu gasiti sau acceptati o cale de intelegere care ar prezenta atatea avantaje - scurtarea procesului, evitarea cheltuielilor etc. „Da, zice el, da stiti ca dom' profesor are pretentii prea mari, si spune ca...” Evident ca pe dom' profesor nu mi-a trebuit prea mult ca sa-l conving ca e un gentleman.

Si uite-asa, cu smecherie, mai cu duhul blandetii, mai cu duritati trucate, i-am impacat. Martorul intrerupt a inchis gura, grefiera a facut ochii mari si a rasuflat ca un balon intepat cu spinul, iar peste un minut echipa martorilor de afara a izbucnit ca pe stadion. Victoria a fost a fost a noastra, a tuturor.

4. In sfarsit, o alta faza, sper sa inchei cu asta:

Dupa o repriza de-a dreptul dura de „impaciuire” cu doua echipe complexe de cauzasi, am reusit sa-i conving sa mearga in afara salii de judecata, unde sa negocieze impacarea judiciara. Dupa cateva minute, de pe hol s-a auzit o rumoare in crescendo. Cand eu, de la tribuna de judet, am aratat interes pentru ce se intampla, un avocat mucalit mi-a explicat: Se impaca, domnu presedinte. Am inteles si i-am facut semn jandarmului sa stea calm. Si chiar s-au impacat.

Asta faceam eu inca de acum 25-20-5 ani si am facut pana in ultima zi ca judecator activ. Medierea este o arta teribil de simpla, cu conditia sa ai un minim de rabdare si tactica, dar mai ales sa ai convingerea ca e mai bine asa, si puterea de a-i lamuri de asta pe cauzasi.

Ei bine, in plan legislativ statal a fost elaborata si promovata o lege a medierii complexa, complicata, plina de teorii, formule, formalitati si formalisme, care a dus la nimic, astfel:

-s-au autorizat o serie de intreprinzatori care sa deruleze cursuri de mediatori; si eu, judecator pensionar si mediator cu rezultate (vezi mai sus) a trebuit sa urmez un asemenea curs care m-a costat, cu toata darile anexa pentru autorizare, mult peste 50 milioane vechi.

-a rezultat o armata de peste 10.000 de mediatori, care, dintr-un corp de elita si de succes cum se spera, au ramas o armata de fomisti. Nimeni nu traieste normal din aceasta „profesie”, poate 2-3.

Dar am uitat, sau nu a venit vorba sa va spun: stiti cine a initiat si promovat faimoasa si din start falimentara lege a medierii? O doamna blonda, parlamentar si ulterior lider politic marcant (ales? interimar? nu mai tin minte), in stransa relatie institutionala cu personajul principal al capitolului II din acest studiu.

II.Medierea prezidentiala.

Constitutia Romaniei, art. 80, al. (2):

„...Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”.

In realitate, presedintele nostru (al nostru?) stiti ce a facut: ca un flacau agitat din galeriile de ultrasi, s-a dus in multimea „societatii” care urla impotriva statului. Evident, nici urma de vreo intentie de mediere. Doar scandal, cearta si zizanie, practicate nu numai in strada, ci si in Parlament, si in Guvern.

Stiti ce cred eu, studiind acum, cu toata modestia profesionala, ca un jurist, art. 80 din Constitutie?

Cred asa:

Articolul 80 este intitulat „Rolul presedintelui”. La al. (1) se spune ca presedintele „reprezinta statul roman” si „este garantul independentei nationale”. La al. (2) se spune ca „vegheaza la respectarea Constitutiei”. Toate astea sunt teorii. Abia apoi vine singura chestie concreta ca atributie prezidentiala - permiteti sa o scriu din nou, e bine sa o invatam cu totii pe de rost:

„...Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”.

Ascultati aici: Ceea ce scrie in fraza de mai sus, repet, este singura atributiune concreta si foarte bine precizata constitutional a presedintelui.

Or, daca nici pe asta nu o exercita si nu o respecta, de ce il mai tinem, fratilor?

Stiti ce mai constat eu? Ca intre cei doi corifei (un corifeu si o corifee) ai celor doua tipuri de mediere ratata este o mare legatura politico-ideologica, si ca ale doua personaje se sustin si se cultiva reciproc. Prima e deja cam pe tusa. Alalalt?

Dar ma tem ca m-am cam extins cu textul.

Concluziile ar fi cam asa:

1.Medierea judiciara, in forma legala in vigoare, a cazut de la sine. Solutia este reinstituirea judecatorului de serviciu, care, la primirea cererii, sa lucreze la impacarea partilor, chestie care poate fi si trebuie continuata de judecatorul de scaun, rezultatul fiind transpus intr-o TRANZACTIE. Asta se poate face si de un mediator al instantei, dar inclus in sistemul judiciar, si neaparat jurist. Ceea ce nu inseamna desfiintarea medierii ca profesie liberala.

2.Pentru mediatorul presedinte, sa se instituie angajarea de proba pe un termen de 6 luni. Si la un chelner, si la un jurist, si la un inginer, asa se procedeaza: cinstit si lautareste, chiar contractual: daca nu corespunzi functiei, la revedere, ce e neclar aici?

Evident, ceea ce am scris la pct. 2 de mai sus este o sarja jurnalistica. Nu cred ca se va gasi vreun parlamentar la fel de trasnit ca mine, care sa propuna o asemenea prevedere constitutionala. Da' mai stii? (Ma gandesc, de exemplu, la D-l Ghise).

Dar ce am propus la pct. 1 este perfect plauzibil.

Doar ca, in România: 1. majoritatea cauzasilor striga tare: Nimic, LA LEGE!, deci trebuie mare talent si insistenta ca sa le spui ce e aceea mediere, tranzactie etc.; 2. Presedintele, nici el nu a auzit de medierea constitutionala, deci iese in strada si striga tare: Guvernanti penali, gasca etc. Ce ziceti, care va fi mai repede convins de rostul medierii - poporul sau presedintele?