Ceea ce se petrece in Justitia romana de 22 de ani incoace imi lasa un gust amar. Asta si pentru ca, ziarist de investigatii fiind, am scris mii de articole - din 1990 pana acum, despre evenimentele din decembrie 1989, mineriadele din 1990 si 1991, despre mai toti pasii prin care s-a cimentat Mafia statala in Romania (am publicat chiar o carte cu acest titlu), despre marile escrocherii ale acestor ani, despre politicienii de paie si afaceristii de catifea, in fine....bilantul ar fi mult mai amplu, dar nu cred ca intereseaza cititorii care au lecturat deja anchetele de care aminteam mai sus atunci, la momentul publicarii lor. Azi, dupa 22 de ani, observ cu tristete ca fata Justitiei se schimonoseste din ce in ce mai rau, cu fiecare an care trece, si indiferent de cei ce troneaza in varful ierarhiei magistraturii, nimic nu se schimba. In bine. Dimpotriva. Justitiabilul, ca si mine, e siderat de toate cate se-ntampla.

Cand a avut loc mineriada din 1991, in septembrie, am fost acolo, in „splendoarea” evenimentelor, pas cu pas, in dementa declansata de sosirea minerilor cu trenul si cu Miron Cozma la Baneasa. Aveau un singur scop: sa intre la premierul Petre Roman si sa negocieze. Lucrurile la fata locului au luat alta turnura. Cea planuita in spatele usilor inchise ale serviciilor secrete inca de la inceputul acelui septembrie. Revad si azi, ca intr-un film, secventele celor trei zile de mineriada. Mi se perinda prin fata ochilor pentru ca in acele zile n-am dormit deloc, iar ochii mei mai pastreaza si acum amintirile acelei mineriade si mai resimt si acum efectele gazelor cu sarin si tabun aruncate in nestire pe strazile Bucurestilor. Eram un jurnalist pe teren, lucram la ”Baricada”, fotoreporterul de langa mine era pe vremea aceea Nicu Dardaiac, care de altfel a si fost batut pentru ca si-a permis sa fotografieze camionul cu numar de armata, care a aparut din neant si tragea, printr-un mecanism facut dintr-o sarma groasa, de usile Guvernului. A incasat pumnii de la niste indivizi antrenati, chiar langa mine, apoi am fugit la sediul partidului lui Ion Ratiu, ca sa primeasca colegul meu ingrijiri pentru ca ii siroia sangele din nas. Cand au fost asasinati Andrei Frumusanu si Aurica Crainiceanu, eram tot acolo, in mijlocul evenimentelor, cam la 100 de metri de locul tragediei. Si pot spune cu certitudine, asa cum am mai spus-o pana acum, ca asa cum din Guvern s-a aruncat, in prima zi, o sticla incendiara care i-a facut pe minerii abia sositi in Piata Victoriei sa se ridice de pe bordurile unde asteptau raspunsul premierului (si acesta a fost momentul de instigare la asaltul care a urmat!), tot asa am vazut foc la gura tevii din sediul Guvernului, ca sa auzim, dupa cateva minute, ca doua persoane au cazut impuscate aproape de locul in care ne aflam. Era clar, cat se poate de clar, se trasese de la unul dintre etajele superioare ale Guvernului spre multimea stransa in Piata Victoriei. Minerii n-aveau pistoale, nici pusti, jurnalistii nici atat. Am povestit tot ce-am vazut procurorului militar Surdescu, care s-a ocupat la un moment dat de acest caz. Stia deja de unde s-a tras. Trebuie sa recunosc ca omul a muncit mult. A audiat in nestire, a cerut documente de la toate unitatile speciale si nespeciale chemate sa asigure paza si protectia premierului si a celor din Guvern, a fost blocat in repetate randuri sa continue ancheta, dupa care a finalizat un rechizitoriu si a trimis in judecata un maior, Gabor, care a condus brigada SPP din sediul Guvernului. Dupa, a urmat marea bataie de joc. Nu stiu de unde au avut atata putere, curaj si perseverenta parintii studentului Frumusanu si familia Auricai Crainiceanu, dar oamenii acestia ar putea scrie un roman in cinci volume in care s-ar putea regasi toate durerile lor, toata neputinta si reaua credinta a unui sistem judiciar care, in ansamblul lui, nu a facut nici acum dreptate. Cazul a ajuns la CEDO, si cu toate ca acest caz a ramas pana acum un fel de A.N. murdar (autor necunoscut), adevaratii asasini nu au fost condamnati, desi dosarul acesta a fost o minge de ping-pong intre parchete si instante si invers. Iata ca azi, in locul asasinilor, trebuie sa platim noi, contribuabilii, din buzunarul nostru (caci bugetul din ce altceva e format decat din banii contribuabililor persoane fizice si juridice?), suprema nesimtire a acestui sistem.

Ca sa vedeti in ce a constat aceasta bataie de joc, voi scurta cat pot itinerariul acestui dosar: instanta suprema a admis, in 14 decembrie 2000, recursul prin care se solicita restituirea, pentru completarea anchetei, a dosarului in care maiorul Vasile Dorel Gabor din cadrul Serviciului de Protectie si Paza (SPP) era acuzat de uciderea celor doi tineri in timpul mineriadei din 1991. Aceasta decizie a survenit hotararii Curtii Militare de Apel, care il achitase pe maiorul SPP, considerand ca Vasile Gabor nu este vinovat de impuscarea celor doua persoane. Ofiterul fusese condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti la opt ani inchisoare pentru omor, dar a atacat decizia, a adus in faza recursului un expert in balistica care a incercat sa demonstreze instantei ca cei doi tineri ar fi fost ucisi cu alt tip de munitie decat cel folosit de SPP-ist. Si-uite asa, acesta e bine mersi si-n ziua de azi.

Ei bine, Inalta Curte a trimis dosarul inapoi la Parchet pentru completare si, la finele anului trecut, ancheta a fost redeschisa la Sectia Parchetelor Militare unde, ca de obicei, bate pasul pe loc. CEDO, insa, n-a mai stat dupa distinsii anchetatori. Asa ca acum noi toti va trebui sa platim oalele sparte din acest dosar. Ma-ntreb si eu de ce avem azi aceasta mult trambitata Lege a raspunderii magistratilor si ma mai intreb cand se va termina odata aceasta piesa de prost gust in care Justitia mioritica este trasa de urechi de Justitia europeana. Poate ca-i place, cine stie, asa cum si unor femei batute le e drag sa convietuiasca alaturi de personaje care le ”atentioneaza” in permanenta. Sa fie si alte motive? Posibil. Ma duce gandul la o zicala, banc sau ce-o fi, si concluzia mea despre Justitia de azi din Romania se rezuma la ”Saraca, are unde, are cu ce, dar n-are cu cine”. Caci trebuie sa recunoastem, elucidarea adevarului din astfel de dosare e facuta de procurori profesionisti, dedicati, iar judecarea si impartirea dreptatii sunt facute de judecatori la fel de profesionisti si intelepti. Si cum in sistemul nostru judiciar, si unii si altii sunt precum floarea de colt, daca un dosar gen ”Crainiceanu-Frumusanu” pica pe mainile unor incompetenti, adios, un praz verde si CEDO ne mananca pe toti! Intr-un fel, in cazul ”Frumusanu-Crainiceanu”, Justitia noastra ne-a lasat sa fim noi ”asasinii„ care sa dea socoteala. Din buzunar.