De un suprem profesionalism decizia prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie a inchis definitiv dezbaterile privind aplicarea principiului legii penale mai favorabile in problema coruptiei. Ne referim la Decizia nr. 37 din 13 iunie 2024, pronuntata de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ICCJ, in dosarul 681/1/2014, publicata, joi, 18 iulie 2024, in Monitorul Oficial.

---

 

Decizia a fost pronuntata de un complet format din judecatorii Eleni Cristina Marcu (foto 1, presedinta Sectiei penale a ICCJ), Constantin Epure, Andrei Claudiu Rus, Mircea Mugurel Selea, Adriana Ispas, Valerica Voica, Luminita Cristiu-Ninu (foto 2, raportor in dosar), Lia Savonea si Mihail Udroiu. Hotararea – care se intinde pe 80 de pagini – reprezinta in esenta o declaratie de suveranitate din partea Inaltei Curti, instanta suprema refuzand sa fie complice la incalcarea drepturilor fundamentale ale omului la care a incitat Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE).

Raspunzand unei sesizari formulate de Curtea de Apel Targu-Mures, ICCJ explica de ce instantele nu pot sa lase neaplicata Decizia 67/2022 a instantei supreme – adica dezlegarea de drept pronuntata in urma cu doi ani de Inalta Curte, prin care s-a stabilit ca perioada din Codul penal in care nu a existat intreruperea cursului prescriptiei reprezinta lege penala mai favorabila – asa cum ceruse CJUE in 24 iulie 2023, printr-o hotarare prin care solicita ca instantele sa nu aplice deciziile CCR pe prescriptie si nici principiul legii penale mai favorabile in dosarele privind interesele financiare ale Uniunii Europene, daca exista un risc de impunitate prin inchiderea unui numar mare de cauze.

Prin Decizia 37/2024 pe care Lumea Justitiei o prezinta in editia de astazi, Inalta Curte arata de ce precedenta hotarare prealabila (67/2022) trebuie sa se aplice inculsiv la actele de procedura dinainte de 2018 (anul in care a fost pronuntata prima decizie CCR – 297/2018 – prin care s-a constatat neconstitutionalitatea art. 155 alin. 1 din Codul penal privind intreruperea cursului prescriptiei), deci sa se aplice si pentru perioada 2014 (data intrarii in vigoare a Codului penal care nu prevedea intreruperea prescriptiei) si 2018 (data Deciziei CCR 297/2018, care a fost reconfirmata prin Decizia CCR 358/2022).

Hotararea ICCJ 37/2024 este atasata integral la finalul articolului, insa cateva idei care se despind din aceasta trebuie subliniate.

 

Neaplicarea Deciziei ICCJ 67/2022: incalcarea drepturilor fundamentale

 

Astfel, Inalta Curte atrage atentia ca aplicarea deciziei CJUE in sensul nesocotirii HP-ului 67/2022 va avea ca si consecinta neasigurarea protectiei drepturilor fundamentale in maniera echivalenta sau compatibila cu protectia asigurata de Conventie europeana a drepturilor omului. Or, arata ICCJ, standardul national de protectie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivitatii legii penale mai severe), inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale si a intreruperii acesteia, da substanta principiului legalitatii infractiunii si pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si asigura cel putin garantiile prevazute de acestea, acordand o protectie superioara. In acest sens, nu exista niciun dubiu ca instantele nationale sunt obligate sa aplice standardele nationale, care asigura o protectie mai larga.

Totodata, Inalta Curte precizeaza ca neaplicarea Deciziei ICCJ 67/2022 nu inseamna decat incalcarea dreptului fundamental al legalitatii incriminarii si pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atat ultraactivarii legii mai severe (aplicarea termenelor de prescriptie speciala pentru acte intreruptive de prescriptie anterioare datei de 25 iunie 2018, cand norma referitoare la intrerupere a iesit din fondul activ al legislatiei), cat si retroactivitatii unei legi mai severe (art.155 Cod penal, in continutul prevazut de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2022).

Tratamentul juridic trebuie sa fie acelasi pentru toti

Aceeasi nerespectare a Deciziei ICCJ 67/2022, deci neaplicarea legii penale mai favorabile, ar duce si la incalcarea principiului securitatii juridice, urmand sa fie se creeze premisele aplicarii diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale in timp, in functie de natura infractiunii. Adica inculpatii acuzati si judecati de infractiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE sa nu beneficieze de legea penala mai favorabila, in timp ce inculpatii acuzati si judecati de alte infractiuni sa beneficieze.

In acest context, ICCJ mentioneaza ca ignorarea Deciziei 67/2022 va determina discriminari sau inegalitati de tratament juridic, prin valorificarea unor cauze de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale doar in materia infractiunilor privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii. Asta desi succesiunea de legi in timp nu este susceptibila de un tratament juridic diferit in functie de natura infractiunii, orice alta interpretare fiind contrara CEDO, iar conditiile de tragere la raspundere penala trebuie sa ramana aceleasi pentru orice persoana acuzata, indiferent de tipul de infractiune savarsita, cu exceptarea infractiunilor imprescriptibile. “In masura in care legea a prevazut prescriptibilitatea raspunderii penale, aceasta trebuie sa intervina in aceleasi conditii pentru toti destinatarii legii penale, respectiv pe durata acelorasi termene prevazute de lege si in considerarea acelorasi cauze de intrerupere/suspendare a cursului termenului de prescriptie”, afirma ICCJ.

Riscul sistemic de impunitate, un concept abstract

Foarte importanta este analiza pe care o face Inalta Curte si in legatura cu asa-zisul risc sistemic de impunitate, termen folosit de CJUE pentru a incita la nerespectarea deciziilor CCR si ICCJ pe prescriptie. Inalta Curte arata ca instantele nu dispun de criterii predefinite de legiuitor pe baza carora sa poata aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent intr-un numar semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricarei instante asupra unor criterii de stabilire a notiunilor de mai sus ar insemna arogarea unor atributii care apartin in drept unei alte autoritati a statului, si anume puterea legislativa. Daca s-ar ajunge intr-o asemenea situatie, ca instantele sa isi atribuie atributiile puterii legislative am avea de-a face cu o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat, temelia democratiei constitutionale si a statului de drept.

Concluziile ICCJ

In final, Inalta Curte prezinta sapte concluzii in legatura cu aplicarea Deciziei 67/2022 privind prescriptia:

1. prescriptia raspunderii penale, inseparabila de intreruperea acesteia, in dreptul pozitiv roman si potrivit ordinii constitutionale, este o institutie de drept penal material;

2. normele referitoare la intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale sunt supuse, din perspectiva aplicarii lor in timp, principiului activitatii legii penale prevazut de art. 3 din Codul penal, cu exceptia dispozitiilor legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei si art. 5 din Codul penal, astfel cum a statuat Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, prin Decizia nr. 67/2022, obligatorie;

3. lasarea neaplicata a unor dispozitii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protectie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibila cu articolul 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale;

4. standardul national de protectie a drepturilor fundamentale, mitior lex, (corolar al neretroactivitatii/ultraactivitatii legii penale mai severe), inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale si a intreruperii acesteia, da substanta principiului legalitatii infractiunii si pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asigurand garantiile prevazute de acestea si o protectie superioara, sens in care in acord cu dispozitiile art. 53 din Carta, instantele nationale trebuie sa aplice standardele nationale, care asigura o protectie mai larga;

5. obligatia impusa instantelor prin Hotararea pronuntata in Cauza C - 107/23 PPU are drept consecinta asigurarea unui nivel de protectie a drepturilor fundamentale care nu este echivalent sau comparabil cu protectia asigurata de art. 7 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, iar in aceste conditii, masurile luate de autoritatile judiciare sunt justificate numai atat timp cat aplicarea dreptului unional protejeaza drepturile fundamentale intr-un mod care poate fi considerat cel putin echivalent cu protectia conferita de Conventia europeana a drepturilor omului;

6. riscul sistemic de impunitate pentru infractiunile indreptate impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, in considerarea caruia ar trebui lasata neaplicata Decizia nr. 67/2022 a inaltei Curti de Casatie si Justitie, potrivit Hotararii din Cauza – 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de catre instantele de judecata in absenta unor criterii predefinite de legiuitor, insemnand o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat;

7. succesiunea de legi in timp nu este susceptibila de un tratament juridic diferit in functie de natura infractiunii, dupa cum aceasta este o infractiune indreptata impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o alta infractiune de drept comun, orice alta interpretare fiind de natura sa aduca atingere art. 7 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie si previzibilitate a legii”.

Iata fragmente din Decizia 37/2024 pronuntata de Completul ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (hotararea integrala este atasata la finalul articolului):

 

“In ceea ce priveste intrebarea formulata

263. Intrebarea adresata de instanta de trimitere este una transanta, respectiv, se solicita instantei supreme sa raspunda daca instanta va lasa neaplicat standardul national de protectie a drepturilor fundamentale, reprezentat de aplicarea retroactiva a legii penale mai favorabile - mitior lex -, in interpretarea data prin Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in limitele rezultate din Hotararea din 24 iulie 2023 (Marea Camera), in cauza C-107/23 PPU (Lin), cu alte cuvinte, daca instanta va lasa neaplicata legea mai favorabila care permite ca efectele lipsei unor cauze de intrerupere a termenului de prescriptie a raspunderii penale sa retroactiveze la acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018 (data publicarii Deciziei Curtii Constitutionale nr. 297/2018).

264. In realitate, argumentele dezvoltate in incheierea de sesizare a instantei de trimitere, in favoarea atat a unui raspuns afirmativ, cat si a unuia negativ la intrebarea adresata, se constituie in tot atatea intrebari intermediare care au stat la baza intrebarii finale si care sunt apreciate ca fiind pertinente din perspectiva analizei ce se impune a fi efectuata.

265. In acelasi timp, se constata ca raspunsul la o atare intrebare presupune, in mod necesar, examinarea pe de o parte, a argumentelor Curtii de Justitie a Uniunii Europene redate in Hotararea din 24 iulie 2023 pronuntata cauza C-107/23 PPU, pe de alta parte, a standardului de protectie a drepturilor fundamentale reprezentat de principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, in componenta privind aplicarea neretroactiva a legii penale mai severe, cu corolarul acestuia mitior lex, astfel cum este configurat in ordinea constitutionala romana, in art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 49 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

266. Se retine astfel, ca Hotararea din cauza C-107/23 PPU a fost pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene ca urmare a unei cereri de decizie preliminara formulata de o instanta din Romania, vizand interpretarea dispozitiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 2 alineatul (1) din Conventia PIF si a articolului 49 alin. (1) din Carta, instanta de trimitere intreband daca aceste dispozitii trebuie interpretate in sensul ca instantele unui stat membru sunt obligate sa lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curtii Constitutionale a acestui stat membru prin care este invalidata dispozitia legislativa nationala care reglementeaza cauzele de intrerupere a termenului de prescriptie in materie penala, din cauza unei incalcari a principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, sub aspectul cerintelor acestuia referitoare la previzibilitatea si la precizia legii penale, precum si, pe de alta parte, o decizie a instantei supreme a statului membru mentionat, din care reiese ca normele care reglementeaza aceste cauze de intrerupere, astfel cum decurg din aceasta jurisprudenta constitutionala, pot fi aplicate retroactiv ca lege penala mai favorabila (lex mitior) pentru a repune in discutie hotarari definitive de condamnare, in conditiile in care aceste decizii au drept consecinta incetarea, ca urmare a prescrierii raspunderii penale, a unui numar considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infractiuni de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

267. Cu titlu prealabil, se retine ca este de netagaduit obligatia instantelor de judecata de a respecta si aplica hotararile pronuntate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene, in interpretarea dispozitiilor de drept unional care au efect direct, precum sunt cele din Hotararea din 24 iulie 2023 pronuntata in cauza C – 107/23 PPU, precum si de a asigura aplicarea prevalenta a dispozitiilor dreptului unional in limitele de competenta ale Uniunii Europene.

268. Hotararea din 24 iulie 2023 (Marea Camera), in cauza C-107/23 PPU (Lin) a fost pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in baza dispozitiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE si articolului 2 alineatul (1) din Conventia adoptata in temeiul articolului K.3. din Tratatul privind Uniunea Europeana, privind protectia intereselor financiare ale Comunitatilor Europene (Conventia PIF) si cele trei protocoale aditionale ale acesteia.

269. Este de mentionat ca, dupa ce o perioada indelungata in evolutia dreptului european a existat doar dimensiunea administrativa a protectiei intereselor financiare ale Uniunii, determinata de imprejurarea ca dimensiunea penala a protectiei intereselor financiare nu a facut parte din competentele Uniunii (Comunitatilor), ulterior Tratatului de la Maastricht din 1992, in cadrul pilonului al III-lea interguvernamental, a inceput sa se manifeste si dimensiunea penala a protejarii intereselor financiare ale constructiei europene.

270. Necesitatea incriminarii fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost prevazuta in Conventia adoptata in temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeana privind protectia intereselor financiare ale Comunitatilor Europene, in preambulul Conventiei facandu-se referire la criteriile stabilite pe cale jurisprudentiala de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene, in cauza Comisia impotriva Republicii Elene, in materia combaterii fraudelor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv caracterul efectiv, proportional si disuasiv al sanctiunilor ce trebuie aplicate.

271. Conventia PIF a prevazut in cuprinsul dispozitiilor articolelor 1 si 2, norme minime de armonizare in ceea ce priveste definirea fraudelor impotriva intereselor financiare si a sanctiunilor aplicabile, acestea din urma trebuind sa fie efective, proportionale si disuasive, cel putin in cazurile de frauda grava, apreciata ca fiind o frauda de cel putin 50.000 de euro.

272. Romania a devenit parte la Conventie si la cele trei protocoale ale sale prin efectul punctului 3 al Anexei 1 la Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria si a Romaniei la Uniunea Europeana. Decizia Consiliului din 6 decembrie 2007 privind aderarea Bulgariei si a Romaniei la Conventia adoptata in temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeana, privind protejarea intereselor financiare ale Comunitatilor Europene, la Protocolul din 27 septembrie 1996, la Protocolul din 29 noiembrie 1996 si la cel de-al doilea Protocol din 19 iunie 1997 (2008/40/JAI), publicata in JO L 9 din 12 ianuarie 2008, a luat act despre acest fapt.

273. Ca urmare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene consacra, in art. 325 intitulat „Combaterea fraudei”, principiile fundamentale ale actiunii Uniunii Europene si a statelor membre in materia luptei impotriva faptelor ilicite ce cauzeaza sau pot cauza prejudicii Uniunii. Aceste principii sunt: combaterea efectiva si echivalenta a fraudelor (cel de-al doilea concept fiind cunoscut si sub denumirea de principiul asimilarii) si principiul cooperarii loiale. Cristalizarea lor in timp s-a produs pornind de la jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, incepand cu hotararea pronuntata in asa-numita „Cauza a porumbului grecesc”. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 a fost ratificat de Romania la 4 februarie 2008 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2009.

274. Din dispozitiile anterior mentionate, se desprinde cu evidenta ideea ca desi nu reprezinta o competenta exclusiva a Uniunii Europene din punctul de vedere al principiului atribuirii de competente, protectia intereselor financiare este un domeniu prioritar de actiune al acesteia, iar din formularea art. 310 alin. (6) TFUE, rezulta ca in materia combaterii fraudei si a altor activitati ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, ca parte a unui concept mai larg de protectie a intereselor financiare, exista o competenta partajata a Uniunii Europene cu statele membre.

275. In Hotararea din 24 iulie 2023 pronuntata in cauza C-107/23 PPU (pct.80) Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca edictarea unor sanctiuni penale in vederea protejarii intereselor financiare ale Uniunii, in special a perceperii corecte a acestor venituri, tine de o competenta partajata intre Uniune si statele membre, in sensul articolului 4 alineatul (2) TFUE (in acest sens fiind indicata si Hotararea din 5 decembrie 2017, M.A.S. si M.B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).

276. In continuare, retinand competentele Uniunii Europene in stabilirea normelor minime privind incriminarea fraudelor impotriva intereselor financiare ale acesteia si a sanctiunilor aplicabile (cu precizarea ca prin Conventia PIF s-a prevazut doar aplicarea de sanctiuni penale efective, proportionale si disuasive, nu si cuantumul acestora, astfel de norme minime de armonizare fiind introduse ulterior, prin Directiva 2017/1371), se constata ca, potrivit dispozitiilor art. 267 TFUE, Curtea de Justitie a Uniunii asigura interpretarea tratatelor si a actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii.

277. Prin urmare, concluzia care se desprinde de aici este aceea ca, interpretarea pe care Curtea de Justitie a Uniunii Europene o da dispozitiilor de drept al Uniunii cu privire la obligatia statelor membre de a combate in mod eficient frauda si alte actiuni ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, se impune statelor membre si deci, autoritatilor acestora, legislative sau judecatoresti, cu necesitate.

278. In Hotararea pronuntata, pe baza informatiilor transmise de instanta de trimitere (pct. 91), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca situatia juridica ce rezulta din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si din Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie genereaza un risc sistemic de impunitate pentru infractiunile de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, in special in cauzele a caror complexitate impune efectuarea unor cercetari mai indelungate de catre autoritatile penale. Or, existenta unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerintele articolului 325 alineatul (1) TFUE si ale articolului 2 alineatul (1) din Conventia PIF, astfel cum au fost amintite in hotarare (pct. 91).

279. Cat priveste obligatiile impuse instantelor nationale, dupa ce in prealabil Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat o obligatie de principiu pentru acestea, ca, in conformitate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE si cu articolul 2 alineatul (1) din Conventia PIF, sa lase neaplicate deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, din care rezulta ca, in perioada cuprinsa intre 25 iunie 2018 si 30 mai 2022, dreptul roman nu prevedea nicio cauza de intrerupere a termenului de prescriptie a raspunderii penale, in masura in care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea raspunderii penale intrun numar mare de cazuri de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct.98) si, in acelasi timp, de a lasa neaplicata Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in masura in care aceasta decizie permite invocarea prescriptiei raspunderii penale, in temeiul efectelor deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, ca lege penala mai favorabila (lex mitior), amplificand riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infractiuni (pct. 99), in concret, dupa ce a analizat compatibilitatea acestei obligatii impuse instantelor cu protectia drepturilor fundamentale, a statuat asupra obligatiei instantelor de a lasa neaplicat standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea in discutie, inclusiv in cadrul unor cai de atac indreptate impotriva unor hotarari definitive, a intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale in astfel de procese prin acte de procedura intervenite inainte de o asemenea invalidare.

280. Se constata ca argumentele care au fundamentat aceasta solutie pun in evidenta analizarea de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene a principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, separat, sub diferitele sale cerinte, respectiv, previzibilitatea si precizia legii penale, pe de o parte, si aplicarea retroactiva a legii penale mai favorabile, pe de alta parte. Aceasta, intrucat, in procesul de evaluare a conformitatii normelor cu dreptul Uniunii Europene, folosind informatiile si explicatiile instantei de trimitere, Curtea a retinut urmatoarele: „Contrar standardului national de protectie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instantei de trimitere, se limiteaza la neutralizarea efectului de intrerupere al actelor de procedura efectuate in perioada cuprinsa intre 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale, si 30 mai 2022, data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2022, standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel putin in anumite cazuri, neutralizarea efectului de intrerupere a unor acte de procedura efectuate chiar si inainte de 25 iunie 2018, dar dupa intrarea in vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioada mai mare de patru ani” (pct. 122).

281. In concret, retinand ca principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor impune ca dispozitiile legii penale sa asigure accesibilitatea si previzibilitatea, in ceea ce priveste atat definitia infractiunii, cat si stabilirea pedepsei, iar precizia legii penale presupune ca legea sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele, conditie apreciata ca fiind indeplinita atunci cand justitiabilul poate sti, pornind de la textul dispozitiei pertinente, si, la nevoie, cu ajutorul interpretarii care ii este data de instante, care sunt actiunile si omisiunile care angajeaza raspunderea sa penala, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca: atunci cand a statuat, intro prima etapa, ca legiuitorul roman a incalcat principiul constitutional al previzibilitatii si preciziei legii penale prin faptul ca a permis ca actele de procedura sa intrerupa termenul de prescriptie a raspunderii penale chiar daca aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constitutionala din Romania a aplicat un standard national de protectie a drepturilor fundamentale care vine in completarea protectiei impotriva arbitrariului in materie penala, astfel cum este asigurata de dreptul Uniunii, in temeiul principiului securitatii juridice. Ea a aplicat un astfel de standard national de protectie a drepturilor fundamentale si atunci cand, intro a doua etapa, a constatat in esenta ca lipsa unei interventii a legiuitorului roman pentru a inlocui dispozitia din Codul penal referitoare la intreruperea acestui termen declarata neconstitutionala a dat nastere unei noi situatii lipsite de claritate si de previzibilitate, cu incalcarea acestui principiu constitutional (pct. 115).

282. Prin urmare, a concluzionat ca instantele romane nu sunt obligate sa lase neaplicata jurisprudenta nationala rezultata din cele trei decizii, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE si articolului 2 alineatul (1) din Conventia PIF, in pofida existentei unui risc sistemic de impunitate a unor infractiuni de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, in masura in care deciziile mentionate se intemeiaza pe principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, astfel cum este protejat in dreptul national, sub aspectul cerintelor acestuia referitoare la previzibilitatea si la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescriptie referitor la infractiuni (pct. 118); aceasta, deoarece, acest standard se limiteaza la neutralizarea efectului de intrerupere al actelor de procedura efectuate in perioada cuprinsa intre 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale, si 30 mai 2022, data intrarii in vigoare a Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 71/2022. (pct. 122)

283. In schimb, apreciind ca in conformitate cu art. 49 alin. (1) din Carta, principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) presupune ca in cazul in care, ulterior savarsirii infractiunii, legea prevede o pedeapsa mai usoara, sa se aplice aceasta din urma, ceea ce ar implica in mod necesar o succesiune de regimuri juridice in timp si o schimbare de pozitie, fie in ceea ce priveste calificarea penala a faptelor, fie in ceea ce priveste pedeapsa, si in plus, retinand ca normele care reglementeaza prescriptia in materie penala nu intra in domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din Carta, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca aplicarea acestui standard de protectie pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018, trebuie considerata ca fiind de natura sa compromita suprematia, unitatea si efectivitatea dreptului Uniunii Europene. (pct.108,123).

284. Ca urmare, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a concluzionat ca instantele nationale nu pot, in cadrul procedurilor jurisdictionale prin care se urmareste sanctionarea pe plan penal a infractiunilor de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, sa aplice standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale.

285. Retinand ca obligatia lasarii ca neaplicat priveste standardul de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), acesta facand, de altfel si obiectul intrebarii prealabile, analiza va purta in continuare, asupra acestui principiu de rang constitutional, asupra consecintelor pe care le-ar presupune incalcarea sa, si in special, asa cum si instanta de trimitere se intreaba, daca posibilitatea lasarii lui neaplicate in baza interpretarii pe care Curtea de Justitie o da unor dispozitii de drept al Uniunii, nu ar genera o noua imprevizibilitate in aplicarea legii. In acelasi timp, analiza va purta in mod necesar si asupra includerii normelor referitoare la curgerea termenului de prescriptie si inclusiv, la intreruptibilitatea acestuia, in domeniul de aplicare a principiului legalitatii infractiunii si a pedepsei, in special in componenta corolarului acestuia mitior lex.

Natura juridica a prescriptiei si a intreruperii acesteia si incidenta mitior lex

286. Se retine ca asupra naturii juridice a prescriptiei raspunderii penale, in ansamblul sau, si a intreruperii curgerii termenului de prescriptie, in mod particular, instanta suprema s-a pronuntat anterior, prin Decizia nr. 2185/1970 (a fostului Tribunal Suprem), Decizia nr. 2/2014 si Decizia nr. 67/2022 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, obligatorii pentru instantele nationale, atat in ceea ce priveste dispozitivul, cat si considerentele pe care se sprijina.

287. Incidenta principiului mitior lex in ceea ce priveste actele intreruptive de prescriptie a fost analizata de fostul Tribunal Suprem, in imprejurarea succesiunii de legi penale reprezentand Codurile penale din 1936 si 1968. Deosebit de relevanta in acest sens este Decizia fostului Tribunal Suprem, nr. 2185/1970, care, examinand caracterul de lege mai favorabila a Codului penal din 1936 sau a Codului penal din 1968, a aratat ca „este mai favorabila legea noua, daca prevede conditii mai restrictive in ceea ce priveste actele procesuale care au ca efect inlaturarea prescriptiei. Potrivit legii noi, intrerup cursul prescriptiei numai actele procesuale care potrivit legii trebuie comunicate invinuitului sau inculpatului, si nu orice act procesual, ca in legea anterioara.” Situatia juridica analizata de Tribunalul Suprem in decizia pronuntata este identica cu cea care a rezultat in urma pronuntarii celor doua decizii ale Curtii Constitutionale, nr. 297/2018 si nr. 358/2022, avand in vedere ca sub imperiul Codului penal din 1936 aveau efect intreruptiv de prescriptie orice acte de urmarire sau de instructie, iar potrivit Codului penal din 1968, numai cele care se comunicau invinuitului sau inculpatului.

288. Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, in Decizia nr. 2/2014, a retinut ca prescriptia este o institutie apartinand dreptului penal, si prin urmare, “in privinta acestei materii nu se impunea instituirea unor dispozitii tranzitorii, intrucat, in acord cu art. 15 alin. (2) din Constitutie reflectat in art. 13 din vechiul Cod penal, legislatia prevede solutia de urmat in cazul conflictului de legi.” Mai mult, a retinut ca “avand in vedere si imprejurarea ca modul de reglementare a prescriptiei raspunderii penale prin dispozitiile art. 153-156 din noul Cod penal nu difera de cel stabilit de vechiul Cod penal in art. 121-129, se poate afirma cu certitudine ca prescriptia raspunderii penale este guvernata de norme de drept penal substantial, fiind susceptibila de a beneficia de efectele aplicarii mitior lex.”

289. Prin Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, in urma unei analize laborioase a traditiei constitutionale, a doctrinei si a jurisprudentei nationale si europene, s-a retinut ca normele referitoare la intreruperea cursului prescriptiei sunt norme de drept penal material (substantial) supuse din perspectiva aplicarii lor in timp principiului activitatii legii penale prevazut de art. 3 din Codul penal, cu exceptia dispozitiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata, si art. 5 din Codul penal.

290. Cu referire expresa la intreruperea prescriptiei raspunderii penale, retinand ca aceasta apartine dreptului substantial, cu consecinta incidentei principiului mitior lex, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca: “Avand in vedere delimitarea efectelor prescriptiei raspunderii penale astfel cum rezulta din considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 1.092/2012, intr-un efect principal, reprezentat de inlaturarea raspunderii penale si, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constand in inlaturarea actiunii penale, se retine ca, la randul sau, intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale are un efect de drept material, modificand regimul raspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp in care statul isi poate exercita dreptul de a trage la raspundere penala, si un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare intr-un nou termen in care isi pot exercita rolul activ, conferit de dispozitiile art. 5 din Codul de procedura penala, de stabilire a adevarului, in cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele doua efecte nu se confunda si nu sunt reglementate de aceleasi categorii de norme legale. In consecinta, nu este posibila extinderea regulilor referitoare la aplicarea in timp a legii procesuale care reglementeaza conditiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza, la efectul de drept material al intreruperii cursului prescriptiei. Mai concret, daca s-ar admite ca intreruperea prescriptiei este reglementata de norme procesuale intrucat cauza ei este un act de procedura, ar insemna sa se confunde cauza in sine cu efectul principal constand in intreruperea cursului prescriptiei penale. Or, asa cum s-a aratat, cauza prevazuta de art. 155 alin. (1) din Codul penal (indeplinirea unui act de procedura) are ca efect de drept material intreruperea termenului de prescriptie, care produce consecinta prelungirii termenului in care poate fi atrasa raspunderea penala.”

291. Relevante sunt, in afara considerentelor proprii ale instantei supreme, valorificarile in cuprinsul deciziei de mai sus, ale jurisprudentei Curtii Constitutionale, jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la delimitarea dintre normele de drept material si cele de drept procesual, din perspectiva domeniului de aplicare a dispozitiilor art. 7 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale privind principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), precum si trimiterile la Hotararea pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in Cauza C42/17 („Taricco 2”). De asemenea, sunt relevante trimiterile la opiniile doctrinare, mai vechi si mai noi, care confirma natura juridica a prescriptiei si a intreruperii sale ca fiind institutii de drept penal, circumscrise principiului aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile.

292. S-a retinut ca in jurisprudenta sa constanta Curtea Constitutionala a Romaniei s-a pronuntat asupra prescriptiei in ansamblul sau ca fiind o institutie de drept penal, cu toate consecintele care decurg de aici, inclusiv din perspectiva includerii acesteia in domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. In plus, a subliniat ca simpla asezare a unei norme in Codul penal sau in Codul de procedura penala nu constituie in sine un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedura penala, ci este necesara analizarea si a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul si rezultatul cu privire la raspunderea penala la care conduce norma in discutie. Mai mult, independent de calificarea normei ca apartinand dreptului material sau celui procesual penal, Curtea Constitutionala a retinut ca „in masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile. Asadar, faptul ca textul in discutie figureaza in Codul de procedura penala nu este un impediment in considerarea lui ca fiind o norma de drept penal susceptibila de a fi aplicata retroactiv, in cazul in care este mai blanda” (Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.470/2011 si Decizia Curtii Constitutionale nr. 1483/2011).

293. Au fost invocate: Decizia 1092/2012 prin care Curtea Constitutionala a constatat ca „prevederile art. 124 din Codul penal (...) sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi”, institutia prescriptiei penale fiind inclusa in mod explicit in domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata. Curtea a retinut ca “prescriptia apartine dreptului penal material, si nu dreptului procesual penal. Asa fiind, prescriptia este o cauza de inlaturare a raspunderii penale. Este adevarat ca, inlaturandu-se raspunderea penala, se inlatura si actiunea penala, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din inlaturarea raspunderii penale, efect de ordin material. (...)”; Decizia Curtii Constitutionale nr. 511/2013 prin care s-a retinut ca “Prescriptia raspunderii penale este o cauza de inlaturare a raspunderii penale ca urmare a neexercitarii in timp util de catre stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsa, avand ca efect stingerea acestui drept si a obligatiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sanctiuni penale. Justificata prin varii motive de ordin social si juridic, prescriptia raspunderii penale apare ca o institutie juridica cu efecte atat pe planul dreptului penal substantial, neimplinirea termenului fiind o conditie de pedepsibilitate, cat si pe planul dreptului procesual penal, fiind o conditie de procedibilitate, implinirea termenului de prescriptie impiedicand exercitarea actiunii penale”; in acelasi sens si Decizia nr. 341/2014.

294. Inalta Curte de Casatie si Justitie a constatat astfel ca, pe de o parte, in jurisprudenta sa obligatorie, Curtea Constitutionala a aratat in mod constant ca in dreptul penal roman institutia prescriptiei raspunderii penale este considerata ca apartinand dreptului penal material, iar, pe de alta parte, ca, intr-o serie de decizii de respingere a exceptiilor de neconstitutionalitate invocate in legatura cu dispozitii ce vizeaza ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viata), instanta de contencios constitutional a analizat dispozitiile legale supuse controlului de constitutionalitate strict din perspectiva principiului legalitatii incriminarii si pedepsei consacrat de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si a considerat ca nu intra in domeniul de aplicare a interdictiei retroactivitatii legii penale, dispozitiile unei legi prin care se declara ca imprescriptibile anumite infractiuni, pentru care nu se implinisera termenele de prescriptie la data adoptarii legii mai severe.

295. Analiza Curtii Constitutionale asupra institutiei prescriptiei raspunderii penale a fost reluata in contextul pronuntarii Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat ca solutia legislativa circumscrisa sintagmei „oricarui act de procedura in cauza” din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstitutionala, fiind lipsita de previzibilitate si, totodata, contrara principiului legalitatii incriminarii, pentru ca sintagma folosita avea in vedere si acte ce nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermitandu-i acestuia sa cunoasca aspectul intreruperii cursului prescriptiei si al inceperii unui nou termen de prescriptie a raspunderii sale penale (paragraful 31 din decizie).

296. Reamintind jurisprudenta sa anterioara, Curtea Constitutionala a retinut in considerentele deciziei pronuntate ca dintre principiile care guverneaza raspunderea penala prezinta relevanta principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, prevazut la art. 23 alin. (12) din Constitutie si art. 1 din Codul penal. De asemenea, instanta de contencios constitutional a retinut ca un alt principiu aplicabil raspunderii penale este cel al prescriptibilitatii raspunderii penale, potrivit caruia dreptul statului de a trage la raspundere penala persoanele care savarsesc infractiuni se stinge, daca acesta nu este exercitat intr-un anumit interval de timp. Legiuitorul a reglementat prescriptia raspunderii penale drept o cauza de inlaturare a raspunderii penale, iar pentru a conduce la acest rezultat, termenele de prescriptie prevazute la art. 154 din Codul penal - durata acestora fiind stabilita in functie de natura si gravitatea pedepselor prevazute de lege pentru infractiunile in cazul carora se aplica, trebuie sa curga fara interventia vreunui act de natura a readuce in constiinta publica fapta comisa. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea in atentia societatii a faptului savarsirii infractiunii intrerupe cursul prescriptiei si amana producerea efectelor sale. in acest sens, s-a retinut ca art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale prin indeplinirea oricarui act de procedura in cauza, iar, conform alineatului 2 al aceluiasi articol, dupa fiecare intrerupere, incepe sa curga un nou termen de prescriptie.

297. Curtea Constitutionala a aratat ca analiza dispozitiilor legale ce reglementeaza intreruperea cursului termenului de prescriptie a raspunderii penale trebuie facuta si din perspectiva manierei in care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunostinta suspectului sau a inculpatului ca fapta de natura penala pe care a savarsit-o nu si-a pierdut rezonanta sociala avuta in momentul comiterii sale. Prin prisma acestui ultim aspect, s-a aratat ca intreruperea cursului termenului de prescriptie a raspunderii penale devine eficienta doar in conditiile existentei unor parghii legale de incunostintare a persoanei in cauza cu privire la inceperea unui nou termen de prescriptie, o atare procedura de aducere la cunostinta constand tocmai in comunicarea acelor acte efectuate in cauza, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescriptie a raspunderii penale (paragrafele 23-24). in continuare, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, instanta de contencios constitutional a reiterat concluzia sa in sensul ca prescriptia apartine dreptului penal material si ca aceasta fiind o cauza de inlaturare sau neaplicare a pedepsei, dispozitiile legale care o reglementeaza trebuie sa respecte prevederile constitutionale ale art. 1 alin. (5), cat si principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constitutie.

298. Din perspectiva exigentelor prevazute la art.1 alin. (5) din Legea fundamentala, s-a retinut ca respectarea acestora impune nu doar reglementarea clara, precisa si previzibila a faptelor care constituie infractiuni, ci si a conditiilor in care o persoana poate fi trasa la raspundere penala pentru savarsirea acestora. Prin urmare, si institutia prescriptiei raspunderii penale, care face parte din ansamblul reglementarilor ce au ca scop angajarea raspunderii penale, este supusa acelorasi cerinte ale principiului legalitatii si ale standardelor de calitate a legii (paragraful 26 din decizie).

299. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curtii Constitutionale, s-a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor art.155 alin. (1) din Codul penal, in ansamblul lor, instanta de contencios constitutional retinand ca dupa publicarea Deciziei nr. 297/2018, legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) si (4) din Legea fundamentala, in sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei si reglementarii cazurilor si situatiilor in care intervine intreruperea prescriptiei raspunderii penale, iar lipsa de interventie a legiuitorului a determinat in sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil in situatia intreruperii cursului prescriptiei raspunderii penale si, implicit aplicarea legii prin analogie, avand ca reper un alt cadru reglementat, respectiv dispozitiile echivalente ale vechiului Cod penal. in acelasi sens, s-a retinut ca incercarea organelor judiciare de a da un efect normei in forma ramasa dupa pronuntarea deciziei de neconstitutionalitate a generat o practica neunitara, consemnata si in doua decizii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie - pronuntate in baza unor sesizari inadmisibile in cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, punctul de plecare al acestei jurisprudente divergente, constituindu-l calificarea diferita a naturii/tipologiei deciziei de neconstitutionalitate si a efectelor asociate acesteia, unele instante apreciind ca este o decizie simpla/extrema, iar altele, o decizie interpretativa.

300. Clarificand natura juridica a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simpla, Curtea Constitutionala a aratat ca legiuitorului ii revenea sarcina sa stabileasca in mod clar si previzibil cazurile de intrerupere a cursului termenului prescriptiei raspunderii penale, iar nerespectarea acestei obligatii a avut ca rezultat crearea unui viciu de neconstitutionalitate mai grav generat de aplicarea neunitara a dispozitiilor art.155 alin. (1) din Codul penal.

301. Facand referire la statuarile sale anterioare, instanta de contencios constitutional a reiterat ca a permite celui care interpreteaza si aplica legea penala, in absenta unei norme exprese, sa stabileasca el insusi regula dupa care urmeaza sa rezolve un caz, luand ca model o alta solutie pronuntata intr-un alt cadru reglementat, reprezinta o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Constitutionale, art.7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art. 23 alin. (12) din Constitutia Romaniei, care consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe langa interzicerea, in mod special, a extinderii continutului infractiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infractiuni, prevad si principiul potrivit caruia legea penala nu trebuie interpretata si aplicata extensiv in defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (paragraful 71 al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curtii Constitutionale).

302. A mai aratat instanta de contencios constitutional ca, desi in considerentele Deciziei nr. 297/2018 s-a facut trimitere la vechea reglementare si au fost evidentiate reperele unui comportament constitutional pe care legiuitorul avea obligatia sa si-l insuseasca, acest fapt nu putea fi interpretat ca semnificand o permisiune ce ar fi fost acordata organelor judiciare de a stabili ele insele cazurile de intrerupere a prescriptiei raspunderii penale.

303. In consecinta, Curtea Constitutionala a constatat ca pe perioada cuprinsa intre data publicarii Deciziei nr. 297/2018 si pana la intrarea in vigoare a unui act normativ care sa clarifice norma de la art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea expresa a cazurilor apte sa intrerupa cursul termenului prescriptiei raspunderii penale, fondul activ al legislatiei nu a continut vreun caz care sa permita intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale, respectiv in perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 (data cand a fost publicata Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2022, act normativ care a modificat prevederea legala declarata ca fiind neconstitutionala).

304. In raport de efectele pe care cele doua decizii ale Curtii Constitutionale le-au produs, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia nr. 67/2022, a retinut ca instanta de contencios constitutional, intr-o jurisprudenta constanta, a aratat ca deciziile sale prin care se constata ca fiind neconstitutionale anumite norme legale pot avea aptitudinea de a reconfigura continutul unor norme de incriminare, ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, in ambele cazuri dispozitiile constatate ca neconstitutionale fiind eliminate din fondul activ al legislatiei. Or, prin eliminarea unei dispozitii sau a unei parti dintr-o dispozitie legala ca efect al deciziei de constatare a neconstitutionalitatii ei, lipsa reglementarii in materia respectiva sau norma partiala ramasa in vigoare poate intra in domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.

305. Totodata, se apreciaza ca prezinta relevanta, sub acest aspect, si considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018 pronuntate de Curtea Constitutionala, paragrafele 44 si 59: „44. Din aceasta perspectiva, Curtea constata ca posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminarii unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai usoare decat cea care se executa poate fi generata nu numai de o lege noua de dezincriminare sau o lege penala mai favorabila, ci si de insasi o decizie a Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare. (…) 59. In concluzie, intrucat efectele deciziei de admitere, pronuntate de Curtea Constitutionala, privind o norma de incriminare trebuie sa fie imediate, aplicabile atat in cauzele pendinte, cat si in cele definitiv judecate, si independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constata ca solutia legislativa cuprinsa in art. 595 alin. (1) din Codul de procedura penala, care nu prevede si decizia Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de inlaturare sau modificare a pedepsei/masurii educative, si solutia legislativa cuprinsa in art. 4 din Codul penal, care nu asimileaza efectele unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afecteaza dispozitiile constitutionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea in drepturi a cetatenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea si aplicarea pedepsei si art. 147 alin. (1) si alin. (4) referitor atat la incetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstitutionale, cat si la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, precum si dispozitiile art. 7 – Nicio pedeapsa fara lege din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.”

306. In aceeasi ordine de idei, trebuie amintite si efectele pe care le produc deciziile Curtii Constitutionale prin care sunt constatate neconstitutionale anumite norme de drept sau sunt reconfigurate. In jurisprudenta sa, instanta de contencios constitutional a statuat ca efectele deciziilor sale se aplica nu doar in privinta raporturilor juridice ce urmeaza a se naste dupa publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, (facta futura), ci si situatiilor juridice pendinte, adica tuturor proceselor in curs, pana la pronuntarea unei hotarari definitive si, in mod exceptional, unor situatii care au devenit facta praeterita in temeiul art. 147 alin. (1) din Constitutia Romaniei si a jurisprudentei dezvoltate pe marginea acestor dispozitii de catre Curtea Constitutionala (Decizia nr. 847/2008, Decizia nr. 26/2016).

307. Referindu-se la efectele deciziilor sale, Curtea Constitutionala a stabilit ca decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala incetandu-si aplicarea pentru viitor. O norma juridica declarata neconstitutionala s-a bucurat doar anterior de prezumtia de conformitate cu Constitutia, ulterior unui astfel de moment, respectiva norma nemaiputand fi valorificata juridic in niciun fel, deoarece ar conduce la ultraactivitatea acesteia, contrar dispozitiilor legale.

308. In consecinta, orice cauza in care este incidenta o norma in privinta careia a fost admisa exceptia de neconstitutionalitate este considerata pendinte pana la finalizarea procesului penal. Cu referire la acest aspect, Curtea Constitutionala a subliniat ca exceptia de neconstitutionalitate nu este doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii numai raporturilor juridice care urmeaza a se naste, intrucat si-ar pierde esentialmente caracterul concret.

309. Avand in vedere ca exceptia de neconstitutionalitate este, de principiu, o chestiune prejudiciala, o problema juridica a carei rezolvare trebuie sa preceada solutionarea litigiului cu care este conexa, Curtea Constitutionala a retinut ca aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizeaza atat situatiile juridice ce urmeaza a se naste - facta futura, cat si situatiile juridice pendinte si, in mod exceptional, acele situatii care au devenit facta praeterita. In aceste conditii, Curtea Constitutionala a mai retinut ca o decizie de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate se aplica in cauzele aflate pe rolul instantelor judecatoresti la momentul publicarii acesteia (cauze pendinte), in care respectivele dispozitii sunt aplicabile, indiferent de invocarea exceptiei pana la publicarea deciziei de admitere, intrucat ceea ce are relevanta este ca raportul juridic guvernat de dispozitiile legii declarate neconstitutionale sa nu fie definitiv consolidat. In acest mod, efectele deciziei de admitere a instantei de contencios constitutional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.185 din 11 martie 2016).

310. In raport de argumentele expuse, concluzia intermediara care rezulta este aceea ca, in raport de jurisprudenta obligatorie a Curtii Constitutionale si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dispozitiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care in perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 nu au prevazut vreo cauza de intrerupere a prescriptiei, constituie dispozitii legale supuse tuturor regulilor de aplicare in timp a legii penale, inclusiv regulii aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile.

311. In aceste conditii, retinand ca in ordinea constitutionala romana, normele referitoare la prescriptia raspunderii penale in ansamblul sau, inclusiv cele privind intreruperea acesteia concretizeaza o punere in aplicare a principiului legalitatii incriminarii si a pedepsei, trebuie stabilit daca standardul national de protectie a drepturilor fundamentale reprezentat de acest principiu este in acord cu garantiile prevazute de articolul 7 si art. 15 alin. (2) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si, prin urmare, in lumina prevederilor art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, si cu cele prevazute de art. 49 din Carta, si daca, un astfel de standard national constitutional poate fi lasat neaplicat, in cauzele avand ca obiect infractiuni de frauda grava impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, in sensul intrebarii prealabile formulate.

Standardul national si conventional de protectie a drepturilor fundamentale mitior lex si domeniul de aplicare a principiului legalitatii incriminarii si pedepsei

312. In dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile este consacrat la nivel constitutional, fiind prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata. Totodata, aplicarea legii penale mai favorabile este prevazuta si de dispozitiile art. 5 din Codul penal, pentru cauzele nejudecate definitiv, respectiv de art. 6 din Codul penal, pentru cauzele definitiv judecate.

313. Potrivit art. 5 alin. (1) si (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv actelor normative sau prevederilor acestora care au fost declarate neconstitutionale, daca in timpul cand acestea s-au aflat in vigoare au cuprins dispozitii penale mai favorabile, ceea ce presupune ca daca o norma devine mai favorabila in urma unei decizii de constatare a neconstitutionalitatii ei (integral sau partial) va putea retroactiva in baza principiului legii penale mai favorabile.

314. La nivel international, principiul aplicarii legii penale mai favorabile este prevazut si de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile civile si politice.

315. Cu privire la principiul legalitatii incriminarii si pedepsei, „nullum crimen, nulla poena sine lege”, jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a statuat ca garantiile consacrate de art.7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale reprezinta o componenta esentiala a suprematiei legii si ocupa un loc primordial in cadrul sistemului de protectie a drepturilor omului. Asa cum rezulta din obiectul si scopul sau, art.7 paragraful 1 trebuie interpretat si aplicat in asa fel incat sa asigure o protectie efectiva impotriva urmaririlor si a condamnarilor penale arbitrare. Deopotriva, articolul 7 paragraful 1 interzice aplicarea retroactiva a legii penale in detrimentul acuzatului. Acesta stabileste, de asemenea, principiul conform caruia numai legea poate defini o infractiune si prescrie o pedeapsa. In timp ce interzice, in special, extinderea domeniului de aplicare al infractiunilor existente la fapte care anterior nu erau infractiuni, articolul 7 paragraful 1 stabileste, de asemenea, principiul conform caruia legea penala nu trebuie interpretata in mod extensiv in detrimentul unui acuzat, de exemplu prin analogie. Rezulta ca infractiunile si sanctiunile aferente trebuie sa fie clar definite prin lege, cerinta indeplinita in cazul in care un justitiabil are posibilitatea de a cunoaste, din insusi textul normei juridice relevante si, daca este necesar, cu ajutorul interpretarii acesteia de catre instante si in urma obtinerii unei asistente judiciare adecvate, care sunt actele si omisiunile ce pot angaja raspunderea sa penala si care este pedeapsa pe care o risca in virtutea acestora.

316. Conventia nu a prevazut aplicabilitatea legii penale mai favorabile in mod expres, si desi in anul 1978, Comisia Europeana a Drepturilor Omului a mentionat ca, spre deosebire de articolul 15 alin. (1) teza finala din Pactul Natiunilor Unite privind Drepturile civile si politice, articolul 7 din Conventie nu a garantat dreptul la o pedeapsa mai blanda prevazuta de o lege ulterioara, idee reluata si de Curte, care in decizii ulterioare a reiterat ca art. 7 din Conventie nu ofera dreptul infractorului de aplicare a unei legi penale mai favorabile in cazul unei succesiuni de legi de la momentul comiterii faptei si pana la momentul judecarii, jurisprudenta Curtii s-a schimbat, admitand ca in statele in care este prevazut acest drept, cetatenilor trebuie sa li se asigure respectarea lui.

317. Intr-o serie de decizii pronuntate in ultimii ani, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, pe langa interzicerea aplicarii retroactive a legii penale mai severe in detrimentul acuzatului a stabilit ca articolul 7 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului garanteaza implicit si principiul aplicarii retroactive a legii penale mai blande. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca principiul aplicarii legii penale mai blande se concretizeaza in regula potrivit careia, in cazul in care exista diferente intre legea penala in vigoare la momentul savarsirii infractiunii si legile penale ulterioare, adoptate inainte de pronuntarea unei hotarari definitive, instantele trebuie sa aplice legea ale carei dispozitii sunt cele mai favorabile acuzatului. Jurisprudenta evocata subliniaza ca a acorda unui inculpat beneficiul unei pedepse mai blande, prevazuta de o legislatie ulterioara infractiunii, este in concordanta cu principiul statului de drept, din care articolul 7 constituie o parte esentiala, iar obligatia de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale carei dispozitii sunt cele mai favorabile inculpatului reprezinta o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este in acord cu un alt element esential al articolului 7, respectiv previzibilitatea pedepselor. De asemenea, subliniaza ca, in contextul evolutiei importante care a avut loc la nivel international si care, prin instrumentele adoptate - Conventia americana a drepturilor omului – articolul 9, si Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – articolul 49 paragraful 1, garanteaza efectul retroactiv al unei legi care prevede o pedeapsa mai blanda adoptata dupa comiterea infractiunii respective, trebuie sa se recunoasca ca aplicarea unei legi penale care prevede o pedeapsa mai usoara constituie un principiu fundamental al dreptului penal.

318. Pentru Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cazul in care un stat prevede expres in legislatia sa principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile, acesta trebuie sa permita justitiabililor sai sa exercite acest drept, conform garantiilor din Conventie. In Cauza Mihai Toma impotriva Romaniei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in paragraful 26 ca art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cere, in virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „sa interzica aplicarea retroactiva a legislatiei penale mai punitive in detrimentul acuzatului si sa garanteze aplicarea retroactiva a legislatiei mai favorabile”.

319. Curtea a constatat incalcarea art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, deoarece aplicarea retroactiva a Codului penal a fost in defavoarea reclamantilor, iar acestia nu au beneficiat de garantii efective impotriva impunerii unei pedepse mai severe (Cauza Maktouf si Damjanovic impotriva Bosniei si Hertegovinei, pct.70).

320. In Cauza Gouarre Patte impotriva Andorra, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca a fost incalcat art. 7 din Conventie, din pricina refuzului instantelor judecatoresti de a aplica legea penala mai favorabila. Unul dintre principalele argumente care au determinat Curtea sa ajunga la aceasta concluzie a constat in faptul ca legislatia nationala prevedea expres aplicarea legii penale mai favorabile ulterior condamnarii definitive in privinta pedepselor. in cuprinsul hotararii a precizat expres ca: „In cazul in care un stat prevede in mod expres in legislatia sa principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile (asa cum este cazul articolului 7 § 3 din noul Cod penal andorran), acesta trebuie sa permita justitiabililor sai sa isi exercite acest drept in conformitate cu garantiile conventionale”.

321. Din cele de mai sus, reiese faptul ca, in masura in care legiuitorul unui stat semnatar al Conventiei a decis aplicarea unui standard de protectie superior al unui drept fundamental, garantat de Conventie, instantele judecatoresti nu ar putea diminua acest standard printr-o interpretare jurisprudentiala contrara normelor legislative, fara a incalca statul de drept si insasi Conventia. Interpretarea este in acord cu prevederile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cu care, niciuna dintre dispozitiile prezentei Carte nu poate fi interpretata ca restrangand sau aducand atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale recunoscute, in domeniile de aplicare corespunzatoare, de dreptul Uniunii Europene si dreptul international, precum si de conventiile internationale la care Uniunea sau toate statele membre sunt parti, si in special Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si prin constitutiile statelor membre.

322. In consecinta, se apreciaza ca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi invocata in vederea diminuarii standardului de protectie national in ceea ce priveste principiul legalitatii incriminarii si pedepsei si aplicarii legii penale mai favorabile.

323. In ceea priveste prescriptia, asa cum rezulta din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, se constata ca in evaluarea incidentei dispozitiilor art. 7 din Conventie sub aspectul ne/retroactivitatii legii penale mai severe, Curtea a evaluat normele in materia prescriptiei avand in vedere calificarea acesteia in dreptul intern al statelor membre, ca institutie de drept penal sau procesual penal. Cu toate acestea, atunci cand o dispozitie descrisa ca procedurala in dreptul intern are o influenta asupra severitatii pedepsei care trebuie aplicata, Curtea considera aceasta dispozitie ca „drept penal material“, careia i se aplica ultima fraza din art. 7 § 1 [Scoppola impotriva Italiei (nr.2) (MC), pct. 110-113, privind o dispozitie din Codul de procedura penala consacrata severitatii pedepsei care trebuie aplicata atunci cand procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].

324. Relevant este ca prin Hotararea din 22 iunie 2000, pronuntata in Cauza Cöeme si altii impotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat ca prelungirea termenului de prescriptie nu implica o incalcare a drepturilor garantate de art. 7, intrucat aceasta dispozitie nu poate fi interpretata ca interzicand o prelungire a termenelor de prescriptie, prin aplicarea imediata a unui drept procedural, in cazul in care infractiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitari. Cu toate acestea, chiar si in Cauza Cöeme si altii impotriva Belgiei, dupa ce Curtea a admis aplicarea imediata a unui drept procedural, chiar daca a fost mai sever decat legea anterioara, in paragraful 145 a subliniat ca principiile enuntate in propria jurisprudenta privind aplicarea art. 7 din Conventie reprezinta regula calauzitoare potrivit careia legea penala nu trebuie sa fie pe larg interpretata in detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeasi solutie izvoraste si din Hotararea din 25 mai 1993, pronuntata in Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, si Hotararea din 27 septembrie 1995, pronuntata in Cauza G. contra Frantei, paragraful 26.

325. Diferentierea pe care Curtea Europeana o face intre normele de drept penal si drept procesual penal, pentru a stabili daca sunt incidente dispozitiile art. 7 din Conventie, rezulta cu claritate din Hotararea din 10 noiembrie 2004, pronuntata in Cauza Achour contra Frantei, paragraful 35, unde a statuat ca starea de recidiva este o componenta a sanctionarii penale a unei persoane, astfel incat regulile privind neretroactivitatea legii trebuie sa functioneze si in aceasta materie.

326. Se mai retine ca la solicitarea Curtii de Casatie din Republica Armenia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a emis la data de 26 aprilie 2022 un Aviz consultativ, in temeiul Protocolului nr.16 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cu privire la incidenta articolului 7 din Conventie, in materia prescriptiei penale. Cererea formulata urmarea sa stabileasca compatibilitatea cu principiul legalitatii incriminarii si pedepsei in situatia in care printr-o norma de drept international s-a prevazut imprescriptibilitatea faptelor precum cele din cauza (tortura), desi potrivit dreptului national raspunderea penala era prescrisa. Curtea a constatat ca situatia analizata, in care modificarea legislativa privind prelungirea termenului de prescriptie a raspunderii penale a intervenit dupa expirarea termenului de prescriptie initial, trebuie considerata ca fiind incompatibila cu principiile fundamentale ale legalitatii si previzibilitatii consacrate de articolul 7 din Conventie. (paragraful 77 din Avizul emis in data de 26 aprilie 2022). A statuat incalcarea articolului 7 din Conventie atunci cand raspunderea penala a fost „reactivata” dupa expirarea unui termen de prescriptie, intrucat in caz contrar inseamna acceptarea „aplicarii retroactive a legii penale in defavoarea unui acuzat”.

327. Desi problema de drept ce face obiectul sesizarii in prezenta cauza prezinta elemente de diferentiere fata de cea anterior expusa, consideram ca Avizul consultativ este relevant deoarece Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat prelungirea termenului de prescriptie din perspectiva principiului legalitatii incriminarii si pedepsei, in temeiul articolului 7 din Conventie.

328. In acelasi timp, jurisprudenta anterior mentionata pune in evidenta faptul ca indiferent de valenta atribuita prescriptiei raspunderii penale, ca apartinand dreptului penal sau procesual penal, Curtea a statuat in sensul incompatibilitatii cu principiile legalitatii si previzibilitatii a “reactivarii” raspunderii penale in baza unor termene de prescriptie deja implinite la data aparitiei normei de prelungire a acestora.

329. In masura in care in dreptul national, normele care au reglementat prescriptia, astfel cum au fost sanctionate de Curtea Constitutionala, in perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 nu au prevazut prescriptia speciala, ci doar pe cea generala, constituind astfel lege mai favorabila in succesiunea dispozitiilor privind prescriptia, lasarea ca neaplicata a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect, fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate incepand cu 30 mai 2022 (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severa, ambele situatii fiind de natura a incalca dispozitiile art. 7 din Conventia europeana referitoare la principiul legalitatii incriminarii si pedepsei, conducand la reactivarea raspunderii penale dupa expirarea termenului de prescriptie aplicabil.

330. Se retine ca notiunea de lege la care face referire articolul 7 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului este in acord cu interpretarea pe care Curtea Constitutionala a dat-o acesteia (Decizia nr. 651/2018 prin care s-a constatat ca solutia legislativa cuprinsa in art. 4 din Codul penal, care nu asimileaza efectele unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare, cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afecteaza dispozitiile constitutionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea in drepturi a cetatenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea si aplicarea pedepsei si art. 147 alin. (1) si alin. (4) referitor atat la incetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstitutionale, cat si la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, precum si dispozitiile art. 7 – Nicio pedeapsa fara lege din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale). Curtea Europeana a statuat ca legea cuprinde atat legea, cat si jurisprudenta (care o interpreteaza si aplica). intr-o cauza cu ocazia analizei efectuate din perspectiva articolului 7 din Conventie, Curtea a statuat ca o decizie de neconstitutionalitate este echivalenta unei modificari legislative si supusa astfel regulii generale privind solutionarea conflictului de legi penale in timp. Tot astfel, legea corespunde dreptului izvorat atat din lege, cat si din jurisprudenta si implica anumite conditii calitative, printre care accesibilitatea si previzibilitatea [Del Río Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 91; S.W. impotriva Regatului Unit, pct. 35].

331. In acest fel se raspunde la unul dintre argumentele instantei de trimitere in sensul ca nici principiul legalitatii incriminarii si pedepsei si nici corolarul sau, principiul mitior lex, nu ar garanta in mod explicit aplicarea unei anume interpretari a legii penale privitoare la prescriptia penala.

332. Principiul aplicarii legii penale mai favorabile face parte, de asemenea, si din dreptul penal al Uniunii Europene. Potrivit art. 49 alin. (1) din carta nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau omisiune care, in momentul savarsirii, nu constituia infractiune potrivit dreptului intern sau dreptului international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai mare decat cea aplicabila la momentul savarsirii infractiunii. in cazul in care, ulterior savarsirii infractiunii, legea prevede o pedeapsa mai usoara, se aplica aceasta din urma.

333. Curtea de Justitie a Uniunii Europene arata in jurisprudenta sa, ca aplicarea legii penale mai favorabile se intemeiaza pe constatarea ca legiuitorul si-a schimbat optica „fie cu privire la calificarea penala a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicata unei infractiuni”. In Hotararile din 7 august 2018, Clergeau si altii, C115/17, EU:C:2018:651, pct.26; din 6 octombrie 2016, Paoletti si altii, C218/15, EU:C:2016:748, pct.25 si din 3 mai 2005, Berlusconi si altii, C387/02, C391/02 si C403/02, EU:C:2005:270, pct.68 si 69, Curtea a statuat ca acest principiu decurge din traditiile constitutionale comune ale statelor membre si, in consecinta, trebuie sa fie considerat ca facand parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanta nationala trebuie sa le respecte atunci cand aplica dreptul national. Curtea a mentionat faptul ca principiul lex mitior se aplica normelor de drept material in aceste cauze.

334. Curtea de Justitie a Uniunii Europene a subliniat importanta, atat in ordinea juridica a Uniunii Europene, cat si in ordinile juridice nationale, pe care o prezinta principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, care impune ca legea penala aplicabila sa fie previzibila, precisa si neretroactiva, aratand ca principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor face parte din traditiile constitutionale comune statelor membre (a se vedea, in ceea ce priveste principiul neretroactivitatii legii penale, Hotararea din 13 noiembrie 1990, Fedesa si altii, C331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum si Hotararea din 7 ianuarie 2004, X, C60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) si a fost consacrat prin diferite tratate internationale, in special la articolul 7 alineatul (1) din CEDO (a se vedea in acest sens Hotararea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

335. A mai retinut ca principiul securitatii juridice impune, pe de o parte, ca normele de drept sa fie clare si precise si, pe de alta parte, ca aplicarea lor sa fie previzibila pentru justitiabili, mai ales atunci cand ele pot produce consecinte defavorabile. Principiul mentionat constituie un element esential al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atat ca valoare fondatoare a Uniunii Europene, cat si ca valoare comuna statelor membre (pct. 114 din Hotarare, precum si Hotararea din 28 martie 2017, Rosneft, C72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 si 162, precum si Hotararea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul si Consiliul, C156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 si 223).

336. Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca daca instanta nationala ar fi determinata sa considere ca obligatia de a lasa neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal se loveste de principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, ea nu ar trebui sa se conformeze acestei obligatii, iar aceasta chiar daca respectarea obligatiei respective ar permite indreptarea unei situatii nationale incompatibile cu dreptul Uniunii (pct. 61 din Hotararea M.A.S. si M.B.. C42/17; a se vedea prin analogie Hotararea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 si 59).

337. Se retine astfel, ca, din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, inlaturarea de la aplicare a unor norme sau decizii nationale pentru asigurarea efectivitatii dreptului Uniunii Europene nu este posibila in cazul incalcarii art. 49 din Carta, in nicio situatie. Curtea a statuat ca instantele nationale competente, atunci cand trebuie sa decida in proceduri in curs sa lase neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal, au obligatia sa se asigure ca drepturile fundamentale sunt respectate (Tarico II, pct. 53). In aceasta privinta, autoritatile si instantele nationale sunt libere sa aplice standarde nationale de protectie a drepturilor fundamentale, cu conditia ca aceasta aplicare sa nu compromita nivelul de protectie prevazut de carta, astfel cum a fost interpretata de Curte, si nici suprematia, unitatea si caracterul efectiv al dreptului Uniunii (pct. 47 Tarico II).

338. Din Explicatiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese ca, potrivit articolului 52 alineatul (3) din Carta, dreptul garantat la articolul 49 din aceasta are acelasi inteles si acelasi domeniu de aplicare ca si dreptul garantat prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

339. Protectia pe care normele de drept european o asigura drepturilor fundamentale este prezumata de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca fiind una cel putin echivalenta cu cea prevazuta in Conventia europeana a drepturilor omului. Curtea Europeana a afirmat aceasta prezumtie intr-o serie de cauze in care a analizat dreptul Uniunii, asa - numita prezumtie Bosphorus, potrivit careia, protectia drepturilor fundamentale oferita in cadrul sistemului Uniunii Europene, este cel putin echivalenta cu cea prevazuta in Conventia europeana a drepturilor omului, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca a fost in mod vadit deficitara sau derezonabila. Curtea Europeana a statuat ca, desi Conventia nu interzice partilor contractante sa transfere puterea suverana unei organizatii internationale (inclusiv uneia supranationale, Uniunea Europeana) pentru a continua cooperarea in anumite domenii de activitate, statele parti raman totusi responsabile in temeiul art. 1 din Conventie pentru toate actele si omisiunile organelor lor, inclusiv cele care decurg din necesitatea respectarii obligatiilor legale internationale [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim sirketiBosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim sirketi impotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 153]. Totusi, masurile luate de stat in conformitate cu aceste obligatii legale sunt justificate atat timp cat se considera ca organizatia relevanta (in cazul de fata UE) protejeaza drepturile fundamentale intr-un mod care poate fi considerat cel putin echivalent cu protectia conferita de Conventie. Prin „echivalent”, Curtea intelege „comparabil” [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim sirketi impotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 155; a se vedea de asemenea, in ceea ce priveste originea acestei notiuni, M. & Co. impotriva Republicii Federale Germania, decizia Comisiei, 1990]. Orice astfel de constatare a „echivalentei” poate fi supusa examinarii in lumina oricarei modificari relevante a protectiei drepturilor fundamentale [Avotiņš impotriva Letoniei (MC), 2016, pct. 101].

340. Curtea a tinut seama in special de dispozitiile articolului 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit carora, in masura in care drepturile cuprinse in carta corespund unor drepturi garantate prin Conventie, intelesul si intinderea lor sunt aceleasi, fara a aduce atingere posibilitatii ca dreptul Uniunii Europene sa confere o protectie mai larga.

341. Din aceasta perspectiva, se considera ca obligatiile impuse instantelor prin Hotararea pronuntata in Cauza C -107/23 PPU vor genera consecinta de a nu asigura protectia drepturilor fundamentale de o maniera echivalenta sau comparabila cu protectia asigurata de Conventie, prin urmare, o protectie deficitara, intrucat in procesul de evaluare a compatibilitatii normelor de drept intern cu dreptul Uniunii aplicabil in domeniul analizat (protectia intereselor financiare ale Uniunii Europene) Curtea de Justitie a Uniunii Europene a avut in vedere informatiile si explicatiile instantei de trimitere care au reflectat deficitar si pe alocuri, eronat, situatia juridica rezultata din cele trei decizii nationale, in special cele referitoare la principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei in ordinea constitutionala romana si la efectele pe care le produc deciziile Curtii Constitutionale in cauzele pendinte.

342. Ca o concluzie intermediara a considerentelor expuse, se constata ca standardul national de protectie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivitatii legii penale mai severe), inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale si a intreruperii acesteia, da substanta principiului legalitatii infractiunii si pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si asigura cel putin garantiile prevazute de acestea, acordand o protectie superioara, sens in care avand in vedere dispozitiile art. 53 din Carta, instantele nationale trebuie sa aplice standardele nationale, care asigura o protectie mai larga.

Aplicarea/neaplicarea principiului mitior lex in materia intreruperii cursului prescriptiei

343. Pentru a raspunde la intrebarea instantei de trimitere daca dezlegarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 67/2022, in ceea ce priveste aplicarea principiului mitior lex in materia intreruperii cursului prescriptiei, va ramane neaplicata in limitele rezultate din hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU, adica pentru perioada anterioara datei de 25 iunie 2018, in masura in care s-au efectuat acte de procedura care au intrerupt prescriptia in cauze avand ca obiect infractiuni impotriva intereselor financiare, se impun a fi facute alte cateva consideratii suplimentare.

344. In primul rand, asa cum s-a aratat deja, lasarea ca neaplicata a dezlegarii date de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala ar implica incalcarea unor drepturi fundamentale, or, in chiar Hotararea din cauza C -107/23 PPU, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca este necesar ca instantele sa verifice daca obligatia de a lasa neaplicate asemenea decizii contravine, intro situatie precum cea in discutie in litigiul principal, protectiei drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental incalcat ar fi acela al legalitatii incriminarii si pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atat ultraactivarii legii mai severe (aplicarea termenelor de prescriptie speciala pentru acte intreruptive de prescriptie anterioare datei de 25 iunie 2018, cand norma referitoare la intrerupere a iesit din fondul activ al legislatiei), cat si retroactivitatii unei legi mai severe (art.155 Cod penal, in continutul prevazut de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2022).

345. In al doilea rand, neaplicarea legii penale mai favorabile, corolar al neretroactivitatii legii penale mai severe, este de natura sa incalce principiul securitatii juridice si sa creeze premisele aplicarii diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale in timp, in functie de natura infractiunii, dupa cum aceasta este o infractiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o alta infractiune.

346. Principiul securitatii juridice impune nu doar ca normele existente sa fie previzibile, cunoscute si intelese, ci in acelasi timp, solutiile juridice corespunzatoare acestora sa ramana relativ stabile si fara echivoc. Pentru respectarea cerintei previzibilitatii legii penale, decisiva este aplicarea consecventa a legii in sensul ei substantial, in care este utilizat in Conventie, care include jurisprudenta si legea nescrisa (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea din 21 octombrie 2013 din Cauza Del Río Prada c. Spaniei, par. 115). Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie are caracter obligatoriu in dreptul roman si a fost aplicata deja in practica judiciara, in acelasi sens fiind si unul dintre argumentele instantei de trimitere a prezentei sesizari.

347. Pe langa imprecizia ce ar genera-o lasarea neaplicata a Deciziei nr. 67/2022, o consecinta negativa va fi si aceea a unor discriminari sau inegalitati de tratament juridic, prin valorificarea unor cauze de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale doar in materia infractiunilor privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii sau in alte materii, care nu fac insa obiectul sesizarii de fata. Or, succesiunea de legi in timp nu este susceptibila de un tratament juridic diferit in functie de natura infractiunii, orice alta interpretare fiind de natura sa aduca atingere art. 7 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibila. Natura infractiunii savarsite este deja valorificata in dreptul penal, infractiunile cunoscand limite de pedeapsa, si implicit, termene de prescriptie diferite, in functie de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare in parte le protejeaza. Conditiile de tragere la raspundere penala trebuie sa ramana insa, aceleasi, pentru orice persoana acuzata, indiferent de tipul de infractiune savarsita, cu exceptarea, bineinteles, a infractiunilor imprescriptibile, potrivit legii. In masura in care legea a prevazut prescriptibilitatea raspunderii penale, aceasta trebuie sa intervina in aceleasi conditii pentru toti destinatarii legii penale, respectiv pe durata acelorasi termene prevazute de lege si in considerarea acelorasi cauze de intrerupere/suspendare a cursului termenului de prescriptie.

348. Asa cum a retinut Curtea Constitutionala in Decizia nr. 297/2018, legea penala, in ansamblul ei, trebuie sa respecte cerintele de claritate si previzibilitate atat in ceea ce priveste definirea faptelor ce constituie infractiuni, cat si a conditiilor in care o persoana poate fi trasa la raspundere penala pentru savarsirea acestora.

349. In al treilea rand, avand in vedere ca prin Hotararea pronuntata in Cauza C -107/23 PPU, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca dezlegarea data de instanta suprema prin Decizia nr. 67/2022, cu referire la aplicarea legii mai favorabile in materia intreruperii prescriptiei este de natura sa agraveze riscul sistemic ca infractiunile de frauda grava care aduc atingere intereselor financiare sa nu intre sub incidenta niciunei sanctiuni penale, si avand in vedere unul dintre argumentele instantei de trimitere a prezentei sesizari, potrivit cu care “Curtea de Justitie nu cere instantelor romane sa aprecieze riscul sistemic de impunitate, ci constata ea insasi acest risc dupa care procedeaza la punerea in balans a necesitatii evitarii lui cu protectia drepturilor fundamentale”, se impun o serie de precizari.

350. In Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene C-107/23 PPU (paragraf 91) se mentioneaza ca “Din elementele care preceda se poate deduce ca situatia juridica ce rezulta din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, precum si din Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie genereaza un risc sistemic de impunitate pentru infractiunile de frauda grava care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, in special in cauzele a caror complexitate impune efectuarea unor cercetari mai indelungate de catre autoritatile penale”. “Elementele ce preceda” la care Curtea a facut referire sunt informatiile furnizate de instanta de trimitere, dupa chiar cum Curtea a aratat in paragraful 89 al hotararii: “Instanta de trimitere a mai subliniat ca Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale sunt susceptibile sa afecteze un numar considerabil de cauze, inclusiv cauze solutionate prin pronuntarea unor hotarari definitive de condamnare, care ar putea fi repuse in discutie prin intermediul unor cai de atac extraordinare, precum cele in discutie in litigiul principal”, iar in paragraful 90, Curtea a aratat ca instanta de trimitere a facut referire la un raport al Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 catre Parlamentul European, cu privire la “riscul ca unor mii de inculpati sa nu li se poata antrena raspunderea penala”.

351. In continuare, se noteaza faptul ca notiunea de risc sistemic de impunitate a fost folosita de Curtea de Justitie a Uniunii Europene, si in Hotararea din 21 decembrie 2021 pronuntata in cauzele conexate C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 si C840/19, in care a retinut, se asemenea, in baza informatiilor oferite de instanta de trimitere, ca aplicarea jurisprudentei rezultate din Deciziile Curtii Constitutionale nr. 685/2018 si nr. 417/2019 (cu referire la trimiterea spre rejudecare a cauzelor din apel, pentru lipsa specializarii in cauze de coruptie a judecatorilor din compunerea completurilor de prima instanta la Inalta Curte de Casatie si Justitie), coroborata cu dispozitiile nationale in materia prescriptiei ar avea ca efect evitarea sanctionarii efective si disuasive a unei categorii bine determinate de persoane care ocupa pozitii importante in statul roman (cu referire la competenta personala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie) si care au fost condamnate in prima instanta pentru frauda grava/coruptie grava, deciziile mentionate putand avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale, iar riscul de impunitate devenind, astfel, sistemic fata de “categoria de persoane mentionata”.

352. Se retine, astfel, din hotararile relevante ale Curtii de Justitie a Uniunii Europene, ca notiunea de risc sistemic de impunitate s-a raportat, dupa caz, la un numar semnificativ de cauze, in care, aplicarea jurisprudentei constitutionale ar impiedica aplicarea de sanctiuni efective si disuasive pentru infractiunile indreptate impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Cauza Lin), respectiv, la o categorie de persoane care ocupa functii importante in statul roman, care astfel nu ar mai raspunde pentru infractiuni de frauda grava sau coruptie grava (Cauza Euro Box Promotion).

353. Sunt relevante in demersul de a creiona viziunile diferite existente asupra notiunii de risc sistemic de impunitate, concluziile Avocatului General Michal Bobek, in cauzele conexate C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 si C840/19. Avocatul General s-a referit mai intai la imprejurarea ca, desi au folosit acelasi criteriu de evaluare, si anume numarul potential de cauze afectate, instanta de trimitere, procurorul si Comisia Europeana au ajuns la concluzii diferite privind existenta sau nu a unui risc sistemic de impunitate in cauza de mai sus (paragrafele 168,169). Aratand ca analiza Comisiei, care a constatat inexistenta riscului sistemic, s-a bazat in principal pe consideratii de „efectivitate”, apreciata in termeni de impunitate sistemica in functie de numarul potential de cauze afectate, ulterior, Avocatul General isi expune propria opinie asupra criteriilor care trebuie folosite la aprecierea existentei sau nu a unui risc sistemic de impunitate. In paragraful 170, se arata ca “Acest risc ar fi apreciat in functie de numarul potential de cauze afectate, chiar daca alte elemente, precum impactul concret asupra bugetului Uniunii ori tipul sau complexitatea cauzelor in discutie, sunt propuse in egala masura ca elemente suplimentare care trebuie luate in considerare”. In opinia sa, (paragraf 177) “Examinarea ar trebui sa aiba ca obiect compatibilitatea normativa a dispozitiilor si sa nu implice niciun studiu statistic, empiric, al unui numar (nespecificat) de cauze vizate”, intrucat (paragraf 178) “Instantele au tendinta de a nu se descurca la statistici. Tipul de analiza incredintata de Curte in Hotararea Taricco instantelor nationale impune elemente de proba solide, care sa fie eventual asociate unei analize prospective specifice, orientata spre efecte. Aceasta pare sa depaseasca cu totul ceea ce sar putea in mod rezonabil solicita unei instante nationale”.

354. In raport de considerentele expuse, se constata ca obligatia impusa instantelor nationale de a lasa neaplicata decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie referitoare la aplicarea standardului national de protectie reprezentat de legea penala mai favorabila – mitior lex, cu privire la intreruperea prescriptiei raspunderii penale, si de a da intaietate, astfel, obligatiei de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene, se bazeaza pe concluzia ca aplicarea standardului national de protectie este de natura sa agraveze riscul sistemic de impunitate in sensul ca infractiunile de frauda grava nu vor fi pedepsite intr-un numar mare de cauze, ceea ce contravine obligatiei asumate de stat de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aplicarea de sanctiuni efective si disuasive.

355. Asa cum s-a aratat, insa anterior, notiunea de risc sistemic a fost apreciata diferit chiar de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene, in jurisprudenta sa relevanta, de fiecare data cantarind semnificativ, informatiile puse la dispozitia sa de catre instanta de trimitere.

Concluziile Avocatului General mai sus prezentate au evidentiat faptul ca, folosind acelasi criteriu, “actorii implicati – Comisia, instanta de trimitere si procurorul” au ajuns la concluzii diferite asupra existentei sau nu a unui risc sistemic de impunitate generat de jurisprudenta Curtii Constitutionale din Romania (prin alte decizii, decat cele analizate in prezenta cauza).

356. Rezulta din cele expuse ca nu exista criterii clare in baza carora riscul sistemic de impunitate sa poata fi evaluat de instantele nationale, carora le este impusa obligatia de a lasa neaplicata jurisprudenta nationala, in considerarea acestui risc. De altfel, din Hotararea Curtii de Justitie rezulta ca in considerarea incompatibilitatii acestui risc sistemic de impunitate cu cerintele impuse de art. 325 alin. (1) TFUE, de combatere a fraudei impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin masuri disuasive si efective, sunt impuse obligatii atat autoritatii legislative nationale cat si instantelor nationale.

357. Astfel, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca este primordiala obligatia legiuitorului de a crea un cadru legislativ adecvat, de natura sa configureze un regim sanctionator care sa asigure respectarea art. 325 TFUE si art.2 alin. (1) din Conventia PIF, inclusiv prin modificarea normelor privind prescriptia raspunderii penale, astfel incat acest regim sanctionator sa nu prezinte un risc sistemic de impunitate cu privire la infractiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene. Instantelor nationale le revine, potrivit hotararii Curtii, obligatia de a lasa neaplicate dispozitiile din dreptul intern care, in cadrul procedurilor de genul celor de mai sus, impiedica aplicarea de sanctiuni efective si disuasive.

358. Asadar, premisa lasarii ca neaplicata (in cauza de fata) a Deciziei nr. 67/2022 este existenta unui risc sistemic de impunitate dedus din efectele pe care aceasta decizie le-ar produce, anume prescrierea raspunderii penale intr-un numar semnificativ de cauze, prin neutralizarea efectului de intrerupere al unor acte de procedura efectuate inainte de 25 iunie 2018, dupa intrarea in vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioada mai mare de patru ani.

359. Instantele nu dispun insa de criterii predefinite de legiuitor pe baza carora sa poata aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent intr-un numar semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricarei instante asupra unor criterii de stabilire a notiunilor de mai sus ar insemna, in acelasi timp si arogarea unor atributii care apartin in drept unei alte autoritati a statului – puterea legislativa, contrar principiului separatiei puterilor in stat, temelia democratiei constitutionale si a statului de drept, conform dispozitiilor art. 1 alin. (4) din Constitutia Romaniei.

360. In acelasi timp, persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin urmare destinatarului normei penale, trebuie sa ii fie clar de ce in cazul sau nu se aplica standardul de protectie al drepturilor fundamentale, legea penala mai favorabila, pe cand in cazul altor persoane acuzate de infractiuni de drept comun, acest standard se aplica. Criteriile in baza carora este stabilit riscul sistemic si numarul semnificativ de cauze in baza carora sunt potential anihilate drepturile fundamentale ale celui acuzat de infractiuni impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, trebuie sa fie cunoscute acestuia, intrucat influenteaza raspunderea sa penala, iar legea trebuie sa fie astfel, accesibila celui acuzat si previzibila pentru acesta. Or, aceste concepte desprinse din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene sunt independente de conduita celui acuzat si in orice caz, survenite ulterior savarsirii faptelor, astfel incat nu a putut cunoaste la data faptelor consecintele la care s-ar expune. Aplicarea legii in aceasta maniera, persoanelor acuzate de infractiuni de frauda impotriva intereselor Uniunii Europene ar reprezenta un caz clar de incalcare a principiului legalitatii incriminarii si pedepsei in toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate.

361. Absenta criteriilor legale de stabilire a continutului conceptelor de mai sus, nu doar ca va conduce la o evaluare imprecisa, vulnerabila, in fiecare caz concret in parte, dar este o imprejurare de natura a da nastere la o interpretare si aplicare neunitara de catre instantele de judecata, ceea ce va genera insecuritate juridica, incoerenta jurisprudentiala fiind sanctionata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in mai multe cauze impotriva statului roman (Beian impotriva Romaniei, Tudor impotriva Romaniei, Paduraru impotriva Romaniei, etc.).

362. Asa cum rezulta din Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in cauza C -107/23 PPU, obligatia instantelor de a da efectivitate dispozitiilor art. 325 TFUE si art. 2 alin. (1) din Conventia PIF, nu le scuteste pe acestea de necesitatea respectarii drepturilor fundamentale garantate de Carta si de principiile generale ale dreptului Uniunii, si prin urmare, si a drepturilor fundamentale garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului (paragraf 101). In acelasi timp, asa cum s-a aratat mai sus, Curtea Europeana a statuat ca masurile dispuse de autoritatile statale in cazul partajarii unor competente cu o organizatie supranationala sunt justificate numai atat timp cat organizatia respectiva protejeaza drepturile fundamentale la un nivel cel putin echivalent cu protectia oferita de Conventie, prin urmare, autoritatile judiciare raman, nu doar competente sa aprecieze, ci in acelasi timp, si responsabile cu asigurarea nivelului de protectie mentionat.

363. Or, aplicarea de catre instante a unor concepte abstracte, neclarificate in lege, cu continut imprecis, pentru a lasa neaplicate decizii nationale obligatorii care interpreteaza si fac aplicabile norme de drept intern, integrate in ordinea constitutionala din Romania si in acord cu exigentele impuse de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului, este de natura a incalca principiul legalitatii incriminarii si pedepsei, asa cum este garantat de art. 7 din Conventie.

364. In raport de toate considerentele expuse, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala retine ca:

1. prescriptia raspunderii penale, inseparabila de intreruperea acesteia, in dreptul pozitiv roman si potrivit ordinii constitutionale, este o institutie de drept penal material;

2. normele referitoare la intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale sunt supuse, din perspectiva aplicarii lor in timp, principiului activitatii legii penale prevazut de art. 3 din Codul penal, cu exceptia dispozitiilor legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei si art. 5 din Codul penal, astfel cum a statuat inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, prin Decizia nr. 67/2022, obligatorie;

3. lasarea neaplicata a unor dispozitii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protectie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibila cu articolul 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale;

4. standardul national de protectie a drepturilor fundamentale, mitior lex, (corolar al neretroactivitatii/ultraactivitatii legii penale mai severe), inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale si a intreruperii acesteia, da substanta principiului legalitatii infractiunii si pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asigurand garantiile prevazute de acestea si o protectie superioara, sens in care in acord cu dispozitiile art. 53 din Carta, instantele nationale trebuie sa aplice standardele nationale, care asigura o protectie mai larga;

5. obligatia impusa instantelor prin Hotararea pronuntata in Cauza C - 107/23 PPU are drept consecinta asigurarea unui nivel de protectie a drepturilor fundamentale care nu este echivalent sau comparabil cu protectia asigurata de art. 7 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, iar in aceste conditii, masurile luate de autoritatile judiciare sunt justificate numai atat timp cat aplicarea dreptului unional protejeaza drepturile fundamentale intr-un mod care poate fi considerat cel putin echivalent cu protectia conferita de Conventia europeana a drepturilor omului;

6. riscul sistemic de impunitate pentru infractiunile indreptate impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, in considerarea caruia ar trebui lasata neaplicata Decizia nr. 67/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, potrivit Hotararii din Cauza – 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de catre instantele de judecata in absenta unor criterii predefinite de legiuitor, insemnand o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat;

7. succesiunea de legi in timp nu este susceptibila de un tratament juridic diferit in functie de natura infractiunii, dupa cum aceasta este o infractiune indreptata impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o alta infractiune de drept comun, orice alta interpretare fiind de natura sa aduca atingere art. 7 paragraful 1 din Conventia europeana a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie si previzibilitate a legii.

365. In consecinta, in raport cu argumentele dezvoltate, Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala va admite sesizarea formulata de Curtea de Apel Targu Mures - Sectia penala si pentru cauze cu minori si de familie, prin care se solicita pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea urmatoarei chestiuni de drept: Instantele de judecata sunt obligate sa lase neaplicata dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex in materia intreruperii cursului prescriptiei, data prin Decizia nr. 67/2022 a inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, in limitele rezultate din hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in 24 iulie 2023 in cauza C-107/23 PPU? si va stabili ca:

1. Instantele de judecata nu pot lasa neaplicata dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex in materia intreruperii cursului prescriptiei raspunderii penale, data prin Decizia nr. 67/2022 a inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, in limitele rezultate din Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in 24 iulie 2023 in Cauza C-107/23 PPU (limite prevazute in dispozitivul hotararii la pct.1 teza a II-a).

2. Dezlegarea data prin Decizia nr. 67/2022 a inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala se va aplica in conditiile stabilite de aceasta, si actelor de procedura efectuate inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale”.

* Cititi integral Decizia 37/2024 pronuntata de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala al ICCJ