CEDO a statuat de mult că procurorii sunt agenţi ai executivului - cazul Niedbala vs Polonia, Pantea vs Romania...
Toate aceste excepţii vor fi respinse.

am inteles opinia dvs.d-le Bota pe care de altfel o impartasesc, dar vis-a-vis de pertinenta celor sustinute de av.ce parere aveti?

Dragă jean popescu, nu afirm că avocaţii nu au dreptate, ci nu cred că li se va da dreptate. Asta e problema justiţiei din Romania: ai dreptate, dar greu o primeşti.

Va multumesc d-le av.pompiliu bota, am inteles inca de la inceput ceea ce ati vrut sa afirmati si sunt perfect de accord se vor respinge exceptiile cu certitudine.insa vroiam sa aud parerea dvs. despre ceea ce au sustinut din p.d.v.a-l veridicitatii afirmatiilor facute de avocati.Eu cred ca au perfecta dreptate tinand cont de jurisprudenta interna vs dna cat si de jurisprudenta cedo vs dna

"ASPECTE GENERALE PRIVIND CONSTITUŢIONALITATEA ORDONANŢELOR DE URGENŢĂ
Constituţia României, republicată, consacră, în art.1 alin. 4, principiul separaţiei puterilor în stat şi afirmă, în art. 61 alin. 1, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Prin urmare, în regulă generală, legiferarea, adică reglementarea primară a relaţiilor sociale, prin norme juridice interne imediat inferioare Constituţiei, este rezervată Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului român.
În acelaşi timp însă, ca o excepţie de la monopolul de legiferare al Parlamentului, art.108 şi art. 115 din Constituţie instituie posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe, care sunt tot acte de reglementare primară a relaţiilor sociale.
Ordonanţele Guvernului, fie ele simple sau de urgenţă, sunt adoptate în temeiul delegării legislative (exprese sau permise direct de Constituţie) acordate de Parlament. Prin urmare, ordonanţele nu sunt acte de executare a legii, adică acte administrative, ci acte emise în locul legii, având forţă juridică egală cu a legii, deci acte de guvernământ.
Ca şi legile, ordonanţele au, în sistemul normativ intern, forţă juridică imediat inferioară Constituţiei, fiind supuse, similar legilor, conform art.145 lit. d) din Constituţie, controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. Evident, controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului poate fi atât asupra ordonanţelor simple (ordinare), cât şi asupra ordonanţelor de urgenţă.
I. LIMITA MATERIALĂ A ORDONANŢELOR DE URGENŢĂ CONSTÂ ÎN REGIMUL INSTITUŢIILOR FUNDAMENTALE ALE STATULUI
1. Conform art.115 alin.6 din Constituţie, ,,Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)’’.
Interpretarea acestei dispoziţii constituţionale presupune două aspecte : identificarea instituţiilor fundamentale ale statului; delimitarea noţiunii de afectare a regimului acestora.
2. Din prima perspectivă, observăm în primul rând că este vorba numai de instituţiile statului.
Sunt, prin urmare, excluse autorităţile administrative proprii ale colectivităţilor teritoriale locale, expresie a autonomiei locale-consiliile locale, consiliile judeţene şi primarii (art.121 şi art.122).
3. În al doilea rând, interdicţia constituţională vizează numai instituţiile fundamentale ale statului, iar nu orice instituţie a statului.
Sunt instituţii fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituţie, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau măcar generic.
Astfel, sunt instituţii fundamentale ale statului :
- Parlamentul, compus din Camera Deputaţilor şi Senat(titlul III cap.I ) ;
- Preşedintele României(titlul III cap.II );
- Guvernul(titlul III cap.III );
- ministerele(art.116 alin.1, art.117 alin.1);
- organele de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor(art.116 alin 2, art.117 alin.2);
- armata şi celelalte componente ale forţelor armate(art.11;
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării(art.119);
- Consiliul Legislativ(art.79);
- Autoritatea Electorală Permanentă(art.73 alin.3 lit.a);
- Avocatul Poporului(titlul II cap.IV);
- Curtea de Conturi(art.140);
- Consiliul Economic şi Social(art.141);
- serviciile de informaţii(art.65 alin.2 lit.h);
- serviciile publice de radio şi de televiziune(art.31 alin.5);
- autorităţile administrative autonome(art.116 alin.2, art.117 alin.3);
- prefectul(art.123);
- serviciile publice deconcentrate şi ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale(art.123 alin.2);
- misiunile diplomatice(art.91 alin.2);
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti(titlul III cap.VI secţ.1);
- Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte parchete de pe lângă instanţele judecătoreşti(titlul III cap.VI secţ.2 şi art.72 alin.2);
- Consiliul Superior al Magistraturii(titlul III cap.VI secţ.3);
- Curtea Constituţională(titlul V);
Se constată faptul că, în general, ne găsim în prezenţa unor autorităţi publice prevăzute in concreto de Legea fundamentală. În acelaşi timp, în unele situaţii, este vorba doar de indicarea generică a unor categorii de instituţii - spre exemplu : ministerele(altele decât Ministerul Justiţiei, întrucât Constituţia, în art.72 alin.3, art.133 alin.2 lit.c şi art.134 alin 2, indică expres existenţa ministrului justiţiei), instanţele judecătoreşti(altele decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), parchetele(altele decât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
4. Subliniem că nu este vorba numai de autorităţile publice incluse în Titlul III al Constituţiei, ,,Autorităţile publice’’, ci şi de autorităţile care se regăsesc în articole cuprinse în alte subdiviziuni ale Constituţiei.
Celelalte instituţii ale statului, care nu sunt prevăzute expres sau generic în Constituţie, oricât ar fi de importante, nu pot fi calificate, din punct de vedere constituţional, drept instituţii fundamentale ale statului, astfel că, din perspectiva acestei condiţii, ele pot forma obiect de reglementare al ordonanţelor de urgenţă.
5. Cea de-a doua problemă pusă de interpretarea textului constituţional constă în lămurirea noţiunii de afectare a regimului acestor instituţii fundamentale ale statului.
Dintru început, subliniem faptul că această dispoziţie constituţională, cuprinsă în art.115 alin.6 şi constituind o condiţie de validitate constituţională pentru ordonanţele de urgenţă, este complementară, dacă este cazul, dispoziţiilor constituţionale exprese. Dacă existenţa, organizarea, atribuţiile sau alte elemente care ţin de regimul juridic al instituţiilor fundamentale ale statului fac obiectul de reglementare al unor norme constituţionale exprese, o ordonanţă de urgenţă care ar stabili norme contrare ar fi neconstituţională sub dublu aspect, adică şi prin raportare la norma constituţională expresă referitoare la respectiva instituţie, şi în raport cu art.115 alin.6. Drept exemple, putem avea în vedere ordonanţe de urgenţă care ar suprima existenţa Senatului, ar dispune alegerea Preşedintelui României de Parlament, ar elimina calitatea ministrului de justiţie de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
Violarea izolată a art.115 alin.6 din Constituţie are loc în situaţia în care, prin ordonanţa de urgenţă, este afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului, sub un aspect care nu este reglementat expres printr-o normă constituţională.
6. Cât priveşte sensul exact al noţiunii de afectare a regimului instituţiilor fundamentale ale statului, se observă, pe de o parte, că este vorba de regimul juridic al acestora.
Noţiunea de regim juridic este foarte largă. Ea nu vizează numai existenţa (infiinţarea sau desfiinţarea) unei instituţii fundamentale a statului, ci absolut toate elementele care definesc regimul juridic al acesteia, precum organizarea, funcţionarea şi atribuţiile respectivei autorităţi, raporturile cu alte autorităţi şi cu cetăţenii, resursele materiale şi financiare, numărul şi statutul(inclusiv salarizarea)personalului, categoriile, forţa şi statutul juridic al actelor adoptate etc.
7. Nu numai noţiunea de regim juridic al unei instituţii fundamentale a statului este foarte largă, dar şi aceea de afectare a acestui regim.
Textul constituţional nu conţine nicio condiţionare, de genul unei afectări fundamentale, importante etc. a regimului juridic. Orice afectare, orice intervenţie, sub orice formă şi oricât ar fi de limitată, asupra regimului juridic al unei instituţii fundamentale a statului, intră în conflict cu prevederile art.115 alin.6 din Legea fundamentală.
Prin această interdicţie generală impusă Guvernului de a afecta, prin ordonanţă de urgenţă, regimul instituţiilor fundamentale ale statului, legiuitorul constituant derivat din anul 2003 a dorit să curme o practică generalizată de până la acel moment, privind o avalanşă de ordonanţe de urgenţă prin care Guvernul adopta norme de reglementare primară a relaţiilor sociale schimbând fundamental configuraţia instituţională a ţării.
8. Se impune şi o ultimă precizare referitoare la acestă limită materială de constituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, este posibil ca regimul instituţiilor fundamentale ale statului să fie stabilit, după caz, fie prin legi organice, fie prin legi ordinare.
Când este vorba de ordonanţe de urgenţă care ar afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, acest aspect nu prezintă nici un fel de importanţă, deoarece Constituţia nu face nici un fel de distincţie. Prin urmare, din această perspectivă, faptul că ordonanţele de urgenţă pot interveni atât în domeniul legilor ordinare, cât şi în domeniul rezervat legilor organice, nu are relevanţă. O ordonanţă de urgenţă care ar afecta regimul unei instituţii fundamentale a statului, indiferent că stabilirea respectivului regim s-ar face prin lege ordinară sau prin lege organică, ar fi neconstituţională.
9. În schimb, trebuie să precizăm faptul că interdicţia afectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului nu poartă decât asupra ordonanţelor de urgenţă, iar nu şi asupra ordonanţelor simple(ordinare).
Cum ordonanţele ordinare nu pot interveni în domeniul legilor organice, din corelarea acestor două concluzii rezultă că, în mod constituţional, Guvernul poate adopta ordonanţe simple care să afecteze regimul instituţiilor fundamentale ale statului, în materiile altele decât cele care aparţin domeniului rezervat legii organice, dacă a primit o abilitare expresă de la Parlament în acest sens şi, evident, cu respectarea normelor constituţionale explicite în materie.
10. Dacă ar fi să prezentăm unele exemple – din primul an ulterior intrării în vigoare a revizuirii constituţionale – de ordonanţe de urgenţă neconstituţionale, deoarece afectează regimul unor instituţii fundamentale ale statului, ne-am opri la următoarele :
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar – statutul(salarizarea)personalului instituţiilor fundamentale ale statului;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.10/2004 privind Statutul personalului vamal – statutul unei categorii de funcţonari publici;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei – raporturile constituţionale dintre Parlament şi Guvern, răspunderea ministerială, organizarea, funcţionarea, competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie şi statutul(declaraţii de avere) ale personalului din instituţiile fundamentale ale statului;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.46/2004 pentru completarea art.22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar – statutul(salarizarea)personalului din instituţiile fundamentale ale statului;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005 – statutul(salarizarea)funcţionarilor publici şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei ministeriale;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.103/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie – organizarea şi competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, statutul personalului unor instituţii fundamentale ale statului;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.7/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie;
Se observă numărul imens de ordonanţe de urgenţă care conţin dispoziţii neconstituţionale.
Merită semnalată situaţia specială a Parchetului/Departamentului Naţional Anticorupţie, componentă a Ministerului Public, instituţie fundamentală a statului, al cărei regim a fost modificat, după intrarea în vigoare a revizuirii constituţionale, în mod neconstituţional, de patru ori, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2004, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.103/2004, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.120/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005.
DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE – FUNCŢIONEAZĂ ILEGAL – COMPLICI : CAMERA DEPUTAŢILOR ŞI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie , a fost contestată de nenumărate ori, însă, cu toate acestea, Curtea Constituţională a emis în decursul timpului 18 decizii de respingere a neconstituţionalităţii ( 764/2006, 377/2008, 1634/2009, 1706/2009, 21/2010, 216/2010, 218/2010, 297/2010, 316/2010, 642/2010, 665/2010, 667/2010, 725/2010, 732/2010, 735/2010, 831/2010, 836/2010, 857/2010.
Este de remarcat faptul că, neconstituţionalitatea înfiinţării DNA este susţinută chiar şi de instanţele de judecată, în dosarele trimise la Curtea Constituţională, şi consemnate în deciziile emise de aceasta :
DECIZIA 1634/2009 :
„....Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul înfrângerii prevederilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, deoarece actul normativ criticat afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul înfrângerii prevederilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, deoarece actul normativ criticat afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.
Tribunalul Buzău - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul înfrângerii prevederilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, deoarece actul normativ criticat afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statuluI.
Potrivit art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate……..”
DECIZIA 216/2010 :
“……Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 intervine în organizarea şi funcţionarea unei instituţii fundamentale a statului, nesocotind astfel prevederile art.115 alin.(6) din Constituţie, conform cărora "Ordonanţele de urgenţă [...] nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului"….”
DECIZIA 732/2010 :
„….. Tribunalul Maramureş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 este întemeiată sub aspectul înfrângerii prevederilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, deoarece actul normativ criticat afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.....”
DECIZIA 735/2010 :
„…..Tribunalul Bihor - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul înfrângerii prevederilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, deoarece actul normativ criticat afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului……..”
DECIZIA 665/2010 :
„….Tribunalul Timiş - Secţia penală… În ceea ce priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.134/2005, instanţa de judecată apreciază că acestea sunt neconstituţionale, deoarece reglementează "În domenii care intră sub incidenţa art.73 din Constituţie, cum este şi cel care priveşte organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, ca instituţie fundamentală în stat [...]. Înfiinţarea unei Direcţii Naţionale Anticorupţie vizează modificarea şi funcţionarea Ministerului Public, iar potrivit art.73 alin.(3) lit.l) din Constituţie, acest domeniu poate fi reglementat doar prin lege organică." Totodată, instanţa de judecată arată că, potrivit art.115 alin.(6) din Constituţie, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului…….”
DECIZIA 836/2010 :
“…..Tribunalul Satu Mare - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 legiferează într-un domeniu rezervat exclusiv legii organice, potrivit art.73 alin.(3) lit.l) din Constituţie….”
În plus, Curtea Constituţionala, în cazul altor dosare, privind aceiaşi speţă, de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă, a funcţionării altor instituţii fundamentale ale statului, de ex. Curtea de Conturi, CSAT, Curtea admite sesizările. A se vedea în acest sens decizia nr.95/08.02.2006 şi decizia nr.82/15.01,2009. Ce interese şi cine stă în spatele acestor abuzuri evidente?

II. FRAUDA VOTURILOR DIN CAMERA DEPUTAŢILOR

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 februarie 2006.
Încălcarea flagrantă a Constituţiei României – art.76 alin (1) – Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
La votarea Legii privind Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în sala erau 118 de deputaţi)(135 de deputaţi ulterior, cand au introdus cartele de vot şi pentru cei care nu erau în sală)conform fişei de prezenţă de pe site-ul www.cdep.ro , precum şi a înregistrării video ! Pentru a trece această lege organica ar fi fost necesar votul a minim 170 de deputaţi !
Cine a condus şedinţa Camerei ? Cine se face vinovat de această fraudă, abuz, ilegalitate ?

Întrebare: În acest moment, funcţionează legal Direcţia Naţională Anticorupţie?"

Gheorghe Piperea:
"Despre lupta impotriva coruptiei si drepturi individuale
1. Separatia de celelalte puteri si independenta justitiei
Constitutia Romaniei nu consacra o reala separare si independenta a justitiei fata de celelalte puteri in stat. Titlul din Constitutie referitor la justitie este intitulat in continuare “Autoritatea Judecatoreasca” in loc de “Puterea Judecatoreasca”.
Sub titlul “Autoritatea Judecatoreasca” sunt amintiti si procurorii si Ministerul Public, ca si cand acestia ar face parte din autoritatea judecatoreasca. Consiliul Superior al Magistraturii este format si din procurori. Totusi, procurorii nu fac parte din puterea judecatoreasca, ci din puterea executiva, intrucat activitatea lor se desfasoara “sub autoritatea Ministerului Justitiei”. A se observa ca, din CSM, in calitate de membri de drept, fac parte si Procurorul General si Ministerul Justitiei. Mai mult, sedintele CSM pot fi prezidate de Presedintele Romaniei. Presedintele CSM nu poate fi desemnat dintre membrii de drept ai CSM, dar ce autoritate va avea presedintele CSM fata de Procurorul General, Presedintele Curtii de Casatie, Ministerul Justitiei, Presedintele Romaniei?
Consiliul Superior al Magistraturii nu ar trebui sa cuprinda in sanul sau procurori, deoarece acestia fac parte din puterea executiva; ei nu sunt magistrati propriu-zisi, aflandu-se sub autoritatea Ministerului Justitiei. De asemenea, Ministerul Justitiei nu ar trebui sa faca parte din Consiliul Superior al Magistraturii, includerea sa in componenta CSM insemnand clar o ingerinta a executivului in exercitiul puterii judecatoresti. CSM ar trebui compus exclusiv din judecatori si din personalitati ale vietii publice, membri ai societatii civile. Daca CSM ar avea si competenta de ordonator principal de credite pentru finantarea intregului act de justitie, urmand a asigura resursele financiare, de logistica si de personal necesare pentru justitie, atunci am putea vorbi de un inceput de separare a puterii judecatoresti de celelalte puteri in stat. Acestea sunt, insa, chestiuni ce tin de modificarea Constitutiei
2. Cu privire la statutul legal al procurorului roman
In perioada comunista, procurorul roman avea o putere exorbitanta ca organ de acuzare si de represiune, fiind folosit adeseori de puterea politica pentru eliminarea opozantilor sai. Autoritatea procurorului era atat de inalta, incat depasea insasi autoritatea judecatorilor. In subconstientul colectiv, procurorul este inca un fel de “tatuc” al justitiei penale, fiind plasat deasupra oricarei alte autoritati.
Sub presiunea normelor constitutionale si a reglementarilor internationale acceptate de Romania, majoritatea actelor procurorului, in special cele prin care se iau masuri referitoare la libertatea persoanelor aflate in cercetari penale, au fost aduse sub controlul tribunalelor. S-a pastrat insa mentalitatea si practica de sorginte sovietica dupa care persoana suspecta trebuie arestata si mai apoi trebuie cautate probe si indicii ca acea persoana este vinovata de a fi savarsit infractiuni, procurorul fiind dotat cu atributii exorbitante pentru a pune in practica o astfel de mentalitate. Opinia publica a ajuns sa se intrebe de ce este eliberat un suspect, in loc sa se intrebe de ce este arestat acest suspect. Este o mentalitate care a permis arestari si eliberari multiple ale unor suspecti, cu show-ul mediatic aferent, pus in scena pentru convingerea judecatorilor si a opiniei publice de vinovatia suspectilor, nu prin probe, ci prin spectacol. Va mai putea fi achitat un om care a stat in arest preventiv doi ani sau care a fost arestat si eliberat de 7-8 ori, desi Constitutia si Conventia Europeana a Drepturilor Omului il considera nevinovat pana in momentul in care un tribunal independent il condamna definitiv? Iar daca, totusi, omul in cauza va fi achitat, cine va plati daunele? Procurorul, judecatorul sau contribuabilul roman?
Cesare Beccaria, la 1780 (“Dei deliti e dele pene” – Despre delicte si pedepse) punea la baza intregii filosofii si politici penale principiul conform caruia .
Din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, procurorul roman nu prezinta garantiile necesare de independenta si de impartialitate, pentru ca el este, in acelasi timp, organ de acuzare (deci parte in procesul penal, adversar al inculpatului, cu interese contrare acestuia) si organ de ancheta criminala. Datorita subordonarii ierarhice nu se poate considera ca procurorul roman este independent. Constitutia nu-l denumeste magistrat pe procuror, fapt pentru care el nu poate fi asimilat cu judecatorul, chiar daca legislatia procesuala penala romana (inclusiv proiectul noului Cod de procedura penala), anacronica din acest punct de vedere, il pune pe picior de egalitate procesuala pe procuror cu judecatorul, dar nu si cu acuzatul sau cu aparatorii acestuia. Este evident ca, avand o pozitie egala cu judecatorul si avand la indemana si mijloacele de represiune procesual - penala, procurorul nu poate, obiectiv, sa fie impartial deoarece, a da solutia eliberarii sau achitarii inculpatului arestat ar insemna ca procurorul sa contribuie la propriul insucces profesional.
Indiscutabil deci, art.5 par.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si, implicit, art.11 si art.20 din Consitutie, sunt incalcate de Legea de organizare judiciara referitoare la statutul procurorului, datorita imposibilitatii acestuia de a fi independent si impartial.
Jurisprudenta Curtii de la Strasbourg se impune si in legislatia romana, incepand cu anul 1994, cand Romania a ratificat Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Aceasta rezulta din dispozitiile art.11 alin.2 si art.20 din Constitutie. Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg fac parte din asa numitul “bloc de constitutionalitate” si se impun ca si normele constitutionale.
Statutul legal al procurorilor in Romania este, deci, anacronic, fiind sanctionat de catre CEDO (a se vedea cazul Pantea contra Romaniei). Intr-adevar, procurorul roman nu este un magistrat independent, intrucat el este subordonat ierarhic Procurorului General si, conform Constitutiei, isi desfasoara activitatea sub controlul Ministerului Justitiei. Procurorul roman nu este nici magistrat impartial, intrucat este parte in procesul penal, fiind adversarul inculpatului. Cu toate acestea, procurorul roman se considera egalul judecatorului, si nu egalul avocatului. Pentru a da procurorului independenta profesionala pe care, in prezent nu o are, pentru a pune de acord pozitia sa procesuala cu imperativele procesului penal si pentru a asigura aplicarea principiului egalitatii armelor in proces, procurorul roman trebuie repozitionat in sistemul judiciar roman drept avocat al acuzarii (avocat al statului sau avocat al interesului general in procesele civile).
3. Cu privire la arestarea preventiva, ca masura de limitare a libertatii persoanei
Arestarea preventiva este o exceptie de restransa aplicare de la principiul judecarii in stare de libertate a inculpatului. Ea trebuie dispusa sau prelungita de un magistrat independent si impartial, in conditiile dovedirii pericolului social al inculpatului. Arestarea nu poate fi folosita ca o masura de asigurare prin constrangere a probelor contra inculpatului, intrucat principiul constitutional al prezumtiei de nevinovatie ar fi rasturnat.
Arestarea preventiva, durata rezonabila a procesului, dreptul la aparare, si, in fine, ca un corolar, principiul constitutional al prezumtiei de nevinovatie au fost rastalmacite prin modificarea Codului de procedura penala, consecutiva modificarii Constitutiei. Din pacate, nici actualul proiect al codului de procedura penala nu ofera o solutie mai buna.
Masura arestului preventiv dispusa de instanta poate fi prelungita, in cursul urmaririi penale, daca dupa expirarea duratei anterioare apar elemente noi care sa justifice prelungirea, ceea ce reprezinta o legiferare a practicii frecvente a procurorului de a retine persoana in cauza, urmand a descoperi ulterior motive care arestul. Aceeasi masura, a arestului preventiv, poate fi luata, ca si pana acum, in caz de infractiuni flagrante, ceea ce mentine posibilitatea organizarii de flagrante, la care sa participe, eventual, reprezentanti mass-media, adica spectacolul sa fie garantat. Printre dispozitiile de sorginte sovietica ale vechiului cod a ramas (intentionat) nemodificata formularea art.148 lit.e) Cod procedura penala, din care rezulta ca poate fi arestat preventiv inculpatul fata de care exista temerea ca, lasat in libertate, va mai savarsi o noua infractiune. Deci, implicit, inculpatul este deja considerat infractor si, deci, vinovat pentru fapta de care este acuzat si care a “justificat” arestarea sa. Or, este un dat al procesului penal ca inculpatul nu este (inca) infractor, ci doar acuzat de a fi savarsit o infractiune! Dar chiar Constitutia modificata in 2003 este in “spiritul” vechiului concept de arestare. Astfel, conform Constitutiei, arestarea in cursul urmaririi penale dureaza maxim 30 de zile, putand fi prelungita maxim 180 de zile. Daca a fost sesizata instanta cu inculpatul in stare de arest preventiv, masura se prelungeste de drept, la infinit, pe toata durata judecatii. Instanta verifica, la fiecare 60 de zile, daca se mai mentin legalitatea si temeiurile arestarii sau daca au aparut temeiuri noi, care sa justifice mentinerea in arest. Arestarea preventiva (care este, in sine, este o masura provizorie, caci ea se termina cu liberarea arestului sau incarcerarea sa, dupa ce i se va fi stabilit vinovatia) devine o masura definitiva prin prelungirea sa la infinit.
Este de principiu si in concordanta cu statuarile Curtii Europene a Drepturilor Omului ca arestarea preventiva sa se dispuna de judecator. La fel, fiecare persoana are dreptul la un proces echitabil si solutionat intr-un termen rezonabil. Cu toate acestea, termenele procedurale, care ar trebui sa garanteze atat celeritatea solutionarii cat si respectarea drepturilor procesuale, sunt prevazute doar formal, intrucat, neexistand sanctiuni pentru nerespectarea lor, ele nu pot fi eficiente, ci pot chiar conduce in unele situatii la pierderea unor drepturi procesuale. Cercetarile penale si judecatile intinse pe ani de zile, eventual cu inculpatul in stare de arest, in conditiile in care, pana la condamnarea definitiva si irevocabila a inculpatului, acesta este prezumat nevinovat, reprezinta in sine incalcari ale drepturilor omului. De aceea, lupta contra coruptiei in asemenea conditii poate fi aruncata in derizoriu, daca dupa acesti ani de zile inculpatii, diabolizati la momentul arestarii lor, vor obtine achitarea sau incetarea procesului penal pentru varii motive (inclusiv prescriptie).
Pentru eliminarea unor asemenea inconveniente, magistratii implicati trebuie sa stapaneasca aceste proceduri, sa cunoasca si sa aplice reglementarile referitoare la drepturi, pe scurt, sa detina experienta realizarii dreptului din postura de avocat. Competenta profesionala ridicata a judecatorilor nu poate fi atinsa fara o sustinuta experienta in practicarea legii din pozitia de avocat. Ca arbitru al intereselor aflate in conflict, judecatorul, la inceputurile carierei sale de jurist,trebuie sa fi putut privi litigiul din perspectiva unui avocat. De aceea, judecatorii trebuie selectati exclusiv dintre avocati cu experienta in avocatura pledanta. Experienta practica, responsabilitatea civila pentru culpa profesionala grava, solemnitatea actului de justitie, toate acestea pot duce la o perceptie mai buna a publicului fata de justitie, la cresterea gradului de incredere in justitie.
4. Despre avocat ca parte a sistemului judiciar si partener esential al justitiei
Institutiile romanesti cu atributii in realizarea reformei justitiei si a actului de justitie, precum si unii judecatori si procurori, au o atitudine ostila sau dispretuitoare la adresa avocatilor, vazuti fie ca simpli auxiliari ai justitiei, fie ca frane ale functionarii “normale” a justitiei. Tentatiile autoritariste ale administratiei Romaniei au dus la absolutizarea meritelor organelor de represiune penala (politie judiciara, parchet si, mai nou, servicii de informatii) in dauna magistratilor de scaun si a avocatilor.
Orice reforma a justitiei care ignora profesia de avocat este o eroare fundamentala. O masura esentiala a reformei justitiei este unificarea profesiei legale intr-un corp profesional unic si independent si sub o autoritate profesionala unica.
Ca parte a sistemului judiciar, avocatii, sunt gardieni ai legii si ai justitiei, fiind esentiali pentru conservarea societatii. Ca parte componenta si reprezentanti ai societatii civile, avocatii sunt o contra-pondere necesara sistemului organelor statale si principalul instrument al realizarii drepturilor persoanelor, adica al transformarii legii in fapt, si, mai presus de toate, un instrument predilect al apararii drepturilor omului. Avocatul pretinde si valorifica, in numele clientului, drepturile acestuia. Scopul profesiei de avocat este de a pune la dispozitia publicului servicii profesionale educate de reprezentare si asistenta juridica. Profesia de avocat, ca infrastructura si concept, este menita a sprijini publicul in ansamblu si fiecare individ in parte sa-si cunoasca si sa-si realizeze drepturile de persoana si de cetatean.
Fara a fi, de principiu, obligata sa apeleze la un avocat pentru a-si realiza drepturile, putand face acest lucru in mod direct, cetateanul trebuie sa cunoasca dezavantajele incercarii de realizare directa a drepturilor sale. Un public educat si avizat asupra conceptelor legii si justitiei poate constientiza faptul ca nu este indicat sa actioneze pentru realizarea si protejarea drepturilor pe cont propriu, fara reprezentarea unui avocat, intrucat risca sa esueze in acest demers. Dintotdeauna, totalitatea dreptului a dus la cea mai mare insustitie (sumum jus, suma injusta).
5. Este lupta contra coruptiei eficienta?
Parchetul National Anticoruptie (PNA) a fost constituit pe temeiul unui concept imaginat si ulterior impus de fostul Guvern PSD in cursul anului 2003. PNA a inceput sa functioneze ca o fantosa a luptei contra coruptiei, menita a arata opiniei publice interne si europene ca Guvernul PSD se preocupa de fenomen si ca are idei pentru a-l tine sub control. Asa-zisa lupta a PNA contra coruptiei s-a soldat, in perioada 2003-2005 cu un singur caz de corupt condamnat. PNA a “excelat”, in schimb, cu cel mai mediatizat caz de coruptie contemporan, dosarul Zambaccian, care a fost imediat inchis cu NUP de acelasi PNA din perioada 2003-2005. In plus, in foarte scurt timp de la constituirea sa, PNA s-a transformat intr-un instrument de presiune la adresa adversarilor politici si un instrument de timorare a judecatorilor (la acest scenariu, fostul SIPA contribuia din plin prin ascultarea telefoanelor judecatorilor). Multe voci din mass-media anilor 2003-2004 au calificat PNA-ul drept “parchet de opereta”, observand ca se ocupa cu cazuri “importante” de genul micilor spagi date controlorilor RATB sau CFR. Cazurile de mare coruptie, cum erau cele ce implicau parlamentari, nu puteau fi cercetate de PNA, intrucat nu permitea Constitutia (Curtea Constitutionala a statuat asupra acestei lipse de competenta in mai 2005). In orice caz, PNA era constituit ca un organism paralel Parchetului General, in afara Ministerului Public, ceea ce ridica serioase probleme de neconstitutionalitate si, in plus, punea magistratua “obisnuita” in postura de institutie incapabila sa solutioneze cazurile de coruptie.
Actualul DNA, integrat Parchetului General si avand competente strict orientate catre marea coruptie, a devenit principalul mijloc de lupata contra coruptiei. In continuare insa, DNA nu poate ancheta pentru corputie parlamentari si ministri. O serie de cazuri grele au fost aduse in atentia publicului, creindu-se aparenta ca noul PNA (DNA) a devenit eficient. Cazurile respective au fost si sunt foarte mediatizate, pentru a intari aceasta perceptie (falsa). De altfel, opinia publica este favorabila noului PNA (DNA), mai ales datorita evenimentului din Parlament, mediat de presedinte, cand a aparut ideea re-transformarii DNA in PNA. Totusi, in dosarele instrumentate de DNA nu a fost nimeni condamnat inca. Daca, dupa 1-2 ani, cei cercetati acum vor fi achitati, vom ramane cu show-ul. Achitarea va fi un bun mijloc de spalare a pacatelor celor in cauza, dar si o sursa infinita de actiuni in daune, pe care va trebui sa le achite Statul roman si, in final, contribuabilul roman. Observ ca, deocamdata, nimeni nu isi pune problema eficientei cercetarilor penale din punctul de vedere al costurilor. Un caz de mare coruptie costa cu atat mai mult, cu cat se intinde pe o perioada mai indelungata. Managerii parchetelor si ai instantelor ar trebui sa fie responsabili pentru modul in care se cheltuiesc banii alocati pentru aceste costuri, iar societatea civila ar trebui sa se intereseze in legatura cu modul de cheltuire.
Instructia penala ar trebui sa dureze maxim 6 luni, la fel si procesul; astfel, costurile procesului devin greu suportabile si, aspect mult mai important, apar dubii relative la vinovatie, pentru care cel in cauza ar putea fi achitat (in Statele Unite, dubiile rezonabile sunt cauze de achitare).
Procurorii trebuie sa se obisnuiasca cu procedurile, cu drepturile, cu avocatii, pentru ca altfel va apare sentimentul statului ostil, care nu face justitie si dreptate, ci fabrica vinovati.
6. Este lupta contra coruptiei un motiv suficient pentru restrangerea drepturilor persoanei?
Constitutia, in art.53, limiteaza restrictiile drepturilor omului la cazurile necesare intr-o societate democratica si, in orice caz, interzice acele restrictii care anihileaza insasi dreptul in cauza.
Instructia penala in Romania pastreaza institutia “flagrantului” organizat, ca tactica criminalistica principala pentru lupta contra coruptiei, desi un “flagrant” organizat este nu numai o proba ilegala, dar chiar un oximoron. Interceptarile convorbirilor sau ale corespondentei, neautorizate, sunt ilegale si, ca atare, nu pot fi folosite ca proba. Cu toate acestea, nenumarate anchete penale pornesc de la inregistrari pe care le fac persoanele denuntatoare sau de la inregistrarile si interceptarile ilegale ale serviciilor secrete, obisnuite sau clandestine. Un astfel de dosar penal este lovit in mod fundamental de nulitate, pentru ca “proba” respectiva este ilegala. Totusi, PNA (DNA) obisnuieste sa utilizeze aceste probe ca “mijloace extrajudiciare” de proba.
O serie de “dezvaluiri” recente pot ridica serioase ingrijorari referitoare la protectia drepturilor omului. Spre exemplu, propunerea de prelungire a reginerii la 72 de ore si propunerea ca serviciile secrete sa se implice in cercetarea penala precum si obligarea operatorilor de telecomunicatii la stocarea acestora pe termen de 6 luni, stirnesc ingrijorarea societatii civile. Dar, pentru ca toate aceste exemple de renuntare la drepturi fundamentale sunt “jutificate” din ratiuni de lupta contra coruptiei (si contra terorismului), este politically incorect sa le dezavuezi public. Eu personal consider ca ne-am inscris pe un drum gresit, care ar putea conduce catre finalul democratiei in Romania. Democratia lupta contra incalcarii legii cu arma exercitiului dreptului, si nu cu arma terorii si a restrictiilor. Cu toate inconvenientele ei, democratia este infinit preferabila unei societati lipsita de drepturi si libertati."

Gheorghe Piperea:"Observ ca, in ultimele zile, DNA si, in special, seful vremelnic al acestei institutii, sunt din nou in centrul atentiei opiniei publice.
Personal, n-am vazut nici un caz de mare coruptie care sa fi fost rezolvat de catre DNA. De aceea, nu vad utilitatea DNA si, cu atit mai putin, nu vad necesitatea pastrarii in fruntea acestei institutii a aceleasi persoane. Si nu ma refer la cazurile nerezolvate cu parlamentari sau ministri (aici sa zicem ca exista scuza imunitatii parlamentare si a interventiei vinovate a Curtii Constitutionale ), ci ma refer la celelalte cazuri, unde vedem la televizor arestari spectaculoase si ne trezim peste citeva luni cu achitari tot atit de spectaculoase. Pentru exemplu, a se vedea cazurile celor doua judecatoare din Mures si, respectiv, Oradea, al procurorului din Prahova etc. Vedem la televizor cazuri de arestati care, dupa 2-3 luni de stat in arest, sunt bine mersi, la vechile locuri de munca, eliberati fiind pentru greseli de procedura. Pentru exemplu, a se vedea cazul functionarilor de la pasapoarte, de anul trecut. Ba mai mult, vedem imens de multe cazuri in care intreaga cercetare penala este anulata, pe motiv de lipsa de procedura (cazul Copos este edificator). Cel arestat sau doar acuzat pe nedrept are dreptul la despagubiri, inclusiv la despagubiri morale, pe care nu va ezita sa le ceara, inclusiv la CEDO. Doi fosti presedinti de banci au si facut-o deja si au obtinut cistig de cauza la CEDO, statul roman – si nu procurorul instrumentator al cazului – urmind sa plateasca daunele. Acestea, stimati tovarasi, sunt esecuri profesionale ale procurorilor DNA si, mai ales, esecuri manageriale ale conducerii DNA, cu nimic justificate. Sistemul judiciar penal romanesc presupune ca procurorul acuza si judecatorul judeca. Daca judecatorul nu este convins de justetea acuzatiei, atunci inseamna ca a gresit procurorul. Simplu. Nu sistemul este de vina, ci procurorul si, datorita ierarhiei, seful acestuia.
Cum se explica aceste esecuri? Separind cazurile politice de cazurile, nu exista alti vinovati decit institutia in sine, conducatorii acestia si insisi procurorii care lucreaza in cadrul institutiei.
DNA este burta moale a sistemului judiciar penal romanesc. In anul 2002, ideea PNA-ului (institutia de unde a “evoluat”actual ul DNA, conceputa de PSD-ului dnului Nastase, a fost unanim criticata ca fiind neconstitutiona la, intrucit inventa un corp de procurori paralel celui care se integreaza, conform Constitutiei, Ministerului Public, si inducea ideea prosteasca si periculoasa pentru actul de justitie penala ca procurorii obisnuiti nu sunt capabili sa solutioneze in conditii eficiente cazurile de coruptie. Asa-zisul reper al acestei institutii, Parchetul National Anti-Mafia din Italia, nu a fost, de fapt, un model de eficienta si nici de respect deosebit al drepturilor omului, Italia fiind in deceniul noua un fel de campioana a condamnarilor la CEDO in urma celebrei operatiuni mani pullite din anii 80′. Sub pretextul luptei contra mafiei italiene (vedem acum ce eficienta a fost aceasta lupta, cind mafia napoletana a ingropat Napoli sub tone de gunoaie), procurorii anti-mafia au comis multe incalcari ale drepturilor omului si Italia a platit, ulterior, pentru aceste abuzuri. Istoria se va repeta, probabil, cu Romania. Institutia, rebotezata DNA, a fost ulterior integrata Parchetului General, primind acelasi rang de competenta, si a fost transformata treptat intr-o vedeta media, care obisnuieste sa isi rezolve - fals si partial - cazurile la televizor. Fiind cea mai vizibila institutie judiciara, DNA a reusit cumva sa creeze impresia ca este nu numai un corp profesional eficient, ci si unicul organism statal care mai lupta cu coruptia. Din aceasta perspectiva, de luptator special si unic contra coruptiei, PNA/DNA este o insulta la adresa celorlalti procurori, a judecatorilor si a sistemului judiciar, in genere.
Ultimul raport al Comisiei Europene asupra justitiei contine aprecieri pozitive la adresa DNA. Intrucit nu sunt decident politic si cu riscul de a comite o impietate (caci, nu-i asa, ceea ne spune Comisia este sfint), voi sustine ca aceasta apreciere pozitiva este cit se poate de superficiala si de gresita.
Oriunde in lume, anularea unui mare dosar de coruptie pentru lipsa de procedura, ca sa iau doar un exemplu, ar fi dus imediat la demisia/demiterea conducerii. Dar la noi, nu. Locul sfinteste omul in Romania. Am ajuns sa fim convinsi ca o institutie statala nu poate functiona eficient decit daca are la conducere una si aceeasi persoana, pentru singurul motiv ca a fost laudat de Comisia Europeana. Pe plan intern si din perspectiva profesionala, eu nu vad decit un sef al DNA care nu a reusit, in 3 ani, sa duca la bun sfirsit nici un dosar de mare coruptie, ci doar sa se gudure pe linga presedinte si dea bine la societatea civila. In fine, in structura acestei institutii, egala in ierarhia competentei cu Parchetul General, lucreaza in jur de 200 de procurori, cei mai multi dintre ei fiind adusi de la parchetele din teritoriu, fara ca treptele obligatorii de promovare catre Parchetul General sa fi fost parcurse in mod firesc. Este aproape natural ca cel care a ajuns pe aceasta inalta treapta a magistraturii arzind mai multe etape sa vrea sa epateze cu arestari televizate, ignorind procedurile si tinta reala a dosarului de coruptie, respectiv, condamnarea sau achitarea acuzatului. Poate ca aceasta constatare ar trebui sa dea de gindit decidentilor nostri.
Poate ca DNA ar trebui desfiintata sau procedura de selectie a procurorilor modificata. Oricum am da-o, dl Morar trebuie schimbat."

Q-MAGAZINE:"Pentru achitarea lui Liviu Ciupe, statul roman a platit daune de 2 miliarde lei vechi
Procurorul sef al DNA, Daniel Marius Morar, numit sef peste anticoruptie in vara anului 2005, justifica la un an dupa numirea sa in functie, ca lipsa de condamnari din dosarele instrumentate de procurorii sai se datoreaza mersului greoi al dosarelor pe rolul instantelor de judecata. De atunci, DNA a finalizat ceva rechizitorii, dar rezultatele notabile intarzie sa apara. Nu exista niciun caz de mare coruptie, finalizat cu condamnare in instante. Dimpotriva, s-au inmultit alarmant cazurile in care judecatorii i-au achitat pe „coruptii“ trimisi in judecata de DNA in dosare prezentate ca mari reusite profesionale in bilanturile din anii trecuti ai parchetului. Conform datelor oficiale din bilantul DNA pe 2007, prezentat in fata Presedintelui Romaniei cu usile inchise, anul trecut s-au inregistrat numai putin de 54 de achitari. O cifra record. Iar in circa 80% din dosarele in care s-au pronuntat sentinte de condamnare, pedepsele administrate au fost date cu suspendarea executarii. Semn ca faptele imputate nu erau nici pe departe atat de grave pe cat le-au vazut procurorii DNA. Daniel Marius Morar a justificat numarul ingrijorator de mare de achitari, prin faptul ca in 32 de cazuri, solutiile de achitare s-ar fi pronuntat ca urmare a dezincriminarii unor infractiuni. Restul de 22, din care multe s-au dat pe motiv ca judecatorii au constatat ca faptele pentru care anumiti functionari au fost trimisi in judecata, pur si simplu nu exista, nu le-a considerat grave. Acest mod de gandire s-a nascut pentru ca niciun procuror nu a raspuns in Romania post-decembrista, pentru faptul ca a trimis oameni nevinovati in judecata. Dar si pentru ca Daniel Marius Morar este un magistrat care a trimis si el nevinovati in judecata, iar in unul dintre cazuri, Statul roman a platit daune de aproape 2 miliarde lei vechi pentru gafele sale. Ne referim aici la episodul arestarii si trimiterii in judecata, fara temei, a unui fost vicepresedinte de filiala judeteana de partid, Liviu Ciupe, pe cand Morar era procuror penalist la Cluj. La momentul nominalizarii sale pentru functia de sef al DNA de catre fostul ministru al Justitiei, Monica Macovei, victima Liviu Ciupe a informat intreaga presa despre „performantele“ profesionale ale procurorului Morar, care astepta avizul CSM pentru numire. Pentru a se dezvinovati, Morar a impartit jurnalistilor prezenti la fostul sediu al CSM, un asa-zis „referat de achitare“ dat de un fost sef al sau din Parchetul Cluj, care spunea cu de la sine putere ca achitarea nu poate fi considerata imputabila procurorului de caz. O constatare fara nicio valoare juridica, data de un procuror-coleg cu Morar, contrazisa de insasi hotararea judecatoreasca care a stabilit ca victimele lui Morar au dreptul sa primeasca.Gheorghe Funar a castigat razboiul cu Morar in dosarul „Alimentara“
despagubiri din partea Statului ca efect al erorii judiciare. O alta achitare de rasunet a lui Morar, comisa pe cand era seful Sectiei penale a Parchetului de pe langa Curtea de Apel Cluj, este cea din dosarul nr. 58/P/1999, cunoscut sub numele de „Alimentara“. In acest dosar, la 21 ianuarie 2000, procurorul Morar l-a trimis in judecata pe fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, actual senator, sub acuzatia de abuz in serviciu. Dupa ani indelungati de procese, in care a aratat ca totul este o inscenare cu scopul de a fi impiedicat sa mai candideze la Primaria Clujului, unde indeplinise trei mandate consecutive, senatorul Funar a fost achitat de toate instantele. Morar nu a raspuns pentru acest dosar.Lucian Papici, procuror, a gresit de doua ori
De cand a venit la DNA, Daniel Marius Morar nu mai face dosare, deci nu mai greseste in dosare, dar ordona solutionarea unora instrumentate de subalternii sai. Iar subalternii sai gresesc, in multe cazuri, la fel de grav cum a gresit si seful lor. Cap de lista este chiar seful Sectiei de Combatere a Infractiunilor de Coruptie, Lucian Alexandru Papici, care a obtinut de curand doua achitari scandaloase, una dupa alta, in doua dosare instrumentate de el in toamna anului 2005. Ambele achitari au fost pronuntate pe motiv ca faptele „vazute“ de procuror nu existau. Doi oameni au fost distrusi de Lucian Alexandru Papici, iar Statul roman urmeaza sa le plateasca daune considerabile. Este vorba despre judecatorul Vasile Bacu, de la Tribunalul Bucuresti, care a fost trimis in judecata la 28.10.2005, sub acuzatia de luare de mita, printr-un rechizitoriu semnat de Papici. Judecatorul Bacu a fost achitat definitiv in luna februarie a acestui an si a fost repus in functie de catre Consiliul Superior al Magistraturii. Statul urmeaza sa ii plateasca salariile neincasate si care i se cuveneau pe perioada celor doi ani cat a fost suspendat din functie. Suma cuvenita depaseste 100.000 RON, la care se vor adauga si daunele morale pentru distrugerea imaginii publice si teroarea psihica indurata, pe care judecatorul le va cere intr-un proces civil separat. A doua „eroare judiciara“ a procurorului Papici l-a vizat pe fostul director al ANSVA, Narcisa Georgescu, destituita ca urmare a anchetei si trimisa in judecata la 31.10.2005 sub acuzatia de primire de foloase necuvenite (borcane cu icre negre), intr-un dosar in care a fost interceptata telefonic si fosta consiliera prezidentiala Elena Udrea. Judecatorii au constatat ca faptele pentru care a fost trimisa in judecata nu exista. Narcisa Georgescu urmeaza sa fie la randul ei despagubita pentru imensele prejudicii morale si materiale ce i-au fost cauzate. Cine va plati pentru aceste dosare ratate, care au distrus destine si care au fost raportate la vremea respectiva ca mari realizari in lupta anticoruptie? In orice stat civilizat, un procuror aflat intr-o functie atat de inalta ca Lucian Alexandru Papici si-ar fi dat demult demisia.Doru FlorinTulus a acuzat fara probe
O alta achitare extrem de importanta pentru imaginea DNA este cea privind dosarul fostului presedinte al Tribunalului Bucuresti, judecatoarea Maria Huza, si a unui director de la Administratia Fondului Imobiliar. Huza era membru al CSM la momentul in care a fost trimisa in judecata si a fost nevoita sa paraseasca inalta functie. Procurorul de caz, Doru Florin Tulus, seful Sectiei de combatere a infractiunilor conexe infractiunilor de coruptie, a acuzat-o pe Maria Huza de fals in declaratii si instigare la acordarea de credite cu incalcarea legii, legat de modul in care aceasta a dobandit in 2001 un apartament de 100 m.p. in Centrul civic. Judecatoria Sectorului 3 a achitat-o pe Huza in luna martie a acestui an, pe motiv ca pe de-o parte infractiunea de instigare la acordarea ilegala de credite a fost dezincriminata de Parlament, iar in ceea ce priveste falsul in declaratii s-a constatat ca fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii, astfel incat s-a dat achitare si pentru aceasta acuzatie. A fost achitat si directorul AFI trimis in acest dosar, care nu trebuia inculpat cata vreme nu AFI da case, ci doar pune in aplicare (incheie contractele) in baza dispozitiilor date de primari. La cat tam-tam a facut in presa DNA pe acest dosar si tinand cont ca Huza a fost membru al CSM, achitarea acesteia pentru fals in declaratii este un rateu nepermis. Daca sentinta de achitare va ramane defintiva la Huza, aceasta va avea dreptul sa primeasca despagubiri imense pentru venitul aferent functiilor din care a trebuit sa se retraga ca urmare a trimiterii in judecata, dar si pentru prejudiciul moral cauzat."

"Andreea Ciuca. 7 ani. Deznadejde si Credinta. Lupta. Victoria Libertatii

De: Aurelian GRAMA
Zi de zi

Instanta Suprema, în complet de noua judecatori a stabilit definitiv ca faptele pentru care Andreea Ciuca a fost arestata si trimisa în judecata, si pentru care este suspendata din magistratura de aproape sapte ani, la cererea procurorilor DNA, nu sunt infractiuni. Ca sa fim în conformitate cu legea si decizia de ieri, magistratul muresean Andreea Ciuca a fost achitata cu litera d). Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii.

Statul român are în aceste conditii toate sansele sa fie condamnat la CEDO, în procesul intentat de Andreea Ciuca, pentru gafele monumentale ale procurorilor pensionari Gheorghe Suhan, fost sef PNA pe România si Marin Sandu, fosta unealta la DNA Mures pâna la finele lui 2009, cei care au instrumentat Dosarul „Ciuca”. Cu o reavointa, la comanda, plini de umori staliniste, rar întâlnite în celebrul nostru stat de drept, împotriva celor mai elementare drepturi si libertati ale cetateanului, impotriva unui ilustru magistrat care a avut singura vina ca a început mult prea devreme reformarea sistemului de justitie. Parca mai ieri imaculata Comisie Europeana lauda în raportul preliminar de tara pe Justitie al României rezultatele heirupiste ale DNA...

Andreea Ciuca se va întoarce zilele urmatoare în magistratura la Tribunalul Mures. Regretam cu drag de se poate spune pierderea unui bun editorialist în Ziarul de Mures si ne bucuram alaturi de familie, avocati, si cei câtiva foarte putini prieteni de recâstigarea libertatii depline, de achitare, si de renasterea unui om deosebit.

Fostul presedinte al Tibunalului Mures, magistratul Andreea Ciuca, nu a luat mita de la pesedistul Viorel Tibrea, asa cum au sustinut aproape sapte ani de zile procurorii DNA. Completul de noua judecatori de la Înalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ieri definitiv nevinovatia lui Ciuca în dosarul în care aceasta era acuzata de luare de mita si sustragere de documente. Andreea Ciuca a fost declarata nevinovata si în prima instanta, la completul de trei magistrati ai ÎCCJ, însa ieri, magistratii au admis recursul formulat de DNA fata de sentinta cu pricina si acelasi complet a schimbat temeiul achitarii. Astfel, daca judecatorii care au analizat fondul au decis achitarea judecatoarei din Târgu-Mures deoarece fapta nu exista, instanta de recurs a stabilit ca faptelor care i se imputau Andreei Ciuca le lipseste cel putin unul din elementele care le-ar fi transformat în infractiune. Sentinta data de Completul de noua magistrati de la Înalta Curte de Casatie si Justitie este definitiva. Magistratul Andreea Ciuca a fost achitata cu litera d). Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii. „În sfârsit s-a terminat o procedura judiciara abuziva care mi-a furat sapte ani din viata bazându-se în exclusivitate pe faradelegi. Voi face tot ce este legal pentru a-mi recapata statutul si drepturile de care am fost privata ilegal”, a declarat Andreea Ciuca la aflarea sentintei definitive si irevocabile. Fostul presedinte al Tribunalului Mures a mai adaugat ca, în ceea ce îi priveste pe denuntator si pe martorii DNA din dosarul instrumentat de procurorii DNA, urmeaza sa hotarasca ce atitudine va adopta. „Oscilez înca daca îl las pe Dumnezeu sa faca dreptatea sau daca le voi cere si eu socoteala în instanta”, a conchis Andreea Ciuca.

Magistratul de la Târgu-Mures asteapta acum ca judecatorii de la ÎCCJ sa îsi motiveze sentinta cu care sa se prezinte ulterior în fata Consiliului Superior al Magistraturii pentru a cere sa fie repusa în functie.

Judecatorul Andreea Ciuca a fost arestata în 5 iunie 2003 în urma unei actiuni în forta a Parchetului National Anticoruptie, audiata 12 ore fara întrerupere si acuzata ca ar fi primit mita de la pesedistul Viorel Tibrea, un om de afaceri din Târgu-Mures, care avea contracte pe linia constructiilor cu instantele din zona. Spectacolul mediatic a fost extrem de bine gestionat de mani******torii puterii de atunci si aproape toata presa a stenodactilografiat exceptional toate informatiile oferite de procurori si de ofiterii de informatii implicati vizibil în acest caz. Andreea Ciuca a sustinut pe tot parcursul procesului ca banii care i-a luat de la Tibrea reprezentau de fapt un împrumut despre care stiau toti colegii sai, relatiile de amicitie dintre ea si denuntator fiind de asemenea cunoscute. Procurorii au uzat de un autodenunt al lui Tibrea în care acesta sustinea ca i s-ar fi cerut mita, autodenunt pe care acesta l-a infirmat în fata instantei de judecata prin marturiile contradictorii.

Odata cu arestarea Andreei Ciuca de procurorii anticoruptie, procedurile juridice din România referitoare la arestare au fost schimbate. România aliniindu-se în urma unei decizii la care a fost parte si fostul sef al Instantei Supreme, Paul Florea, la procedura europeana. De atunci, masura arestarii nu poate fi luata decât de magistrati si nu dispusa de procurori, asa cum se întâmpla pâna atunci... Cineva trebuia sa scrie si istorie...

Gheorghe Suhan si Marin Sandu nu au putut fi contactati pâna la închiderea editiei. Constiintele lor au cu certitudine o seama de întrebari la care nu prea are cine le raspunde. Din nefericire, Radu Timofte, fostul sef al SRI, extrem de implicat în cazul Ciuca, a plecat prea devreme dintre noi pentru a mai putea fi întrebat ceva despre sfârsitul primaverii din 2003 de la Târgu-Mures... Mai sunt multi altii cu sufletul macinat...

Andreea Ciuca... 7 ani... Deznadejde si Credinta... Oprobiul public si aflarea adevarului despre semeni. Victoria Libertatii. Achitare. Împlinirea unui vis ce de multe ori a înclinat înspre cosmar. Visul împlinit si decenta nestrigarii lui lumii întregi. 7 ani. Credinta si pofta de viata. Postul Pastelui. Învierea..."

Declaraţie politică: Abuzuri, diversiune şi şantaj în cazul Voicu
Wednesday, April 28th, 2010

Prezentată în şedinţa Senatului din : 28.04.2010

Titlul declaraţiei : Abuzuri, diversiune şi şantaj în cazul Voicu

În calitate de cetăţean şi de parlamentar al României, am fost profund afectat şi decepţionat de conduita logoreică, de limbajul licenţios şi de presupusele fapte penale ale senatorului Cătălin Voicu, care ne-au fost dezvăluite sau, mai bine zis, indicate de interceptările telefonice date publicităţii în mod ilegal de anumite instituţii ale statului.

Ca jurist de profesie şi ca fost procuror, precum şi în calitate de membru (cu rang de vicepreşedinte) al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor şi de membru al Comisiei pentru drepturile omului din Senatul României, nu pot să accept însă umilirea sau şantajarea puterii legislative şi a puterii judecătoreşti de către reprezentanţi ai noii Securităţi (procurori şi ofiţeri de informaţii de rang înalt, promovaţi şi fidelizaţi de preşedintele Traian Băsescu), prin încălcarea gravă şi flagrantă a Constituţiei, a Codului de procedură penală, a Legii privind statutul senatorilor şi deputaţilor şi a Regulamentului Senatului.

În primul rând, sub aspect procedural, Hotărârea Senatului României nr.5 din 24.03.2010 privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de încuviinţare a arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu, este lovită de nulitate absolută pentru următoarele motive:

I. Nu a fost îndeplinită condiţia prealabilă şi obligatorie a ascultării senatorului Cătălin Voicu în şedinţa de plen a Senatului din data de 24.03.2010, condiţie prevăzută explicit atât de art.72 alin.2 din Constituţie, cât şi de art.23 alin.1 din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor şi de art.172 alin.4 din Regulamentul Senatului. Or, Hotărârea Senatului nr. 5/2010 a fost adoptată fără a fi realizată procedura prealabilă şi obligatorie a ascultării senatorului Cătălin Voicu, în condiţiile în care se ştia, fiind un fapt de notorietate publică datorită mass-media, că acesta s-a aflat în data de 24.03.2010 într-o situaţie de imposibilitate obiectivă (internare de urgenţă în spital pentru probleme cardiovasculare) atât de a fi prezent în plenul Senatului în vederea audierii, cât şi de a înştiinţa conducerea Senatului în acest sens şi de a adresa o cerere scrisă pentru amânarea audierii sale.

Ascultarea senatorului Cătălin Voicu de Comisia juridică a Senatului în data 23.03.2010. care s-a efectuat la cererea sa, nefiind obligatorie conform legii, nu poate fi echivalată cu ascultarea prealabilă şi obligatorie în plenul Senatului, astfel că în condiţiile expuse, senatorul Voicu a fost privat de dreptul constituţional, legal şi regulamentar de a-şi prezenta într-o şedinţă de plen a Camerei Parlamentului din care face parte poziţia şi apărările cu privire la acuzaţiile şi cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, privind încuviinţarea arestării sale.

II. Cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, semnată de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi solicitarea ministrului justiţiei pentru încuviinţarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu, precum şi raportul favorabil al Comisiei juridice a Senatului sunt lovite de nulitate absolută din următoarele considerente:

1. Senatul României nu a fost sesizat de organul judiciar competent. Potrivit art.23 alin.4 din Constituţie, în urma modificării introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, arestarea preventivă se dispune de judecător, procurorul pierzându-şi calitatea de titular al acestei măsuri preventive. Într-o asemenea situaţie, cum condiţia privind încuviinţarea Senatului, condiţie care este prealabilă, priveşte luarea măsurii arestării preventive, care este de competenţa judecătorului, nu întocmirea propunerii de luare a măsurii arestării preventive, care este de competenţa procurorului, sesizarea Senatului de către procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin intermediul ministrului justiţiei, în vederea obţinerii încuviinţării pentru luarea măsurii preventive faţă de un senator, care este de competenţa judecătorului, contravine în mod flagrant atât prevederilor art.149 indice 1 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.281/2003 (privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală ) şi modificat ulterior prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 (privind modificarea Codului de procedură penală) şi prin Legea nr.356/2006 (pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală).

Având în vedere prevederile legale susmenţionate, competenţa de sesizare a Senatului pentru obţinerea încuviinţării aparţine judecătorului competent să dispună arestarea preventivă, care trebuie să fie un judecător din cadrul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sancţiunea nerespectării acestei proceduri este nulitatea absolută, prevăzută de art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, întrucât priveşte însăşi competenţa materială privind luarea măsurii arestării preventive. Este inacceptabil ca sesizarea în vederea îndeplinirii acestei condiţii, de care depinde luarea măsurii arestării preventive, să se efectueze aşa cum s-a făcut în speţă de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adică de conducătorul parchetului din cadrul căruia face parte procurorul care efectuează urmărirea penală în cauză, care nu are nicio competenţă în privinţa luării măsurii arestării preventive, deoarece competenţa revine exclusiv judecătorului.

Aflându-ne într-o situaţie de nulitate absolută determinată de necompetenţa după materie, conform art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, unicul remediu procedural îl constituia respingerea cererii de încuviinţare a arestării, cu consecinţa restituirii dosarului la Direcţia Naţională Anticorupţie în vederea sesizării judecătorului competent din cadrul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind singurul în măsură să sesizeze Senatul prin intermediul ministrului justiţiei.

Sub acest aspect, este de reţinut că în toate celelalte state ale Uniunii Europene, ca de exemplu în Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, precum şi în Statele Unite ale Americii, titularul cererii de încuviinţare a arestării preventive a unui parlamentar de către camera Parlamentului din care face parte este judecătorul competent să dispună arestarea parlamentarului respectiv, rezultând că România nu s-a aliniat la legislaţia europeană şi occidentală în acest sens.

2. În subsidiar, chiar dacă am accepta, prin absurd că sesizarea Senatului s-ar putea realiza de organul de urmărire penală printr-o cerere având la bază propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, această cerere nu putea aparţine procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care este o direcţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce este organizată în conformitate cu prevederile Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ci conducătorului acestui parchet, care este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art.197 alin.2 din Codul de procedură penală.

În al doilea rând, încheierea prin care judecătorul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus arestarea preventivă a inculpatului Cătălin Voicu este lovită de nulitate absolută, sub aspect procedural, din următoarele considerente:

I. Hotărârea Senatului privind încuviinţarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu este lovită de nulitate absolută, întrucât, aşa cum am arătat, pe de o parte, nu a fost îndeplinită procedura prealabilă şi obligatorie a ascultării senatorului Voicu, iar, pe de altă parte, sesizarea Senatului nu a fost realizată de organul judiciar competent.

II. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus arestarea inculpatului Cătălin Voicu fără ca acesta să fie ascultat în prealabil de către procuror, fiind încălcate astfel atât prevederile art.149 indice 1 din Codul de procedură penală, care stipulează că propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului se întocmeşte numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, cât şi ale art. 150 alin.1 din Codul de procedură penală, care stipulează că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi judecător. În speţă, senatorul Cătălin Voicu a fost audiat de procuror ca inculpat în cursul lunii decembrie 2009, când a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi a fost luată o altă măsură preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, ce nu a fost prelungită, dar după adoptarea de către Senat a hotărârii de încuviinţarea a arestării sale preventive nu a mai fost ascultat de procuror, fiind citat şi audiat înainte de arestare doar de judecătorul abilitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a solicitat Senatului, prin intermediul ministrului justiţiei, încuviinţarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu pentru cazul prevăzut de art.148 alin.1 lit.h din Codul de procedură penală (există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică), dar, ulterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a propus, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus arestarea preventivă a senatorului Voicu şi pentru cazul prevăzut de art.148 alin.1 lit. b din Codul de procedură penală (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor), ori pentru acest motiv de arestare nu a fost solicitată încuviinţarea Senatului. Reţinerea acestui motiv este mai mult decât discutabilă în condiţiile în care presupusul fin al senatorului Cătălin Voicu, Dan Floarea, nu avea statut procesual de martor la data purtării convorbirii telefonice care a fost invocată de DNA şi a fost admisă de instanţă drept prefabricare de probe. În plus, convorbirea invocată nu conţine cuvinte care să indice o încercare de influenţare pentru a face o declaraţie într-un anumit sens, o acţiune de instigare la mărturie mincinoasă asupra presupusului fin. Pe de altă parte, nu numai procurorul, dar nici judecătorul nu l-au audiat pe inculpat cu privire la cele două motive de arestare.

În al treilea rând, încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus prelungirea arestării peventive a senatorului Cătălin Voicu este netemeinică şi nelegală întrucât Direcţia Naţională Anticorupţie nu a invocat temeiuri noi (fapte penale noi sau cazuri de arestare noi ) care să justifice privarea de libertate, procurorii DNA invocând drept motive “presupunerea rezonabilă” că senatorul Cătălin Voicu constituie pericol public şi nerecunoaşterea vinovăţiei de către acesta. Ori asemenea motive şi terminologii, ca presupunerea, bănuiala sau recunoaşterea ori nerecunoaşterea vinovăţiei au fost consacrate în codurile penale de sorginte stalinistă, cu care au fost instrumentate procesele politice de tristă amintire din anii comunismului bolşevic. Ori, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă sunt probe şi indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapte de natură penală (art. 143 alin. 1), neputându-se baza pe presupuneri sau bănuieli, mai ales în ce priveşte cazurile de arestare reţinute. Iar sarcina dovedirii vinovăţiei revine organului de urmărire penală, în speţă procurorilor de la DNA, neputându-i-se imputa inculpatului că nu şi-a recunoscut vinovăţia din moment ce, conform art.143 alin.3 din Codul de procedură penală, i se recunoaşte dreptul de a nu face nicio declaraţie (aşazisul drept la tăcere), pentru a nu fi folosită împotriva sa în procesul penal. Probabil că DNA doreşte să reînvie practicile autodemascării şi mărturisirii din anii ’50.

În ce priveşte fondul cauzei, fără a mă pronunţa asupra vinovăţiei senatorului Cătălin Voicu, acesta fiind atributul instanţelor de judecată, făcând totuşi precizarea că probatoriul administrat de DNA se reduce, cel puţin până în prezent, doar la stenogramele publicate în massmedia, care nu au valoare şi forţă probantă dacă nu există autorizaţie legală de interceptare (ori avocaţii apărării susţin că interceptările telefonice sunt ilegale, la dosar neexistând o autorizaţie legală de interceptare) şi dacă nu se coroborează cu alte mijloace de probă, doresc să aduc la cunoştinţa opiniei publice şi a justiţiei o serie de aspecte pe care le cunosc în urma unor discuţii cu colegul meu Cătălin Voicu, mai ales că aceste aspecte fac plauzibil scenariul că acesta este ţinta unei vendete politice din partea preşedintelui Traian Băsescu şi că a fost supus unui linşaj mediatic prin scurgeri de informaţii dirijate de la SRI sau de la DNA, instituţii aflate sub controlul şefului statului.

În primul rând, în a doua parte a lunii septembrie sau la începutul lunii octombrie 2009, întâlnindu-mă la o şedinţă de grup parlamentar cu senatorul Cătălin Voicu, acesta mi-a spus că preşedintele Traian Băsescu ar fi încercat să-i însceneze un flagrant omului de afaceri Costel Căşuneanu, dar procurorul şef al DNA, Daniel Morar, nu i-a dat curs. Cu acel prilej, senatorul Voicu l-a sunat pe domnul Costel Căşuneanu pe telefonul mobil şi i-a spus că i-l dă la telefon pe un coleg senator, fost procuror, ca să-i confirme ce s-a pus la cale împotriva sa. Am luat telefonul şi am schimbat câteva propoziţii cu domnul Căşuneanu, care era vizibil emoţionat, după care convorbirea s-a întrerupt. Discuţia a fost însă înregistrată cu siguranţă de SRI şi DNA şi, ca atare, poate deveni probă în cauză.

În al doilea rând, în cursul lunii noiembrie 2009, în ziua în care a fost audiat de Comisia pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică de la Senat, pe tema răpirii din Irak, jurnalistul Ovidiu Ohanesian (cu care sunt în relaţii de prietenie), am avut o discuţie în sala grupului parlamentar PSD+PC cu senatorul Cătălin Voicu, care era vicepreşedinte al Comisie de apărare, în cursul căreia acesta mi-a spus că statul român a alocat pentru eliberarea jurnaliştilor români răpiţi în Irak suma de 12 milioane de dolari, din care s-a achitat răpitorilor numai o parte, respectiv 8 milioane de dolari, restul de 4 milioane dolari având altă destinaţie. Recent, senatorul Voicu a declarat în faţa instanţei că suma de 8 milioane de dolari a fost predată poliţiei irakiene şi că numai 1 milion de dolari ar fi ajuns la răpitori. Din discuţiile cu senatorul Cătălin Voicu şi cu jurnalistul Ovidiu Ohanesian am mai aflat că generalul SIE Adrian Isac, şeful misiunii de salvare a celor trei jurnalişti români răpiţi în Irak, a refuzat să semneze pentru primirea banilor alocaţi pentru răscumpărare, însă a semnat şi a preluat banii maiorul SRI Florian Coldea, promovat ulterior de preşedintele Traian Băsescu în postul de prim-adjunct al directorului SRI şi la gradul de general. Din discuţie am mai dedus că Florian Coldea ar şti câţi bani a alocat statul român pentru răscumpărarea jurnaliştilor români răpiţi în Irak şi câţi din aceştia au fost folosiţi în acest scop.

În al treilea rând, într-o discuţie pe care am purtat-o în sala de plen a Senatului (care a fost surprinsă imagistic şi difuzată de zeci de ori de Realitatea TV), senatorul Cătălin Voicu mi-a spus textual: “L-am prins pe generalul Coldea de la SRI cu o şpagă de 350.000 de euro”, precizându-mi că este vorba de un comision pentru un contract de achiziţii.

În al patrulea rând, în cursul lunii decembrie 2009, după ce a fost ridicat de pe stradă şi audiat la DNA, fapt petrecut în data de 11 decembrie 2009, senatorul Cătălin Voicu mi-a spus şi mie şi altor colegi că totul a fost o înscenare comandată de preşedintele Traian Băsescu, pe care l-a înfuriat întrucât s-a implicat în ziua anterioară în înregistrarea contestaţiei PSD împotriva deciziei Biroului Electoral Central de validare a alegerilor prezidenţiale, iar şeful statului a bănuit că va încerca să influenţeze judecătorii care urmau să se pronunţe asupra contestaţiei. Senatorul Voicu ne-a mai spus că ştie că preşedintele Traian Băsescu i-ar fi convocat la Palatul Cotroceni, în seara zilei anterioare ridicării sale, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Laura Codruţa Kovesi, pe procurorul şef al DNA, Daniel Morar, şi pe primul adjunct al directorului SRI, generalul Florian Coldea, şi le-a solicitat imperativ să declanşeze anchetarea sa penală, iar aceştia s-au conformat.

Coroborând toate aceste informaţii furnizate de senatorul Cătălin Voicu se prefigurează şi devine plauzibil următorul scenariu:

Preşedintele Traian Băsescu a fost, mai mult ca sigur, profund afectat că senatorul Cătălin Voicu, fost ofiţer de informaţii, s-a apropiat de omul de afaceri Costel Căşuneanu, cunoscut drept unul din „regii asfaltului” şi drept unul din sponsorii PDL şi ai lui Traian Băsescu. Este de notorietate că miliardarul Costel Căşuneanu i-a dat lui Traian Băsescu primul Mercedes (în vremea când era ministru al Transporturilor şi nu atrăgea privirea poporului cu marca autohtonă Dacia), precum şi un teren în zona Băneasa, pe care l-a vândut la un preţ de 10 ori mai mare şi şi-a construit prima vilă, pe care a donat-o ulterior fiicei sale mai mari, care a vândut-o şi şi-a cumpărat un apartament de aproape un milion de euro. Afectat pentru că amicul şi sponsorul său Căşuneanu a început să cocheteze şi cu PSD şi bănuind că acesta ar putea fi exploatat inclusiv informativ de senatorul Cătălin Voicu, când a aflat de la serviciile secrete (mai mult ca sigur de la SRI) că senatorul Voicu a solicitat şi urma să primească bani de la Căşuneanu, afirmativ cu titlu de împrumut, Traian Băsescu i-a solicitat procurorului şef al DNA să organizeze un flagrant. Procurorul şef al DNA a refuzat însă să organizeze flagrantul, mai mult ca sigur, pentru motivul că nu erau întrunite elementele constitutive ale vreunei infracţiuni. Probabil că Daniel Morar a avut în vedere atunci că peste circa două luni urmau să aibă loc alegeri prezidenţiale şi că Traian Băsescu le-ar putea pierde, iar el ar putea fi tras la răspundere pentru o înscenare abuzivă. În decembrie 2009, după ce Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale şi după ce senatorul Voicu s-a implicat în contestarea de către PSD a rezultatelor acestor alegeri pentru motive de fraudă electorală, fiind suspectat de şeful statului că ar putea influenţa judecătorii care urmau să judece contestaţia, procurorul şef al DNA a dat curs solicitării lui Traian Băsescu şi a declanşat urmărirea penală împotriva acestuia , prin ridicarea de pe stradă ca în cazul unui simplu borfaş. Astfel, dintr-o lovitură, Traian Băsescu s-a răzbunat şi pe fostul său amic şi sponsor Costel Căşuneanu şi pe senatorul Cătălin Voicu (care, în plus, prin relaţiile şi contactele sale din sfera serviciilor secrete, ştia multe despre persoana şi familia sa, inclusiv despre activităţile cotidiene de la Palatul Cotroceni).

Este simplu de bănuit şi cum au ajuns în ecuaţie omul de afaceri Marius Locic şi judecătorul Florin Costiniu. Tot din motive de răzbunare din partea preşedintelui Traian Băsescu. Omul de afaceri Marius Locic a fost luat în vizor pentru că l-a angajat ca director la una din societăţile sale, după trecerea în rezervă (pentru că nu a trecut peste lege şi peste demnitatea şi onoarea militară în operaţiunea de salvare a jurnaliştilor români răpiţi în Irak, pe care a condus-o), pe generalul SIE Adrian Isac, unul din cei mai redutabili ofiţeri de informaţii pe care i-a avut România (cu adevărat intelligence), care a condus mai multe direcţii din Serviciul de Informaţii Externe şi se află în relaţii apropiate cu senatorul Cătălin Voicu, care a fost ofiţer de informaţii în SPP. Aproape sigur, preşedintele Băsescu a aflat ori a bănuit că generalul Isac i-a spus senatorului Voicu despre afacerea cu banii de răscumpărare a jurnaliştilor răpiţi, care a fost girată de Traian Băsescu, ca şef al celulei de criză de la Palatul Cotroceni şi a fost executată de maiorul SRI Florian Coldea, ce a devenit ulterior promovatul, protejatul şi omul său de încredere din fruntea SRI, instituţie ce a realizat urmărirea operativă a senatorului Voicu şi este principala bănuită pentru scurgerea stenogramelor interceptărilor în mass media. Judecătorul Costiniu a devenit o ţintă colaterală a preşedintelui Traian Băsescu întrucât acesta a avut mai multe conflicte cu soţia sa Viorica Costiniu, în perioada cât aceasta a fost preşedintele Asociaţiei Magistraţilor din România.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a realizat astfel planul de răzbunare prin oamenii promovaţi şi fidelizaţi în fruntea unor instituţii cheie ale statului: 1. generalul Florian Coldea, prim-adjunctul directorului SRI, promovat în această funcţie de preşedintele Traian Băsescu după participarea sa la operaţiunea de salvare a jurnaliştilor români din Irak; 2. Daniel Morar, procurorul şef al DNA, propulsat de la Cluj-Napoca de preşedintele PDL, Emil Boc, şi numit în funcţie de preşedintele Traian Băsescu, la propunerea fostului ministru al justiţiei Monica Macovei; 3. Laura Codruţa Kovesi, procurorul general al României, fostă colegă de facultate (de an) cu Emil Boc, propulsată de la Sibiu în 2006 de actualul premier şi de ministrul de interne Vasile Blaga (amic cu tatăl acesteia) şi numită în funcţie de preşedintele Traian Băsescu, la propunerea fostului ministru de justiţie Monica Macovei; 4. Anton Pandrea, preşedintele Secţiei Penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (în competenţa căreia a intrat senatorul Voicu), pe care preşedintele Traian Băsescu l-a declarat prieten într-o şedinţă a Consiliului Superior al Magistraturii. Comisia Juridică a Senatului, majoritatea senatorilor şi judecătorii de la Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au făcut sluj în faţa preşedintelui Traian Băsescu în cazul Cătălin Voicu, unii cedând şantajului iar alţii lăsându-se influenţaţi de diversiunea şi linşajul mediatic practicate în acest caz de preşedintele Traian Băsescu şi de grupul de crimă organizată constituit la cel mai înalt nivel statal, pe care-l conduce şi prin care comandă şi trafichează justiţia din România. Cu privire la acest grup periculos pentru ordinea de drept din România voi reveni cu amănunte într-o viitoare declaraţie politică.

Cert este că preşedintele Traian Băsescu şi-a realizat mai multe obiective prin abuzurile, diversiunea şi şantajul practicate în cazul senatorului Cătălin Voicu: 1. neutralizarea unui adversar politic, care ştia multe despre persoana, familia şi activitatea sa cotidiană; 2. timorarea parlamentarilor (de toate culorile politice), prin inducerea unei stări de teamă că ar putea fi oricând urmăriţi informativ, anchetaţi penal şi chiar arestaţi preventiv; 3.discreditarea instituţiei Senatului, pe care vrea să o desfiinţeze; 4.demonizarea şi destructurarea principalului partid de opoziţie (PSD); 5. timorarea şi neutralizarea fostului său contracandidat la alegerile prezidenţiale din 2009, Mircea Geoană, pe care urmăreşte să-l elimine total de pe scena politică, inclusiv prin schimbarea sa din funcţia de preşedinte al Senatului (care-i conferă calitatea de al doilea om în stat şi de potenţial înlocuitor al preşedintelui Băsescu în caz de vacanţă prezidenţială, inclusiv pe motive medicale).

Având în vedere gravele şi numeroasele abuzuri procesuale, precum şi presupusele acte de corupţie şi de deturnare de fonduri semnalate, am decis să sesizez prin prezenta declaraţie politică Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din Senatul României pentru a efectua o anchetă perlamentară cu privire la acestea. Demersul meu nu are drept scop esenţial şi primordial apărarea unui om, în speţă a unui coleg parlamentar, ci apărarea ordinii de drept şi apărarea onoarei şi reputaţiei puterii legiuitoare şi ale puterii judiciare. Consider că trebuie să se facă lumină şi justiţie pentru toţi, nu numai pentru unii.

Senator Valer Marian