Curtea Constitutionala a Romaniei a facut publica luni, 11 martie 2019, decizia prin care a constatat existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre PICCJ, Parlamentul Romaniei, ICCJ si celelalte instante judecatoresti, cauzat de incheierea protocoalelor secrete intre PICCJ si SRI. De fapt, este decizia prin care s-a constatat practic nelegalitatea totala a Protoclului PICCJ-SRI din 2009 - semnat de Procurorul General de la acea vreme Laura Kovesi (foto centru), fostul director SRI George Maior (foto stanga) si fostul prim-adjunct SRI Florian Coldea (foto dreapta) – si nelegalitatea partiala a Protocolului PICCJ-SRI din 2016 - semnat de Procurorul General Augustin Lazar si directorul SRI Eduard Hellvig.

Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 reprezinta o lovitura de gratie aplicata Laurei Kovesi, care vine fix in momentele in care aceasta spera sa fie numita sefa Parchetului European. Si afirmam ca este o lovitura de gratie intrucat CCR demonstreaza cum in timpul mandatului de Procuror General al Laurei Kovesi parchetele au fost puse sub controlul SRI, in conditiile in care prin protocolul din 2009 nu doar ca a permis intruziunea serviciului secret in actul de urmarire penala, ci a cedat catre SRI competente ale procurorilor. Foarte important este precizarea CCR in legatura cu faptul ca in cazul celor doua protocoale, Ministerul Public a fost factorul decident, si nu SRI: “Chiar daca in cauza cele doua 'protocoale' au fost semnate de doua entitati publice [Ministerul Public si Serviciul Roman de Informatii], Curtea constata ca Serviciul Roman de Informatii nu poate fi parte a acestui conflict juridic de natura constitutionala, intrucat conduita neconstitutionala imputata consta in cedarea de competente in privinta desfasurarii urmaririi penale, faza a procesului penal, de catre autoritatea publica care, potrivit Constitutiei si legii, avea rolul de a le efectua, respectiv Ministerul Public. Rolul primordial in cadrul urmaririi penale il are procurorul, care, potrivit art.56 alin.(1) din Codul de procedura penala, conduce si controleaza nemijlocit activitatea de urmarire penala a politiei judiciare si a organelor de cercetare penala speciale si supravegheaza ca actele de urmarire penala sa fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale. Astfel, desi in activitatea de urmarire penala, Ministerul Public are, potrivit legii, rolul preeminent, acestuia i se imputa ca a acceptat sa cedeze o parte a competentelor sale constitutionale si legale unui serviciu secret prin incheierea a doua protocoale si sa valorifice, in cadrul procesului penal, mijloacele de proba astfel obtinute. Prin urmare, Curtea constata ca in aceasta ecuatie a cedarii de competente ale Ministerului Public si a valorificarii in cadrul procesului penal a mijloacelor de proba obtinute, serviciul secret a jucat un rol secundar, punandu-si la dispozitie infrastructura necesara operationalizarii 'protocoalelor de colaborare'. Astfel, din perspectiva competentelor constitutionale si legale care trebuiau respectate de ambele autoritati publice si avand in vedere ca 'protocoalele de colaborare' au intervenit in legatura cu activitatea Ministerului Public in ceea ce priveste procesul penal, Curtea constata ca Ministerul Public a avut rolul de decident in incheierea si valorificarea acestora. Avand in vedere cele expuse, Curtea retine ca Serviciul Roman de Informatii nu poate fi parte in cadrul acestui pretins conflict juridic de natura constitutionala”.

Afectarea drepturilor si libertatilor fundamentale

In ceea ce priveste continutul Protocolului PICCJ-SRI din 2009, CCR a constatat efectuarea urmarii penale de catre procurori si lucratori ai SRI, documentul permitand o preluare de catre Serviciul Roman de Informatii din competentele parchetelor. Curtea acuza ca din cauza acestui protocol semnat de Kovesi, Maior si Coldea a fost posibil ca SRI sa exercite atributii de cercetare penala in orice domeniu, ajungandu-se la intruziunea unui serviciu secret in modul de desfasurare a urmaririi penale. In aceeasi decizie, CCR explica faptul ca prin Protocolul PICCJ-SRI din 2009 intre Ministerului Public si Serviciul Roman de Informatii s-au instituit raporturi contra legem care afecteaza rolul si activitatea procurorului in cadrul procesului penal, dar si ca prin acelasi protocol s-au adus atingere drepturilor si libertatilor fundamentale, prin diminuarea garantiilor asociate acestora in sensul ca activitatea de obtinere a probelor o poate realiza un serviciu de informatii care nu are calitatea de organ de cercetare penala special.

Cat priveste Protocolul PICCJ-SRI din 2016, semnat de Procurorul General Augustin Lazar si Eduard Hellvig, declarat partial neconstitutional, CCR arata ca si acesta genereaza suspiciuni privind o ingerinta Serviciului Roman de Informatii in actul de urmarire penala, asa cum genereaza suspiciuni privind subordonarea parchetelor de catre SRI.

Iata un fragment din Decizia CCR:

“151. Astfel, in ceea ce priveste Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009, incheiat intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Serviciul Roman de Informatii, Curtea retine ca art.2, art.3 lit.g), art.6 alin.(1), art.7, art.9, art.16, art.17 alin.(1) si (2) si art.33 alin.(1) din protocol cuprind dispozitii care excedeaza sferei de cuprindere a unui act administrativ normativ, realizand, sub aspect substantial, o modificare implicita a Constitutiei.

152. Art.2 din protocol prevede ca 'Partile coopereaza […] in activitatea de valorificare a informatiilor din domeniul prevenirii si combaterii infractiunilor impotriva securitatii nationale, a actelor de terorism, infractiunilor ce au corespondent in amenintarile la adresa securitatii nationale si a altor infractiuni grave, potrivit legii'. Curtea retine ca nici Codul penal din 1969 si nici Codul penal in vigoare nu consacra in partea lor generala notiunea de infractiune grava, astfel ca definirea acestei sintagme este secventiala, raportata la specificul fiecarei legi in parte. Curtea retine ca Legea nr.301/2004 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.575 din 29 iunie 2004, prevede la art.3 ca 'Faptele prevazute de legea penala ca infractiuni se impart, dupa gravitatea lor, in crime si delicte', insa, acest cod, adoptat in anul 2004, nu a fost niciodata in vigoare. Prin urmare, Curtea constata ca notiunea de infractiune grava nu are o consacrare de principiu in Codul penal, astfel ca este si ramane o notiune autonoma specifica unor legi care sunt adoptate in materie penala si care leaga consecinte juridice de aceasta 56 calificare. Dat fiind ca in preambulul 'protocolului de colaborare' este indicata Legea nr.39/2003 drept temei al incheierii acestuia, se poate aprecia ca semnatarii protocolului au avut in vedere 'infractiunile grave' prevazute de aceasta lege in art.2 lit.b). In sensul Legii nr.39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.50 din 29 ianuarie 2003, 'infractiunea grava' este infractiunea care face parte din una dintre urmatoarele categorii: omor, omor calificat, omor deosebit de grav; lipsire de libertate in mod ilegal; sclavie; santaj; infractiuni contra patrimoniului, care au produs consecinte deosebit de grave; infractiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor si munitiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; falsificare de monede sau de alte valori; divulgarea secretului economic, concurenta neloiala, nerespectarea dispozitiilor privind operatii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si reziduuri; proxenetismul; infractiuni privind jocurile de noroc; infractiuni privind traficul de droguri sau precursori; infractiuni privind traficul de persoane si infractiuni in legatura cu traficul de persoane; traficul de migranti; spalarea banilor; infractiuni de coruptie, infractiunile asimilate acestora, precum si infractiunile in legatura directa cu infractiunile de coruptie; contrabanda; bancruta frauduloasa; infractiuni savarsite prin intermediul sistemelor si retelelor informatice sau de comunicatii; traficul de tesuturi sau organe umane; orice alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii, al carei minim special este de cel putin 5 ani [art.2 lit.b) din lege]. Totusi, nu este cert daca exclusiv aceste infractiuni au fost avute in vedere sau si altele [spre exemplu, cele cuprinse in art.2 lit.h) din Legea nr.682/2002 privind protectia martorilor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.964 din 28 decembrie 2002, sau art.6 alin.(4) din Legea azilului nr.122/2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.428 din 18 mai 2006, care, de asemenea, 57 utilizeaza sintagma 'infractiune grava'], terminologia juridica permitand o foarte larga marja de apreciere a subiectului de drept in cauza.

153. In acest context, Curtea retine ca art.2 din 'protocolul de colaborare' mentioneaza expres infractiunile care formeaza obiectul de competenta al Serviciului Roman de Informatii [infractiunile impotriva securitatii nationale, cele de terorism si infractiunile ce au corespondent in amenintarile la adresa securitatii nationale], astfel incat sintagma 'infractiuni grave, potrivit legii', din cuprinsul aceluiasi text, in realitate, adauga la competenta legala a Serviciului Roman de Informatii. Preluarea unor termeni juridici neexplicitati si fara corespondent in partea generala a Codului penal, in Legea nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, sau in Legea nr.14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.33 din 3 martie 1992, legi care pot fi considerate ca fiind sediul general al materiei in ceea ce priveste definirea infractiunilor, respectiv competentele serviciilor secrete in domeniul combaterii amenintarilor la securitatea nationala, indica faptul ca, in realitate, categoria autonoma de infractiuni grave, chiar mentionata la art.91/1 alin.2 din Codul de procedura penala din 1968 si art.2 lit.b) din Legea nr.39/2003 si preluata tale quale in protocolul analizat, a fost structurata prin manifestarea de vointa a autoritatilor publice respective, nefiind circumscrisa numai acelor categorii de infractiuni care puteau angaja competenta Serviciului Roman de Informatii. Mai mult, se poate observa ca, dupa intrarea in vigoare a noului Cod de procedura penala, la 1 februarie 2014, s-a renuntat in cuprinsul art.139 alin.(2) [corespondentul fostului art.911 alin.2 din Codul de procedura penala din 1968] la sintagma 'infractiune grava', fara ca protocolul sa fi fost adaptat in mod corespunzator, ceea ce este de natura a confirma faptul ca protocolul a adaugat la lege. Prin urmare, in aceasta privinta, apare ca fiind clar faptul ca a fost generata, sub forma unui aparent act administrativ, o norma juridica primara cu continut flexibil, care a putut fi apreciata de la caz la caz de parchet/ serviciul de informatii.

154. Curtea observa ca o asemenea norma atributiva de competente in privinta serviciului secret nu putea fi edictata nici macar de Parlament, intrucat ar fi insemnat o redimensionare implicita a art.119 din Constitutie, respectiv a rolului Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. Astfel, tinand seama de faptul ca activitatea Serviciului Roman de Informatii este organizata si coordonata de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, ea se subsumeaza competentei acestuia, respectiv 'organizarea si coordonarea unitara a activitatilor care privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva in sistemele de alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii'. Prin urmare, o entitate publica [Serviciul Roman de Informatii] nu poate dobandi pe calea unui 'protocol de colaborare' o competenta mai extinsa decat cea a entitatii sub auspiciile careia isi desfasoara activitatea si care are o competenta dobandita prin chiar textul Constitutiei, si anume Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. Or, 'protocolul de colaborare' a stabilit in sarcina Serviciului Roman de Informatii competente in alte domenii fata de cel reglementat in mod implicit de art.119 din Constitutie, si anume cel al securitatii nationale. Totodata, Curtea mai retine ca, in legatura cu competenta Serviciului Roman de Informatii, in jurisprudenta sa, a stabilit ca prin calificarea atingerilor grave aduse drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor romani sau a 'altor asemenea interese ale tarii' – a carei sfera de cuprindere ramane la libera apreciere a organului abilitat sa aplice legea - ca amenintari la adresa securitatii nationale a Romaniei, cu consecinta angajarii competentei organelor cu atributii in domeniul securitatii nationale raportat la activitatile specifice culegerii de informatii, inclusiv interceptarea si inregistrarea comunicatiilor electronice, efectuate sub orice forma, respectiv ale art.1 alin.(5) privind principiul legalitatii, cu referire la calitatea legii, art.26 referitor la viata privata si art.53 care reglementeaza conditiile restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati [Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.348 din 20 aprilie 2018, si Decizia nr.802 din 6 decembrie 2018, nepublicata inca in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I], aspect care denota obligatia legiuitorului de a stabili competenta autoritatilor publice in functie de rolul lor constitutional, ceea ce inseamna ca prevederile legale atributive de competenta, in cazul Serviciului Roman de Informatii, nu pot depasi sfera art.119 din Constitutie.

155. Art.3 lit.g) din protocol prevede ca 'Obiectivele cooperarii sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care sa actioneze in baza unor planuri de actiune pentru exercitarea competentelor specifice ale partilor, in vederea documentarii faptelor prevazute la art.2'. Potrivit art.201 alin.1 din Codul de procedura penala din 1968, in vigoare la data incheierii protocolului, urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala, iar, conform alin.2 lit.b) al aceluiasi text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penala. Or, potrivit art.13 din Legea nr.14/1992, 'Organele Serviciului Roman de Informatii nu pot efectua acte de cercetare penala', iar, potrivit art.12 alin.2 din aceeasi lege, 'la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Roman de Informatii pot acorda sprijin la realizarea unor activitati de cercetare penala pentru infractiuni privind siguranta nationala'. Din cele de mai sus, rezulta ca, la data incheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Roman de Informatii nu avea atributii de cercetare penala [a se vedea si Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, par.37] si, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penala, activitatea sa marginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic 'la realizarea unor activitati de cercetare penala pentru infractiuni privind siguranta nationala' [a se vedea mutatis mutandis si Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, publicata in 60 Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.352 din 23 aprilie 2018, par.17-18]. In consecinta, sprijinul/ suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penala, specifica organelor de urmarire penala. De aceea, indiferent de faptul ca sprijinul tehnic, acordat in temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedura penala din 1968 sau a noului Cod de procedura penala, Curtea retine ca acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penala.

156. Din modul de formulare a textului analizat se intelege ca efectuarea urmaririi penale se realizeaza in comun de procurori si reprezentantii serviciului secret, cu nerespectarea separatiei de competente intre cele doua structuri si a rolului constitutional, respectiv legal al fiecaruia in parte. Curtea observa ca, dupa intrarea in vigoare a noului Cod de procedura penala, art.142 alin.(1) din acesta a prevazut posibilitatea punerii in executare a mandatului de supraveghere tehnica 'de alte organe specializate ale statului', insa, aceasta sintagma a fost constatata ca fiind neconstitutionala prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/ de procedura in cursul urmaririi penale se realizeaza de catre organele de urmarire penala si nicidecum de alte organe exterioare acestora. Or, textul asa cum este redactat are un continut normativ larg care permite o preluare de catre serviciul secret a competentelor propriu-zise ale procurorului si o afectare a sferei de competenta a procurorului in legatura cu orice fapta penala apreciata drept 'grava'. Cu alte cuvinte, din coroborarea art.3 lit.g) cu intregul continut al protocolului, Curtea retine ca, incepand cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Roman de Informatii sa exercite atributii de cercetare penala in orice domeniu. Or, acest aspect duce la incalcarea art.1 alin.(4) privind separatia si echilibrul puterilor in stat si art.61 alin.(1) din Constitutie cu privire la rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare a tarii.

157. Curtea retine ca sintagma 'echipe operative comune' din art.3 lit.g) al protocolului denota faptul ca reprezentanti ai unor organe ale statului puteau participa activ si nemijlocit in cadrul urmaririi penale, fara ca acestea sa fi avut calitatea de organe de cercetare penala speciale. De asemenea, Curtea constata ca, potrivit art.3 lit.g) din protocol, echipele operative comune urmau 'sa actioneze in baza unor planuri de actiune pentru exercitarea competentelor specifice ale partilor, in vederea documentarii faptelor prevazute la art.2'. Prin existenta unei confuziuni intre atributiile celor doua organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret in modul de desfasurare a urmaririi penale. Planurile de actiune, pe baza carora actioneaza echipele operative comune, implica, astfel cum rezulta din denumirea lor, o pozitie concordanta si decizionala a entitatilor care au incheiat protocolul, ceea ce inseamna ca Ministerul Public a cedat o competenta exclusiva a sa ce priveste activitatea judiciara.

158. Aceleasi probleme se ridica si in privinta art.17 alin.(2) din protocol, potrivit caruia '(2) La solicitarea scrisa a Parchetului, acorda sprijin tehnic, in conditiile prevazute de art.911 -915 din Codul de Procedura Penala, in vederea constatarii savarsirii infractiunilor prevazute in art.2, in conditiile prevazute de art.465 din Codul de Procedura Penala, in baza unui plan comun de actiune', intrucat, in ipoteza infractiunilor flagrante, prin trimiterea la art.2, cu referire la 'alte infractiuni grave, potrivit legii', din protocol, se depasesc competentele unui serviciu secret, iar, pe de alta parte, sintagma 'plan comun de actiune' denota o implicare activa a serviciului secret in activitatea de infaptuire a justitiei penale.

159. Potrivit art.16 din protocol, Serviciul Roman de Informatii 'Efectueaza, prin lucratori operativi anume desemnati, activitatile prevazute in art.224 alin.2 din Codul de Procedura Penala, in cazurile prevazute la art.2'. Curtea retine ca etapa actelor premergatoare, sub imperiul Codului de procedura penala din 1968, constituia o etapa preprocesuala – specifica numai vechiului Cod de procedura penala – in care persoana nu beneficia de garantiile asociate dreptului la aparare specifice fazei de urmarire penala din cadrul procesului penal [a se vedea, in acest sens, Decizia nr.141 din 5 octombrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.585 din 30 noiembrie 1999, sau Decizia nr.124 din 26 aprilie 2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.466 din 15 august 2001]. Art.224 alin.2 din Codul de procedura penala din 1968 prevedea 'De asemenea, in vederea strangerii datelor necesare organelor de urmarire penala pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale”. Astfel, avand in vedere trimiterea la art.2 din protocol, referitor la „infractiunile grave, potrivit legii', se creau premisele normative pentru ca activitatea de strangere a datelor necesare organelor de urmarire penala pentru inceperea urmaririi penale sa nu se limiteze numai la faptele care constituie, potrivit legii, 'amenintari la adresa sigurantei nationale' [a se vedea art.224 alin.2 din Codul de procedura penala din 1968], ci la orice infractiune apreciata ca fiind 'grava', cu consecinta valorificarii ca mijloc de proba a procesului-verbal astfel intocmit, conform art.224 alin.3 din Codul de procedura penala din 1968, care prevede ca 'Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de proba'. Ceea ce rezulta din textul analizat este ca protocolul a reglementat competenta unui serviciu secret in efectuarea actelor premergatoare cu privire la orice infractiune, relativizand sfera normativa a Codului de procedura penala din 1968.

160. Potrivit art.17 alin.(1) din Protocol, '(1) [Serviciul Roman de Informatii – s.n.] Acorda sprijin, in conditiile legii, la solicitarea scrisa a parchetului, pentru clarificarea aspectelor referitoare la infractiunile prevazute in art.2, prin activitati specifice, potrivit competentei, precum si prin efectuarea de expertize sau constatari 63 tehnico-stiintifice', ceea ce, avand in vedere formularea imprecisa a textului, duce la concluzia potrivit careia efectuarea unei expertize poate fi realizata de catre experti ai Serviciului Roman de Informatii in sensul Ordonantei Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activitatii de expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr.26 din 25 ianuarie 2000, chiar in legatura cu infractiunile care nu vizeaza sfera de competenta a Serviciului Roman de Informatii. O asemenea concluzie reiese din modul de formulare a textului analizat, care trimite, in mod direct, la sintagma 'infractiuni grave, potrivit legii' din cuprinsul art.2 al protocolului. Mai mult, in aceste conditii si sintagma 'activitati specifice, potrivit competentei' din moment ce vizeaza sintagma 'infractiuni grave, potrivit legii' din cuprinsul art.2 al protocolului denota o extindere a competentei Serviciului Roman de Informatii.

161. In consecinta, Curtea retine ca revine judecatorului cauzei sa verifice legalitatea administrarii probei obtinute prin raportul de expertiza intocmit de Serviciul Roman de Informatii sau prin orice mijloc de proba concretizat prin acele 'activitati specifice, potrivit competentei'. Curtea reaminteste faptul ca expertiza se dispune atunci cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert [art.116 din Codul de procedura penala din 1968] sau atunci cand pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori imprejurari ce prezinta importanta pentru aflarea adevarului in cauza este necesara si opinia unui expert [art.172 alin.(1) din Codul de procedura penala]. Reglementarea legala stricta a dobandirii calitatii de expert asigura, din punct de vedere normativ, impartialitatea si un grad ridicat de profesionalism al acestora, pentru a se asigura impartialitatea, transparenta si corectitudinea expertizei, ca mijloc de proba. in conditiile in care legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili sfera persoanelor care participa la infaptuirea justitiei de catre instantele judecatoresti din punct de vedere al efectuarii expertizei, precum si conditiile de acces in profesia mentionata, conditii care trebuie sa asigure certitudinea indeplinirii actului profesional in mod impartial si la un standard ridicat [a se vedea si Decizia nr.787 din 15 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.192 din 17 martie 2017, par.19], Ministerul Public nu are competenta de a stabili efectuarea expertizelor tale quale in sarcina expertilor Serviciului Roman de Informatii, prin extinderea competentei acestuia. Aceeasi observatie este valabila si in privinta altor mijloace de proba obtinute prin 'activitati specifice, potrivit competentei' in masura in care vizeaza infractiuni care nu au legatura cu competenta Serviciului Roman de Informatii.

162. De asemenea, din sintagma 'pentru clarificarea aspectelor referitoare la infractiunile prevazute la art.2' cuprinsa in art.17 alin.(1) al protocolului analizat nu rezulta ca ar fi vorba doar de un sprijin tehnic, ci se poate intelege ca stabileste o colaborare a carei scop ar fi lamurirea organului de urmarire penala in sensul art.62 din Codul de procedura penala din 1968. Or, lamurirea acestor aspecte revine organelor de urmarire penala si instantei judecatoresti, dupa caz; o viziune contrara creeaza premisa normativa necesara preluarii unor atributii ale organului de urmarire penala in procesul penal, ceea ce este contrar rolului constitutional al acestuia.

163. Potrivit art.33 alin.(1) din protocol, 'Punerea in executare a activitatilor dispuse prin autorizatiile emise de instantele competente potrivit dispozitiilor art.91/1 – 91/5 din Codul de procedura penala va fi realizata de catre Serviciu, pe echipamentele proprii, in baza solicitarii scrise a procurorului'. In jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca 'activitatea de punere in executare a mandatului de supraveghere tehnica prevazuta la art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala [Legea nr.135/2010 – s.n.] este realizata prin acte procesuale/procedurale' [Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, par.33], iar reglementarea acestora tine de domeniul legii si intra in sfera de competenta a organelor de urmarire penala. In schimb, prin Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.352 din 23 65 aprilie 2018, par.17-18, Curtea a statuat ca sintagma 'alte organe specializate ale statului' din dispozitiile art.142 alin.(1) din noul Cod de procedura penala nu vizeaza persoanele care sunt chemate sa dea concurs tehnic la executarea masurilor de supraveghere. In acest sens, Curtea a retinut ca, in Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, si-a fundamentat solutia din perspectiva persoanelor care pun in executare mandatul de supraveghere tehnica, iar nu din perspectiva persoanelor care asigura suportul tehnic pentru realizarea activitatii de supraveghere tehnica. Totodata, Curtea a constatat - referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activitati de supraveghere -, ca acesta era asigurat, sub imperiul vechiului Cod de procedura penala, de persoane fara atributii de cercetare penala, in limitele competentelor lor, motiv pentru care dispozitiile art.91/2 alin.1 teza a doua din Codul de procedura penala din 1968 [potrivit caruia 'Procurorul procedeaza personal la interceptarile si inregistrarile prevazute in art.91/1 sau poate dispune ca acestea sa fie efectuate de organul de cercetare penala. Persoanele care sunt chemate sa dea concurs tehnic la interceptari si inregistrari sunt obligate sa pastreze secretul operatiunii efectuate, incalcarea acestei obligatii fiind pedepsita potrivit Codului penal'] impuneau persoanelor chemate sa dea concurs tehnic la interceptari si inregistrari obligatia de a pastra secretul operatiunii efectuate, incalcarea acestei obligatii fiind pedepsita penal.

164. Asadar, Codul de procedura penala din 1968 nu reglementa punerea in executare a activitatilor dispuse prin autorizatiile emise de instantele competente de catre alte servicii specializate ale statului. Aceasta solutie legislativa a fost consacrata de noul Cod de procedura penala, la art.142 alin.(1), care a reglementat competenta altor organe specializate ale statului sa puna in executare mandatul de supraveghere tehnic; acest text in perioada 1 februarie 2014 – 13 martie 2016 s-a bucurat chiar de prezumtia de constitutionalitate, prezumtie ulterior rasturnata de Curtea Constitutionala prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016.

165. Or, pe langa suportul tehnic prevazut de art.39-45 din protocol, art.32- 38 din acelasi act se refera, expressis verbis, la punerea in executare a activitatilor dispuse prin autorizatiile emise de instantele competente. Astfel, textul analizat al protocolului prevede exact punerea in executare a activitatilor dispuse prin autorizatiile emise de instantele competente de catre un serviciu secret contrar art.91/2 alin.(1) teza intai din Codul de procedura penala din 1968. Cu alte cuvinte, protocolul a reglementat competenta Serviciului Roman de Informatii de a pune in executare mandatul de supraveghere tehnica in cadrul procesului penal, fara sa fie organ de urmarire penala. Astfel, desi Codul de procedura penala nu a acordat serviciului secret aceasta competenta, Ministerul Public, din proprie initiativa, ii transfera acestuia o competenta proprie procurorului. Practic, acest protocol opereaza, in mod indirect, o adaugire la prevederile Codului de procedura penala, competenta dispunerii unei masuri procesuale fiind transferata de catre chiar titularul sau – Ministerul Public – unui serviciu secret. In dreptul public se aplica principiul delegata potestas non delegatur, astfel incat Ministerul Public nu are competenta de a-si transfera/ delega competentele rezultate din textul constitutional al art.131.

166. Totodata, Curtea constata ca aceste dispozitii contravin chiar jurisprudentei Curtii Constitutionale [Deciziile nr.734 din 23 noiembrie 2017 sau nr.140 din 27 martie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.524 din 26 iunie 2018], exact ca in ipoteza Deciziei nr.685 din 7 noiembrie 2018, prin care instanta constitutionala a sanctionat o pozitionare neconstitutionala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in privinta modului de desemnare a membrilor Completurilor de 5 judecatori, contrara, la randul ei, Deciziei nr.68 din 22 februarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.533 din 27 iunie 2018, precum si Legii nr.304/2004.

167. Curtea mai retine ca dispozitiile art.6 alin.(1), art.7 si art.9 din protocol care prevad: '[Parchetul – s.n.] Comunica, in mod operativ, dar nu mai tarziu de 60 67 de zile, modul de valorificare a informarilor sau sesizarilor primite de la Serviciu, referitoare la infractiunile prevazute in art.2, cu exceptia cazurilor in care, inainte de implinirea termenului mentionat, se solicita informatii suplimentare in legatura cu cauza'; '(1) [Parchetul- s.n.] pune la dispozitia Serviciului, la cerere sau din oficiu, date si informatii care prin natura lor prezinta interes operativ pentru contracararea sau prevenirea unor amenintari la adresa securitatii nationale. (2) Pune la dispozitia Serviciului, datele si informatiile referitoare la implicarea unor cadre militare sau salariati civili ai acestuia in pregatirea sau savarsirea de infractiuni, daca apreciaza ca, prin aceasta, nu se impiedica sau ingreuneaza aflarea adevarului in cauza'; respectiv '[Parchetul – s.n.] Asigura, la solicitarea Serviciului consultanta, prin specialistii proprii, in domeniile de cooperare' instituie obligatia Ministerului Public de a raporta modul de valorificare a sesizarilor primite de la serviciul secret si de a primi consultanta si a oferi date si informatii unui serviciu secret in lipsa unor coordonate terminologice riguros definite in privinta sintagmelor de 'infractiuni grave, potrivit legii' si 'securitate nationala', creand, in acelasi timp, prezumtia ca toate infractiunile nominalizate la art.2 vizau amenintari la securitatea nationala [a se vedea si Decizia nr.91 din 28 februarie 2018 si Decizia nr.802 din 6 decembrie 2018]. Aceste aspecte demonstreaza faptul ca intre Ministerului Public si Serviciul Roman de Informatii s-au instituit raporturi contra legem care afecteaza rolul si activitatea procurorului in cadrul procesului penal [cu privire la semnificatia constitutionala a conceptelor contra legem si extra legem, a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.611 din 3 octombrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.109-110]. De aceea, Curtea constata incalcarea art.131 alin.(1) si art.132 alin.(1) din Constitutie, cu referire la rolul Ministerului Public si statutul procurorului. 168. in jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca, potrivit prevederilor art.131 alin.(1) din Constitutie, Ministerul Public este reprezentantul intereselor generale ale societatii si in aceasta calitate actioneaza pentru apararea ordinii de drept si a drepturilor si libertatilor cetatenilor, iar legiuitorul constituant a inteles sa faca din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general si public, care sa vegheze la aplicarea legii si la apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor, fara a face distinctie intre procesele penale si cele civile [a se vedea Decizia nr.1 din 4 ianuarie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.66 din 11 aprilie 1995]. Curtea, prin prisma acestui text constitutional, a constatat neconstitutionalitatea unui raport de subordonare intre executorul judecatoresc, pe de o parte, si procuror, pe de alta parte, in materie civila [Decizia nr.473 din 21 noiembrie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.30 din 15 ianuarie 2014], astfel ca, in mod evident, si tinand seama de rolul pregnant al procurorului in cadrul procedurii penale [Decizia nr.71 din 5 martie 2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.309 din 10 mai 2002], cu atat mai mult nu pot fi acceptate raporturi de subordonare a acestuia in cadrul procesului penal fata de un serviciu secret. De altfel, Curtea subliniaza ca, potrivit jurisprudentei sale, in solutiile dispuse, procurorul este independent, in conditiile prevazute de lege [a se vedea Decizia nr.358 din 30 mai 2018, par.92, si art.64 alin.(2) teza intai din Legea nr.304/2004]. Prin urmare, sunt afectate, astfel, si prevederile art.132 alin.(1) din Constitutie. 169. De asemenea, in sensul celor de mai sus, Curtea mai observa ca Serviciul Roman de Informatii a fost investit cu atributia de a executa operatiunile tehnice audio/ video autorizate potrivit legii [art.46-48 din protocol] si de executa activitati de supraveghere operativa si investigatii informative [art.49-51 din protocol].

170. In aceste conditii, Curtea retine ca dispozitiile art.2, art.3 lit.g), art.6 alin.(1), art.7, art.9, art.16, art.17 alin.(1) si (2) si art.33 alin.(1) din Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009, incheiat intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Serviciul Roman de Informatii, dispozitii esentiale in economia acestuia, stabilesc norme juridice diferite fata de cele cuprinse in cadrul Codului penal [cu referire la notiunea de infractiune grava] sau Codului de procedura penala [competentele acordate Serviciului Roman de Informatii], norme care, in esenta, lor contravin art.131 din Constitutie.

171. Cele expuse releva o modificare semnificativa a cadrului constitutional existent prin exercitarea unei competente care permitea numai emiterea unui act administrativ cu caracter normativ. Ministerul Public cunoaste, in ceea ce priveste activitatea sa, o latura administrativa si una contributiv-judiciara, iar activitatea sa administrativa nu poate interfera in nici un caz cu cea care contribuie la activitatea judiciara [a se vedea, mutatis mutandis Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, par.141]. Astfel, actul administrativ generat nu poate delega/ acorda competente prin modificarea si completarea cadrului legal existent, ci doar sa organizeze sau sa execute prevederile legii.

172. Curtea constata ca elemente din competenta constitutionala originara a unui organ de stat nu pot fi, in nici un caz, delegate catre alte organe ale statului, cu exceptia situatiilor in care constituantul a prevazut in mod expres acest aspect. Astfel, Curtea retine ca, in activitatea judiciara, Ministerul Public, potrivit art.131 alin.(1) din Constitutie, reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. Acest text constitutional nu este si nu poate fi temeiul constitutional pentru incheierea unui protocol care sa consacre o delegare de competente/ rol intre Ministerul Public si serviciile secrete sau orice alta autoritate publica. Din contra, in activitatea judiciara ce vizeaza materia penala, revine Ministerului Public obligatia de a-si exercita in mod direct si nemijlocit rolul constitutional stabilit, neputandu-si delega sau renunta la competentele care concretizeaza rolul sau constitutional in favoarea unui alt organ al statului. Or, in cazul de fata, Curtea retine ca protocolul analizat a creat premisele normative necesare preluarii unor aspecte ale activitatii de urmarire penala de catre un serviciu de informatii, interferand cu rolul constitutional al Ministerului Public in activitatea judiciara.

173. Rezulta ca, desi, sub aspect legal, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie are competenta de a incheia protocoale de cooperare/ interinstitutionale, ca acte administrative normative, prezentul protocol, sub aparenta unui act de executare a legii, transcende continutului acestuia, intrucat stabileste reguli si conduite nereglementate prin lege, cele esentiale ale acestuia fiind contrare chiar ordinii constitutionale. in aceste conditii, 'protocolul de colaborare' pare a fi un act administrativ, avand in vedere calitatea persoanelor care l-au incheiat, sfera competentelor lor si denumirea sa, in schimb, sub aspectul continutului sau, apare ca fiind un act cu putere de lege, ceea ce denota faptul ca acest protocol constituie un act normativ cu caracter compozit. Un atare act este unul heteroclit si reprezinta in sine o incongruenta intre forma si substanta sa, amalgameaza elemente ce tin de nivele normative diferite si deviaza de la regulile constitutionale de repartizare a competentelor. Or, in exercitarea puterii publice, autoritatile publice au obligatia constitutionala de a adopta/ incheia acte juridice potrivit si in limitele competentei lor, nefiindu-le permis sa apeleze la formule juridice artificiale. Constitutia reprezinta cadrul si masura in care legiuitorul si celelalte autoritati pot actiona [a se vedea si Decizia nr.854 din 23 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.672 din 21 septembrie 2011], astfel incat actele acestora trebuie sa corespunda atat sub aspect formal, cat si substantial pozitiei institutionale pe care fiecare autoritatea publica o ocupa in ordinea constitutionala, fiindu-le interzis sa adopte/ incheie acte, care prin continutul lor, tin de competenta unei alte autoritati. Ar rezulta un act cu o natura juridica hibrida, care neaga dimensiunea atributiva de competente a Constitutiei, astfel incat chiar ideea existentei unui asemenea act in cadrul unui sistem juridic trebuie respinsa.

174. In aceste conditii, intrucat actele Ministerului Public se limiteaza la cele reglementate de legile ce privesc procedura judiciara [Codul de procedura penala/ Codul de procedura civila/ legi speciale] si la cele administrative prevazute de lege, rezulta ca prezentul 'protocol de colaborare' nu poate fi incadrat, ca natura juridica, in niciuna dintre cele doua categorii de acte. Elementele esentiale de continut ale protocolului analizat sunt distonante in raport cu dreptul pozitiv, deoarece stabilesc norme de reglementare primara, in substituirea celor existente, cu alterarea rolului constitutional al Ministerului Public. De altfel, Curtea retine ca, in practica judiciara recenta [spre exemplu, Sentinta civila nr.3736 din 21 septembrie 2018, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, incheierea din 5 septembrie 2018, pronuntata de Tribunalul Bucuresti in Dosarul nr.15884/3/2016, Decizia nr.5163 din 25 aprilie 2013, Decizia nr.505 din 5 februarie 2014 sau Decizia nr.4257 din 12 noiembrie 2014, pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal], instantele judecatoresti au considerat ca nu este un act administrativ, ceea ce a dus la situatia respingerii ca inadmisibile a cererilor de anulare formulate la instantele de contencios administrativ. Acest aspect confirma faptul ca nu exista un remediu judiciar din sfera contenciosului administrativ apt sa cenzureze prezentul protocol si acrediteaza teza eronata conform careia autoritatile publice pot incheia acte juridice cu natura diversa, distinct de cadrul legal existent, ceea ce ar insemna, din perspectiva contestarii lor, ca persoana vizata/ interesata nu ar cunoaste modul in care aceasta ar trebui realizata sau, din contra, daca nu sunt acte administrative inseamna ca nu pot fi contestate in fata instantelor judecatoresti. In acest context, Curtea apreciaza ca incalcarea dimensiunii atributive de competenta a Constitutiei, cu arogarea unei competente legislative, reprezinta in sine un act contrar ordinii constitutionale si trebuie sanctionata de garantul suprematiei Constitutiei.

175. Chiar daca unele prevederi ale acestui protocol cuprind intr-adevar aspecte de executare a legii, prevederile sale esentiale, pe de o parte, nesocotesc competenta Parlamentului, diminueaza rolul procurorului in cadrul procesului penal si sporesc rolul serviciilor secrete in cadrul acestuia, iar, pe de alta parte, afecteaza, in mod nepermis, drepturile si libertatile fundamentale, prin diminuarea garantiilor asociate acestora in sensul ca activitatea de obtinere a probelor o poate realiza un serviciu de informatii care nu are calitatea de organ de cercetare penala special. Toate aceste incalcari ale Constitutiei atrag aplicarea sanctiunii plasarii intregului protocol in afara ordinii constitutionale.

176. Rolul constitutional al procurorului se exprima la nivel legal prin faptul ca procurorul este cel care supravegheaza urmarirea penala; in exercitarea acestei atributii procurorii conduc si controleaza nemijlocit activitatea de cercetare penala a politiei judiciare si a altor organe de cercetare penala speciale [a se vedea art.209 alin.1 din Codul de procedura penala din 1968, precum si art.55 alin.(3) lit.a) si art.56 alin.(1) din Codul de procedura penala]. Protocolul a distorsionat astfel rolul constitutional al Ministerului Public, a stabilit norme de reglementare si a promovat solutii normative de natura legii contrare Constitutiei. In consecinta, Curtea retine ca, prin incheierea unui astfel de protocol, Ministerul Public a generat un conflict juridic de natura constitutionala.

(…)

195. In ceea ce priveste Protocolul nr.09472 din 8 decembrie 2016 dintre Ministerul Public si Serviciul Roman de Informatii, Curtea observa ca acesta a fost incheiat dupa pronuntarea si publicarea Deciziei Curtii Constitutionale nr.51 din 16 februarie 2016 si a intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.6/2016 privind unele masuri pentru punerea in executare a mandatelor de supraveghere tehnica dispuse in procesul penal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016. Incheierea acestui protocol s-a realizat in contextul in care paradigma juridica promovata prin Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009 a devenit inaplicabila, ca urmare a unei sanctiuni de drept constitutional rezultate din Decizia Curtii Constitutionale nr.51 din 16 februarie 2016. Prin aceasta decizie, Curtea a constatat ca sintagma 'ori de alte organe specializate ale statului' din cuprinsul dispozitiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala este neconstitutionala si a subliniat ca organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmarire penala [par.34]. Curtea a retinut ca este justificata optiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnica sa fie pus in executare de procuror si de organele de cercetare penala, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedura penala, precum si de catre lucratorii specializati din cadrul politiei, in conditiile in care acestia pot detine avizul de ofiteri de politie judiciara, in conditiile art.55 alin.(5) din Codul de procedura penala.

196. In consecinta, prin art.IV pct.2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.6/2016, a fost modificat art.13 din Legea nr.14/1992, stabilindu-se, in mod expres, ca 'Prin exceptie, organele Serviciului Roman de Informatii pot fi desemnate organe de cercetare penala speciale conform art.55 alin.(5) si (6) din Codul de procedura penala pentru punerea in executare a mandatelor de supraveghere tehnica, conform prevederilor art.57 alin.(2) teza finala din Codul de procedura penala'. Potrivit art.57 alin.(2) din Codul de procedura penala, de asemenea modificat prin art.I pct.1 din ordonanta de urgenta antereferita, '(2) Organele de cercetare penala speciale efectueaza acte de urmarire penala numai in conditiile art.55 alin.(5) si (6), corespunzator specializarii structurii din care fac parte, in cazul savarsirii infractiunilor de catre militari sau in cazul savarsirii infractiunilor de coruptie si de serviciu prevazute de Codul penal savarsite de catre personalul navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau a putut pune in pericol siguranta navei sau navigatiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penala speciale pot efectua, in cazul infractiunilor contra securitatii nationale prevazute in titlul X din Codul penal si infractiunilor de terorism, din dispozitia procurorului, punerea in aplicare a mandatelor de supraveghere tehnica'. Prin urmare, Curtea constata ca Serviciul Roman de Informatii pentru infractiunile ce vizeaza securitatea nationala si cele de terorism este organ de cercetare penala special, conform art.55 alin.(1) lit.c) si alin.(5) si (6) din Codul de procedura penala, astfel incat reglementarea unor atributii in sarcina acestuia in legatura cu derularea fazei de urmarire penala are un temei legal.

197. De asemenea, Curtea constata ca insusi art.8 din Legea nr.14/1992, astfel cum a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.6/2016, stabileste modalitatea tehnica de cooperare intre institutiile anterior mentionate, aceasta materializandu-se prin incheierea unui protocol de colaborare. Astfel, protocolul din anul 2016 a fost incheiat legal, avandu-se in vedere dispozitiile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.6/2016 si a prevederii legislative ce stabileste modalitatea de cooperare dintre Serviciul Roman de Informatii si Ministerul Public.

198. In aceste conditii, Curtea urmeaza sa realizeze o necesara departajare intre acele prevederi ale protocolului care se subsumau modificarilor legislative operate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.6/2016, fiind specifice naturii unui organ de cercetare penala special, si cele care nu au legatura cu acest act normativ de reglementare primara. In aceste conditii, Curtea retine ca doar dispozitiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) si art.9 din protocol, care prevad ca 'Parchetul comunica, in mod operativ, nu mai tarziu de 60 de zile lucratoare de la data inregistrarii sesizarii la Parchet, modul de valorificare a sesizarilor primite de la Serviciu, cu exceptia cazurilor in care, inainte de implinirea termenului mentionat, se solicita informatii suplimentare in legatura cu cauza'; 'La solicitarea Serviciului, Parchetul asigura consultanta, prin specialisti proprii, in ce priveste activitatile ce fac obiectul cooperarii'; si, respectiv, '(1) Parchetul pune la dispozitia Serviciului, la cerere sau din oficiu date si informatii care, prin natura lor, prezinta interes pentru contracararea sau prevenirea unor amenintari la adresa securitatii nationale. (2) Parchetul pune la dispozitia Serviciului datele si informatiile referitoare la implicarea personalului acestuia in pregatirea sau savarsirea de infractiuni, daca prin aceasta nu se impiedica sau ingreuneaza aflarea adevarului in cauza' reiau solutiile normative ale art.6 alin.(1), art.7 si art.9 din Protocolul incheiat in anul 2009, astfel ca si in privinta acestora Curtea retine ca instituie obligatia Ministerului Public de a raporta modul de valorificare a sesizarilor primite de la serviciul secret si de a primi consultanta si a oferi date si informatii unui serviciu secret in lipsa unor coordonate terminologice riguros definite in privinta sintagmei de 'securitate nationala' [a se vedea si Decizia nr.91 din 28 februarie 2018 si Decizia nr.802 din 6 decembrie 2018]. Aceste aspecte demonstreaza faptul ca intre Ministerului Public si Serviciul Roman de Informatii s-au instituit raporturi contra legem care afecteaza rolul si activitatea procurorului in cadrul procesului penal [cu privire la semnificatia constitutionala a conceptelor contra legem si extra legem, a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.611 din 3 octombrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.109-110]. De aceea, Curtea constata incalcarea art.131 alin.(1) si art.132 alin.(1) din Constitutie, cu referire la rolul Ministerului Public si statutul procurorului [a se vedea si mutatis mutandis par.167 si 168 ale prezentei decizii]. Curtea mai precizeaza faptul ca, in conditiile in care Serviciul Roman de Informatii este un organ de cercetare penala special, activitatea de urmarire penala a organului de cercetare special se realizeaza sub conducerea si supravegherea procurorului [art.55 alin.(6) din Codul de procedura penala].

199. Avand in vedere atributiile si competentele legale ale Serviciului Roman de Informatii in materia prevenirii si contracararii amenintarilor la adresa securitatii nationale [art.2 din Legea nr.14/1992], Curtea constata ca punerea la dispozitia acestuia, de catre Ministerul Public, a acelor date si informatii care, prin natura lor, prezinta interes pentru prevenirea, respectiv combaterea amenintarilor la adresa securitatii nationale este justificata, in conditiile corectei definiri ale acestui concept. De asemenea, in ceea ce priveste punerea la dispozitie a datelor referitoare la savarsirea unor infractiuni de catre cadre ale Serviciului Roman de Informatii, Curtea constata ca, potrivit Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.6/2016, Serviciul Roman de Informatii are competenta de cercetare penala, ca organ de cercetare penala speciala, cu privire la infractiunile comise de cadrele active.

200. Protocolul incheiat in anul 2016, prin comparatie cu cel din 2009, se incadreaza in exigentele colaborarii interinstitutionale, intrucat relatia dintre cele doua autoritati, de principiu, este limitata la cea care trebuie sa existe intre procuror si organul de cercetare penala special, conform art.55 alin.(6) din Codul de procedura penala. Insa, formularile din cuprinsul textelor redate, mai ales in contextul aspectelor problematice retinute in prezenta decizie cu privire la primul protocol analizat (2009), genereaza presupuneri privind o ingerinta a serviciului secret in desfasurarea activitatii de urmarire penala si creeaza premisele subordonarii acestuia si, prin urmare, a activitatii de urmarire penala structurilor unui serviciu secret, ceea ce, pe plan constitutional, pune in discutie relatia dintre parchete si serviciile de informatii.

201. Curtea retine ca protocolul analizat, sub aspect substantial, este un act normativ cu caracter compozit [a se vedea si par.173 al prezentei decizii], intrucat cuprinde atat reglementari de aplicare a legii, cat si de natura legii, respectiv art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) si art.9. Chiar daca dispozitiile antereferite din cuprinsul protocolului excedeaza ordinii constitutionale si sunt plasate, prin prezenta decizie, in afara acesteia, Curtea constata ca acest aspect nu afecteaza intregul protocol, ceea ce inseamna ca, in aceste conditii si cu acest corectiv, ii este clarificata si redata natura sa juridica proprie.

202. In consecinta, Curtea retine ca, prin art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) si art.9 din Protocolul nr.09472 din 8 decembrie 2016, Ministerul Public a generat un conflict juridic de natura constitutionala. Totodata, avand in vedere atitudinea pasiva a Parlamentului cu privire la exercitarea competentei sale de control asupra activitatii Serviciului Roman de Informatii, fapt care a permis inserarea dispozitiilor antereferite in cadrul protocolului, Curtea constata ca, prin exercitarea superficiala a competentelor sale cu privire la controlul parlamentar si la examinarea rapoartelor de activitate a Serviciului Roman de Informatii, Parlamentul a acceptat, in mod implicit, si prevederi din cuprinsul protocolului ce contraveneau ordinii constitutionale, ceea ce determina concluzia ca exista un conflict juridic de natura constitutionala complex care a fost determinat de incheierea protocolului analizat si favorizat de controlul parlamentar exercitat in mod necorespunzator. Toate aceste aspecte sunt de natura a afecta modul de desfasurare a procesului penal si, implicit, activitatea instantelor judecatoresti.

203. Curtea subliniaza ca autoritatile publice au obligatia constitutionala de cooperare si colaborare interinstitutionala loiala, adica cu buna-credinta, in spiritul respectarii literei si spiritului legii si in sensul atingerii scopului protejat de lege, si nu in sensul contrar, al impiedicarii reciproce sau al blocarii activitatii unei institutii ale statului, Constitutia si legile oferind suficiente instrumente prin care acestea isi pot 86 indeplini aceasta obligatie (a se vedea Decizia nr.875 din 19 decembrie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1093 din 21 decembrie 2018, paragrafele 96 si 97). Or, modul de pozitionare a Ministerului Public fata de normele Constitutiei denota o nesocotire a obligatiei de respectare a Constitutiei si a normelor legale derivate, ceea ce este contrar obligatiei de loialitate constitutionala rezultata din art.1 alin.(5) din Constitutie.

204. Avand in vedere cele expuse, Curtea retine ca primul protocol analizat (2009), pe de o parte, se opune si contracareaza politica legislativa a Parlamentului, contrar art.1 alin.(4) si art.61 alin.(1) din Constitutie, a pus instantele in situatia de a valorifica acte procesuale/ procedurale obtinute in baza protocolului, si nu a legii, contrar art.124 din Constitutie, a afectat securitatea juridica a persoanei, contrar art.1 alin.(5) din Constitutie, si creat riscul incalcarii drepturilorsi libertatilor fundamentale prevazute de art.21 alin.(3), art.23 alin.(1) si art.26 din Constitutie, iar, pe de alta parte, a adaugat la prevederile art.131 alin.(1) si art.132 alin.(1) din Constitutie, prin redimensionarea rolului Ministerului Public/ statutului procurorului in cadrul procesului penal. In schimb, cel de-al doilea protocol analizat (2016), prin art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) si art.9, a adaugat la prevederile art.131 alin.(1) si art.132 alin.(1) din Constitutie, prin redimensionarea rolului Ministerului Public/ statutului procurorului in cadrul procesului penal. O asemenea conduita institutionala a Ministerului Public este contrara loialitatii constitutionale prevazute de art.1 alin.(5) din Constitutie, favorizata fiind si de exercitarea necorespunzatoare de catre Parlament a controlului parlamentar asupra activitatii serviciilor de informatii, prevazuta de art.65 alin.(2) lit.h) din Constitutie”.

* Cititi aici integral Decizia CCR in cazul Protocoalelor PICCJ-SRI