Marturie marcanta facuta de una dintre victimele Statului paralel si ale "calaului" Laura Codruta Kovesi. Dupa ani de tacere, fostul deputat Oana Niculescu-Mizil (foto) a luat decizia de a vorbi, pentru prima data, despre perioada in care a fost tinta procurorilor Directiei Nationale Anticoruptie, alaturi de sotul acesteia fostul primar al Sectorului 5 Marian Vanghelie. O face intr-o scrisoare deschisa publicata pe pagina sa de Facebook, pornind de la lacrimile varsate in direct pe la mai multe televiziuni si radio-uri de Laura Codruta Kovesi, in care se plangea de faptul ca a fost citata la ora 20.00 intr-un dosar in care are calitatea de suspecta.

Oana Niculescu Mizil: "Cu ce inima merge un om sa deschida celor care vor sa-l ia de acasa si sa-l arunce in cea mai intunecata celula?... Ultimele lui cuvinte au fost: Ma voi intoarce acasa! Dar nu s-a mai intors… Nu o sa stiti, doamna Kovesi, cum este sa-ti astepti acasa sotul care nu mai vine"

Oana Niculescu-Mizil isi incepe scrisoarea, impresionanta din punctul nostru de vedere, prin a-i transmite "calaului sau" Laura Codruta Kovesi ca a iertat-o pentru presiunile inumane la care a supus-o pe ea si pe familia sa, pentru "tertipurile comuniste" si pentru loviturile date doar pentru a-i distruge viata ei si familiei ei, transmitandu-i insa ca lacrimile sale nu vor putea niciodata sa steaga lacrimile victimelor DNA si ale familiilor acestora, distruse prin anchetele procurorilor anticoruptie. Caci, asa cum este binecunoscut, in dosarul in care Oana Niculescu-Mizil a fost plimbata la DNA, fiind insarcinata, a fost vizat fostul edil al Sectorului 5, Marian Vanghelie, cel care a stat luni de zile in arest preventiv in baza unor mandate emise de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in conditiile in care nu acestei instante ii revenea competenta de solutionare a cererilor privind masurile preventive si nu numai.

Isi continua astfel scrisoarea relatand traumele prin care a trecut in perioada in care DNA i-a navalit casa, in care a fost tinuta ore intregi fara apa, desi era insarcinata, sau situatia in care ajunsese sa nu isi mai poata alapta copilul din cauza socurilor suferite ca urmare a vizitelor DNA la domiciliulul sau, ori a presiunilor pe care DNA le facea asupra membrilor familiei sale.

Scrisoarea este impresionanta si merita, din punctul nostru de vedere, a fi citita cu atentie, caci in aceeasi situatie se regasesc sute, poate chiar mii de persoane care au fost, la randul lor, prinse in anchetele DNA in vremurile de gratie ale parchetului anticoruptie, sub conducerea Laurei Codruta Kovesi.

Publicam in continuare postarea de pe Facebook a Oanei Niculescu-Mizil:

"Ce am simtit cand am vazut cum plange calaul. Un episod din viata mea
Nu scriu aceste randuri bucuroasa. Nu cred ca vreun om cu frica de Dumnezeu se poate bucura de raul altuia, cu atat mai putin cand acest rau implica DNA. Iar ca unul dintre romanii care am calcat pragul acestei institutii, inteleg foarte bine prin ce trece doamna Kovesi in aceste momente. Si o compatimesc, sincer.
Nu stiam exact care sunt sentimentele mele fata de momentul de acum cativa ani, atunci cand doamna Kovesi in cardasie cu o mana de oameni din politica si servicii secrete mi-au dat viata peste cap, pana cand nu am auzit-o pe doamna de fier a Romaniei plangand. Sa-ti auzi calaul cum plange!, asta este un moment care te face sa te gandesti bine de tot la evenimentele din viata ta. Eu nu cred ca lacrimile doamnei Kovesi au fost false. Cred insa ca ele au fost nepotrivite, pentru ca alte milioane de lacrimi au cazut in fata dansei si a acolitilor ei, iar efectul a fost invers: pe masura ce lacrimile curgeau, crestea si indarjirea calailor, de parca si-ar fi propus dinadins sa faca oamenii sa planga. Sau poate, cine stie?!...

Doamna Kovesi, eu una v-am iertat si-mi doresc ca si Dumnezeu sa va ierte. Dar va rog, atunci cand vorbiti cu El, nu incercati sa-l impresionati cu lacrimi, pentru ca Dumnezeu stie… Si mai stim si noi, o mana de oameni care v-am supravietuit metodelor barbare, care v-am facut fata presiunilor inumane, care am rezistat in fata tertipurilor comuniste, care nu ne-am lasat ingenunchiati si umiliti, oricat ati incercat sa ne loviti. Si chiar ati incercat sa ne loviti cu o sete si o ura demna de cauze mai bune. Stim si noi mai multe si nu ne este frica sa vorbim, asa cum nu ne-a fost frica de dumneavoastra cand aveati, in mod discretionar, dreptul de a decide cine este liber si cine nu, in Romania.

Dragi prieteni de pe Facebook, stimati romani care poate veti ajunge sa cititi aceste randuri, stiti cum este sa va urmareasca o amintire?! Stiti cum este sa va treaca transpiratii reci pe sira spinarii numai cand va ganditi ca maine, poimaine, este joi?! Chiar asa, aveti o zi pe care sa o puteti retrai, in cele mai mici detalii?! Puteti sa definiti pentru un prieten sau o cunostinta ce gust are ziua de joi?! Raspunsul meu este pilaf cu snitel. Eu pot raspunde cu DA la toate aceste intrebari, pentru ca joi, 12 martie, viata mea a fost schimbata o data pentru totdeauna. Este o zi pe care nu o pot sterge din memorie si nici din suflet.
Ceasul arata 6.30 si afara era inca intuneric. Dormeam. Aud forfota in casa. Mama mea, care locuia cu noi, bate la usa dormitorului. Vorbeste repede si agitata despre faptul ca strada este plina de masini de politie si dube. Deodata, aud un zgomot ca de drujba, care ma agita. Erau telefoanele lui Marian care incepusera sa sune pe noptiera, vibrand agitat. Angajatii Primariei sunasera sa ii spuna ca si la Primarie era desant al Politiei.

Se aude soneria casei, impreuna cu niste batai puternice in usa. Toata casa este in picioare, Marian intelege imediat ce se petrece. Se imbraca repede cu ce prinde la indemana si coboara sa deschida usa. Imi spune sa ma linistesc, ca este mai bine sa deschida el, decat sa sparga ei usa. Cu ce inima merge un om sa deschida celor care vor sa-l ia de acasa si sa-l arunce in cea mai intunecata celula, asta doar cei care au avut de-a face cu echidistanta politica a luptei anti-coruptie pot sti. Si, Slava Domnului, nu este ceva ce as dori sa afle cineva vreodata, nici chiar doamna Kovesi. Chiar asa, uite ca doamna a fost chemata la audieri, nu si-a vazut somnul, casa si familia terorizata de venirea organelor de ordine in intunericul noptii. Deci, o trauma mai putin pentru dansa.

Marian a coborat sa deschida. Dupa cateva minute pe ceas, dar ore in mintea si sufletul meu, Marian se intoarce alb la fata si-mi spune ca au venit cei de la DNA ca sa il ia pentru interogatoriu. Pentru cei care-l cunosc, Marian este o forta a naturii. Este un om care a vazut si trait multe la viata lui. Ca el sa fie alb la fata, inseamna ca lucrurile sunt grave. Se imbraca in timp ce suna avocatii si cauta sa afle ce se intampla la el acasa, unde locuia fiul sau. Vestile sunt ingrijoratoare pentru un tata: si acolo a descins armata de forte de ordine, si acolo copilul a fost sculat din somn, si acolo au fost proferate amenintari si comise abuzuri: baiatul lui Marian a fost sechestrat ilegal, fara acces la telefon, intr-o incapere.

Mama vine din nou. Acum vocea ei nu mai este agitata, ci speriata si tremuratoare. Imi spune ca procurorii vor neaparat sa vorbeasca cu mine, invocand necesitatea sa iau act de ceva si sa semnez o declaratie ca se afla in casa mea, sau ceva similar. Ma gandesc acum ce o fi fost in sufletul ei si nu doresc ca sufletul vreunei alte mame sa fie nevoit sa treaca prin asa ceva vreodata. Ma uit speriata la Marian, care cu blandete in glas cauta sa ma linisteasca si coboara el sa afle despre ce este vorba. Se intoarce si-mi spune ca trebuie sa cobor si sa semnez un proces-verbal.

Ma imbrac si cobor. Vad multi jandarmi, doi cameramani si cativa civili care se recomanda drept comisari si procurori. Unul dintre ei se apropie de mine si-mi spune ca trebuie sa merg la DNA. Pentru ca discutia nu seamana cu ce mi se spusese mai devreme, intreb care este motivul. Mi se inmaneaza o citatie. Apoi, pe un ton foarte ferm, personajul in cauza imi spune sa il urmez. Intreb, de buna-credinta, daca nu pot veni ulterior, ca sa pot sa fiu insotita de un avocat. Personajul imi repeta ca trebuie sa il urmez si adauga ca voi fi escortata la DNA. Deja disperata, ii comunic ca nu sunt adecvat imbracata si cer permisiunea pentru a ma imbraca cateva minute. Spre norocul meu, accepta. Il mai intreb un singur lucru: de ce nu i-a spus sotului meu, atunci cand a vorbit cu el in urma cu cateva minute, ca sunt citata. Raspunsul vine cu viteza si cu aroganta: Nu eram obligat sa o fac! Iata ceva ce eu si doamna Kovesi nu vom avea niciodata in comun: primirea acestor raspunsuri arogante din partea celor veniti sa ne aresteze. Sa stiti, de fapt sigur stiti, nici eu nu eram obligata sa vin cu acei domni, doamna Kovesi! Eram atunci, deputat in Parlamentul Romaniei. Puteam fi citata si ma prezentam la DNA, de buna voie. Nu eram nici infractoare, nici fugara. Ce-i drept, nici avion de prins in drum spre Bruxelles, nu aveam.

Urc sa ma schimb. Ii spun lui Marian ca discutia despre procesul verbal era o pacaleala ca sa cobor sa ma poata lua la DNA. Marian ramane blocat cateva minute, timp in care mama incepe sa planga. Iar eu, eu ma rugam in minte la Dumnezeu ca tot acel stres sa nu-mi afecteze sarcina, inaintata in 3 luni: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. . Caci da, eram gravida cand doamna Kovesi si-a trimis oamenii dupa mine. Marian isi revine primul cu firea si cheama un avocat si pentru mine.

Marian s-a imbracat primul, cel mai rapid, si era gata de plecare. Si-a luat buletinul, telefonul, si, pentru o secunda, s-a uitat pierdut, in jur, prin camera. Mintea este ceva extraordinar: oricat de ascutita o fi, este atat de usor de dezechilibrat in momente de cumpana… Si-a revenit insa imediat. Mi-a dat cateva sfaturi si sarcini, in stilul sau organizatoric care l-a facut sa fie mereu invingator si, apoi, cu o voce linistitoare, mi-a spus ca totul va fi bine. Stiam ca barbatul meu minte, dar am inteles de ce a facut-o, si l-am iubit si mai mult pentru asta. Nimic nu putea sa fie bine, in conditiile date. M-a luat in brate si m-a strans puternic si mi-a spus: Ai grija de bebe-ul nostru, de tine!. Ultimele lui cuvinte au fost: Ma voi intoarce acasa! Dar nu s-a mai intors… Nu o sa stiti, doamna Kovesi, cum este sa-ti astepti acasa sotul care nu mai vine. Si asta este bine pentru dumneavoastra. Pentru ca daca ati sti poate v-ati gandi la miile de familii pe care le-ati distrus. Si asta nu mai este bine pentru dumneavoastra.

In timp ce ma imbrac, lacrimi imi curg pe obraz. Mama era langa mine, speriata, plangea, era livida. Incercam sa ne imbarbatam una pe alta. Tot ma intreaba de ce se repeta istoria dupa 25 de ani de cand si bunicul meu a fost ridicat, tot nevinovat fiind, din aceeasi casa, de catre un sistem care fusese aprobat de bunul lui prieten de o viata Ion Iliescu. Ma opresc din plans zicandu-mi ca sunt puternica si ca am trecut prin situatii si mai grele - decesul fratelui meu, o durere care nu este comparabila cu nicio zi de retinere. Ghinion, doamna Kovesi, cum ar spune dl Iohannis. Sunt unii dintre noi caliti cu durerea, care avem cicatrici pe care dumneavoastra si cei pusi de dumneavoastra nu le puteti patrunde. Imi spun ca trebuie sa fac fata situatiei fara sa fie afectata sarcina, mai ales ca mai pierdusem una: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum….

Cobor pentru a-mi vedea procurorul cum ma intampina nervos si ma intreaba daca este adevarat ceea ce ii spusese Marian in legatura cu mine, adica faptul ca sunt insarcinata. Uite ca Marian nu m-a ascultat cu ceva, pentru ca eu il rugasem sa nu spuna nimanui vestea, pentru ca nu vroiam sa fac caz si nu vroiam sa se afle prin media ca voi avea un copil. Sunt si am fost un om decent si discret, si asa voi ramane!

Incurcata, cumva, raspund ca da. Ei bine, reusesc sa il incurc eu pe domnul procuror. Era deja evident. Incepea sa aiba manifestari nervoase. Nu ma crede si, foarte arogant, imi spune sa aduc acte doveditoare. Precauta, tematoare de ce poate fi mai rau, cer permisiune sa urc inapoi la etaj, pentru a furniza dovezile faptului ca sunt gravida. Mi se aproba. Urc. Aduc hartiile. Procurorul le citeste. Se incrunta. Cu cat citea mai mult, cu atat se incrunta mai tare. Gesticuleaza. Pune mana pe telefon sa sune pe cineva si, ca sa nu fie auzit, se retrage intr-un colt. Insa, ghinion.s-a auzit tot. Cu un ton care trada mai mult armata decat civilia, personajul incepe convorbirea astfel: Da, confirm starea doamnei Mizil…. Si cum procedez? Bine! Am inteles! Sa traiti! Stau in usa si astept sa se termine convorbirea care in mod clar imi va decide soarta. Imi comunica, iar, faptul ca trebuie sa il insotesc. In poarta casei astepta o duba, semn ca oamenii venisera pregatiti. Imi spune ca, data fiind starea in care ma aflam, el nu-si asuma riscul sa patesc ceva. Daca vreau, pot sa merg cu masina mea, dar insotita de oamenii legii si escortata de masini de politie.
Multumesc pentru “amabilitatea” oferita si ne organizam ca atare. Ma urc in spate. La mijloc. Sunt inghesuita in stanga si dreapta de procuror si de comisar. Este mijlocul lui martie, deci afara este suficient de racoare pentru ca sa fie nevoie de haine mai groase, care in inghesuiala masinii fac sa fie o caldura ametitoare. In fata se afla soferul meu, care saracul nici nu stiu cum a condus, alb la fata cum era, si un jandarm. Cei din spate erau total, colegii mei de bancheta, far’ niciun gram de umanitate, ar fi baut sange de om daca aveau la indemana. Imi vorbeau arogant si dur, taios, desi era complet inutil. Eram o femeie speriata, inghesuita pe bancheta din spate a propriei masini, deci de ce sa fie nevoie de demonstratii de forta?! Jandarmul din fata era ceva mai uman. Se simtea stingherit de tot acel circ. La un moment dat chiar, acesta imi spune ca-mi stie familia si ca bunicul meu l-a ajutat intr-un moment greu al vietii si ca ii pare rau pentru ce mi se intampla. Sper ca nu a avut de suferit pentru ca a indraznit sa fie amabil cu mine.

Stiti cum am plecat de-acasa, doamna Kovesi? Cu o masina de politie in fata masinii mele si una in spate. Si cu duba dupa noi. Cu alarmele pornite, toate. Ma uit pe geam si o vad pe mama, care era speriata de moarte. Pentru ce doamna Kovesi, acest circ? Aceasta denigrare? Pentru ce aceasta suferinta? Si acum vad ca dumneavoastra va dau lacrimile in direct la televizor…. si mai vad ca relamati fapta petrecuta cu ani in urma, de parca in dosarul sotului meu acuzatii nu vizau tot aspecte de zeci de ani in urma.

Ne apropiem de sediul DNA. Ma gandesc cum e mai bine, sa stai aproape de DNA si sa ajungi repede la usa-de-dupa-care-nu-mai-vezi-lumina-soarelui, sau sa ajungi mai departe si sa lungesti momentele de libertate, dar si emotiile care vin la pachet cu plimbarea cu duba. Inima imi bate pe masura ce ne apropiem de sediul DNA. Incerc sa ma linistesc. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne…. Ma rugam la Dumnezeu sa rezist (pe bune, de-adevaratelea, nu cu hastag, ca unii care isi bat joc de acest cuvant), sa nu pierd sarcina si copilul pe care mi-l doresc de 12 ani. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Spuneam in gand Tatal Nostru si ma rugam pentru putere, ca sa trec cu bine aceste momente. In momente ca acestea, daca nu esti credincios, devii. Domnul din dreapta mea da un telefon: Pe unde intram? Nu aud raspunsul, dar vad ca imediat ce masina opreste toata presa ma asteapta. Deci, raspunsul a fost: Prin fata, sa fie circul complet.

Jurnalistii au sarit pe mine cu intrebari. Sunt singura. Avocatul meu nu a avut timp sa ajunga acasa la mine. Domnii care m-au ridicat nu au permis putina vreme ca dl Bivolaru sa ajunga la timp, ca sa fie alaturi de mine cand ajungeam la DNA (chiar doamna Kovesi, macar i-ati premiat? Sa stiti ca au fost fideli misiunii primite). Este inghesuiala mare. Ma gandesc doar la bebe: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Sa nu ma loveasca cineva din greseala in burta. Domnul care ma escorteaza ma impinge de la spate, spunandu-mi: Haideti, haideti inaintati!

Intru in DNA, pe, probabil, cea mai binecunoscuta usa din Romania. Urc scarile cu o mare strangere de inima, dar cu zambetul pe buze. nu am vrut sa las sa mi se vada nelinistea din suflet. Inteleg mai bine cuvintele, mersul condamnatului. Stiu ca nu am facut nimic ilegal, stiu ca sunt nevinovata, stiu ca singura mea legatura cu tot acest joc murdar este ca Marian si cu mine ne iubim, dar pentru niste oameni care nu au nimic sfant in ei, dragostea nu doar ca nu inseamna nimic, dar este ceva care poate si trebuie folosit impotriva noastra.

Trec de poarta de securitate. Mi se iau telefonul si actele si sunt trimisa in sala de asteptare de la parter. In acel moment, incaperea era goala. Imaginati-va o sala mare, cu banci asezate de-a lungul celor patru ziduri. O masa lunga paralela cu banca era asezata pe partea stanga. Ce mai, incaperea transmitea un mesaj de inchisoare. Mi se solicita sa ma asez pe partea stanga. Doi jandarmi sunt postati pe banca din dreapta mea. Par si ei stingheriti de ordinul penibil de a pazi o mana de femeie. Dar asta este, ordinele se executa, nu se discuta. Ordinele lor erau clare: trebuiau sa intimideze pe oricine ar fi dorit sa intre in legatura cu mine. Cu siguranta o tehnica de presiune psihologica. Daca intra cineva in sala si intentia sa era sa se aseze langa mine, cei doi jandarmi erau instruiti sa le comunice sa se aseze pe banca din fata mea si nu langa mine. Tin minte ca, la un moment dat, a intrat o doamna in sala. Contrariata, l-a ascultat pe jandarm, apoi s-a asezat si s-a uitat la mine. Nu ii venea sa creada ce vedea pentru ca ma recunoscuse. Mi-a facut un gest de incurajare si mi-a spus cu voce tare: Doamna Mizil, nu mor caii, cand vor cainii. I-am zambit si multumit. Ii multumesc si acum, cu aceasta ocazie, pentru ca s-a comportat ca un om. Nici nu stiti cat conteaza in aceste momente sa nu te simti singur. Multumesc, stimata doamna.
Trec ore bune in care nu fac altceva decat sa astept. Ce astept, nu stiu inca. Dar calaii mei stiu bine. Cu cat trece timpul fara sa stiu ce se intampla acasa, cu mama sau cu Marian, cu atat stresul creste. Unul dintre jandarmi se uita pe telefon la stiri. Il vad cum, ridica, brusc, capul si se uita la mine, intrigat. Ma sperii putin. Imi spune: Este adevarat ca se anunta aici, pe Realitatea TV? Eu, care eram rupta de lume, nu stiam la ce se refera. Usor panicata ii raspund: Lasati-ma sa vad, ca sa stiu despre ce este vorba si apoi va spun ce este adevarat si ce nu. Jandarmul continua: Sunteti gravida? Eu ii raspund cu cea mai ferma voce de care sunt in stare: Da, sunt! si ma gandesc cum de nu a observat ceva in acele ore de cand am fost adusa si de cand impartim aceeasi camera. Burta incepuse deja sa ma doara si ma tineam cu mana de ea: Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum…. Incercam sa ma imbarbatez. Imi este sete. Imi doream un nospa, asa cum isi doreste un ratacit in desert apa. Am cerut apa, de cateva ori. Mi s-a spus ca nu este posibil. Eram livida. Eram speriata. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne… nu acum….

Dupa ce ii confirm jandarmului ca sunt insarcinata, acesta se ridica brusc si iese din incapere bolborosind nervos si tranteste usa cu zgomot. Colegul lui care ramane cu mine se uita stupefiat in directia mea. Jandarmul care iesise se intoarce, insotit de un superior. Ma intreaba de ce nu le-am spus ca sunt insarcinata cand am ajuns. Le raspund ca cei care m-au adus stiau, ca procurorul de la perchezitie stia si ca actele doveditoare urmau sa fie aduse de mama. Ma intreaba cu ma simt. Le spun ca am nevoie de putina apa. Superiorul, un domn mai in varsta, iese din camera. Era evident ca situatia il enerva. Mi s-a parut un om respectuos, echilibrat. Asa cum mi s-au parut si cei doi care ma pazeau. Nu este vina lor ca un sistem inuman ii punea sa faca lucruri inumane.

Pentru ca am vorbit despre oameni si caracterul lor, o sa va mai ofer cateva schite despre caracterul unor oameni pe care i-am intalnit in ziua aceea de neuitat pentru mine.

In sala, la un moment dat, intra un avocat, o cunostinta a lui Marian, implicat si el fara vina in dosar. De altfel, a fost si scos din dosar, ca si mine. Ma bucur sa vad o fata cunoscuta, prietenoasa, cum il stiam pe acel domn. Ma vede in sala si se socheaza. A fost si el “sfatuit” sa se aseze pe banca din fata. Insa el a avut curajul sa stea langa mine, ba chiar sa vorbeasca cu mine si sa se arate ingrijorat despre soarta mea. Aflase ca sunt insarcinata. Ma incurajeaza. Prezenta unui om demn, cu integritate si curaj imi face bine. Prezenta unui OM ma face sa pot incepe sa sper din nou ca exista umanitate. Multumesc din suflet domnule Giugulea.

La scurt timp, un alt domn intra in sala. Are si el legatura cu dosarul. Este o persoana apropiata de Marian. Este un om pe care sotul meu l-a ajutat enorm de-a lungul multor ani. Pe el si pe intreaga sa familie. Se uita la mine cu ura. Simt cum speranta pe care o simtisem mai devreme se evapora. Se aseaza umil si ascultator acolo unde i se indica. Bolboroseste catre mine in continuare. Nu reusesc sa inteleg ce spune. Aud doar ca da vina pe noi pentru tot si ca ne injura. Nu ma asteptam tocmai din partea sa la un asemenea comportament. imi este mie rusine de rusinea Dumneavoastra domnule Popescu.

Intra in sala superiorul jandarmilor. Ma intreaba daca imi este foame. Imi fac curaj si-l intreb de ce nu intru la procuror, de ce sunt tinuta acolo si daca sunt retinuta. Mai intreb de ce nu vine avocatul meu. Trecusera deja cateva ore bune. Imi spune ca nu poate sa-mi raspunda la intrebari. Insista cu mancarea. Imi dau seama ca imi este foame, pentru ca nu apucasem sa mananc nimic dimineata. Raspund ca da, imi este foame. Apoi face un gest fantastic, pentru care ii voi fi recunoscatoare toata viata: imi permite sa merg la popota sa pot manca ceva. Escortata in continuare ies din sala, cobor niste trepte, intru pe un hol si intru in sala de mese, care era in dreapta unei incaperi mici unde era vitrina cu mancare. Imi dau seama ca nu aveam bani la mine. Ironic, pentru cineva acuzata ca ar fi furat “furat” zeci de milioane de euro. Nu stiu cum sa procedez. Doamna de la bucatarie ma recunoaste si se uita cu blandete la mine. si ea, ca si celelalte femei de acolo ma incurajeaza. Bunavointa si amabilitatea lor, in conditia in care ma aflam, sunt sentimente care ma coplesesc. Imi fac bine. Nu mai stiu cine a luat de mancare. Cred ca acel prieten comun, care a insistat sa vina cu mine, ca nu cumva sa patesc ceva. Eu la randul meu am rugat sa fiu insotita de dansul. Am mancat pilaf cu snitel. Nu am sa uit asta niciodata. Pentru mine asta este gustul zilei de joi. Pilaful acela cu snitel mi-a aratat ca exista oameni de omenie, cum ar fi prietenul acesta comun si superiorul jandarmilor, care mi-a permis sa ajung la popota. Si superiorul a facut referire la bunicul meu. mi-a spus ca a avut onoarea sa il cunoasca pe Paul Niculescu-Mizil si ca ce om de stat a fost! Eram mandra. mi-a dat si mai multa putere sa trec peste acea sutuatie infernala. stiam cine sunt, din ce familie provin, si cum am fost crescuta.

Ma intorc in sala de asteptare si stau. Nu stiu daca trec ore sau zeci de minute. Intr-un final il vad intrand pe avocatul Cezar Bivolaru. Ma bucur pentru ca nu mai sunt singura. Mi-a spus ca nu i-au dat voie sa vina. Primul lucru pe care il fac este sa il intreb de Marian. Imi spune sa nu-mi fac griji, ca este bine. Era in perchizitii la primarie. Imi spune ca prin aducerea si sechestrarea mea vroiau sa puna presiune pe Marian. Sa il agreseze psihic. Mi-a mai spus ca nu eram obligata sa vin cu ei, ca nu trebuia sa plec de acasa si nu aveau voie sa ma retina, fara aprobarea Parlamentului, pentru ca eram deputat. Starea mea fizica nu este deloc buna, eram foarte obosita si incepusem sa am contractii. Doamne, te rog Doamne, nu Doamne…nu acum…. numai asta auzeam in cap.
Avocatul meu face apel la faptul ca sunt insarcinata, prin niste presiuni care nu erau necesare intr-o tara civilizata si, intr-un final, reusteste sa ne faca primiti la procurorul de caz. Un tanar arogant, agresiv in discutie. Cu greu imi spune sa iau loc. Cer un pahar cu apa. In trei cuvinte imi aduce la cunostinta de ce ma aflu acolo: dosar, etc., Imi cere datele personale si imi adreseaza o intrebare: Am sa declar ceva despre domnul Daniel Marian Vanghelie si despre faptele din dosar? Ii raspund, cu buna-credinta, ca nu stiu dosarul si ca nu am nimic de declarat. Si ii mai spun ca imi voi da, chiar in aceeasi zi, demisia din Camera Deputatilor. Luasem deja hotararea, ca sa evit sa intru intr-un circ politic si intr-un spectacol mediatic, printr-un vot fortat, asa cum a fost cazul atator colegi de-ai mei. Am vrut sa ies din acea cladire cu demnitate si sa-mi demonstrez, prin curaj, nevinovatia. Pentru ca nemai fiind deputat, puteau sa ma aresteze cu usurinta. Avocatii mei si-au dat seama de marsavia sistemului patronat de dna Kovesi. Fiind introdusa, complet nevinovata in dosarul lui Marian, am ridicat nivelul de competenta al completelor de judecata, de la nivelul Tribunalului Bucuresti, unde ar fi ajuns sa fie judecat Marian, pentru ca nu era demnitar, la cel al Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ), pentru ca eu eram deputat. Stim foarte bine cine si cum controla “campul tactic” de la ICCJ si cum majoritatea judecatorilor de acolo erau controlati si manipulati prin dosare de catre oamenii sistemului, alcatuit dupa chipul si asemanarea calailor grupati in camarila Coldea, Kovesi, Maior, Ponta, Oprea, Dumbrava. Totul era aranjat. Condamnarea era ca si luata. Doar ca demisia mea le strica planurile. Si au incercat cum au putut sa-mi puna bete in roate. Poate vi se va parea ciudat, dar sa stiti ca se poate taragana si o demisie. Colegul meu de partid, domnul Zgonea, care era Presedintele Camerei Deputatilor la acea vreme a primit ordin pe unitate sa tina ascunsa demisia mea cat mai mult posibil. A trebuit sa depun un efort foarte mare pentru ca ea sa poata fi publicata in Monitorul Oficial. Si vorbim despre un act unilateral de vointa. Un om nu mai dorea sa fie deputat. Apoi, chiar si dupa ce demisia mea a fost publicata in Monitorul Oficial, Marian a continuat sa fie judecat ilegal pentru multe luni de catre o instanta care nu mai avea competenta. In cele din urma, dosarul sau a revenit la Tribunalul Bucuresti, asa cum era si normal. Dar normalul nu inseamna decat ce vor cei care au putere sa insemne…
Semnz declaratia goala. Ma ridic si intreb daca pot sa plec. Cu o aroganta iesita din comun, tanarul imi raspunde: Da, dar ne vom mai revedea. Sase cuvinte care-ti ingeata sangele in vine. Abia asteptam sa ies de acolo si sa ii pot auzi pe Marian si pe mama.

La iesire, toata presa ma astepta. Sunt obosita. Ma doar burta foarte tare. Doamne, te rog…. Vreau doar sa ajung acasa. Confirm presei ca sunt insarcinata si-mi anunt demisia din Camera Deputatilor. Ziaristii sunt foarte surprinsi. Se pare ca niciun alt coleg nu mai facuse un asemenea gest. Unul dintre cei prezenti ma intreaba: Si, nu va este frica ca fara imunitatea parlamentara va leaga? Ce sa ii raspund?! Ca frica mea cea mai mare era sa nu o pierd pe Maria, atunci doar un embrion de 3 luni care se zbatea sa creasca ca sa poata sa iasa intr-o lume care avea din ce in ce mai putin sens si omenie?! Imi strang tot curajul si raspund cu puterea pe care o mai aveam: Nu! Ies din inghesuiala si ma indrept spre masina, alaturi de avocatul meu. Primul telefon, catre Marian. Vocea lui ma face fericita. Foarte fericita. Il asigur ca sunt bine. Pentru ca este un barbat adevarat, nu vrea sa para ca este ingrijorat, dar ii simt vocea. Ii spun sa stea linistit, ca eu ma descurc foarte bine. Si-i mai spun ca sunt puternica. Ca si el. Apoi o sun pe mama, al carui suflet probabil ca trecuse prin toate emotiile cunoscute de om.

In drum spre casa simt nevoia sa ma opresc la biserica mea de suflet, Sfantul Spiridon Vechi. Parintele Vicar Ioan Iordache este acolo. Ii multumesc din suflet pentru tot ce a facut pentru mine si pentru fetita noastra. Aflase. Ma primeste cu multa caldura si incurajare. Plec de-acolo cu sufletul impacat.

Linistita. Stiu ca urmeaza un razboi lung si greu cu un sistem care vroia sa conduca discretionar Romania. Un sistem care a furat niste alegeri prezidentiale in 2009, care a manipulat niste alegeri prezidentiale in 2014, care a instituit un regim de supraveghere electronica fara precedent in Europa, care a construit dosare pe denunturi obtinute prin lacrimi si sange, care a distrus vieti, care a destramat familii, totul in timp ce liderii acestui regim se imbogateau peste masura din durerea oamenilor, din traficul de influenta adevarata, cea care te putea baga sau scoate din inchisoare.

Ajung acasa, unde ma asteapta mama, pe care o iubesc enorm. Incep sa vina pe la mine prieteni. Prieteni adevarati, carora le multumesc si acum. Marian a fost retinut tarziu in noapte, iar ei au stat cu mine sa nu patesc ceva pana dimineata. Multumesc Teo, Claudiu, Gabi si Paul.

Au urmat patru luni grele, de calvar, de umilinta, de distrugere a vietilor noastre. M-am luptat enorm sa demonstrez nevinovatia si ilegalitatea judecarii lui Marian de catre iCCJ. Am ajuns pana la Washington, unde am pledat impotriva abuzului de a fi ridicat de acasa, de pe strada, ca un terorist, unde am pledat impotriva abuzului care-ti distruge viata si lasa traume si sechele pe viata.
Vedeti, am o memorie foarte buna. Asa se intampla atunci cand viata ti se da peste cap. Tin minte toate momentele importante, in detaliu. Asa cum ar fi cel cu Sefa de Cabinet a dnei Kovesi pe la Biserici, sau mai bine spus noptile prin spatele bisericilor…… Dar despre asta, cu alta ocazie. As vrea sa dau uitarii tot ce mi si ni s-a intamplat. Dar, vedeti doamna Kovesi, nu pot. Nu ma lasa sufletul. Stiti care suflet, acela care ca va doare pe dumneavoastra ca a inceput sa vi clatine statuia. Pentru cineva din exterior, suntem amandoua doua femei ranite. Dar nu suferim la fel. Si nici ranile noastre nu sunt la fel.

Nascusem de 4 luni. Marian este arestat la domiciliu. Intr-o zi, tot dimineata foarte devreme, cineva suna insistent la poarta. Il aud pe Marian, care a mers sa vada cine era, ca a venit iar procurorul DNA, insotit de mai multa lume. Eram convinsa ca se va intampla din nou. Ma trec fiori si o transpiratie rece. Cobor in fuga si intreb ce se intampla. Mi se spune ca il vor lua pe Marian, dar ca il aduc inapoi. Fiind vorba despre DNA, nu cred o iota. Marian se imbraca cat apuca si imi face semn sa sun avocatii. Pe la pranz, dupa ore de chin, ma suna unul dintre avocati si imi spune ca nu il vor retine. Ore de stres ingrozitor, cu gandul ca o iau de la capat iau sfarsit. Nu mai pot sa alaptez.

Marian a fost luat pentru a fi presat ca sa “toarne”. Nu au scos nimic de la el, asa cum nu au scos in timpul intregii perioade de detentie. Desi au existat presiuni teribil de mari. Marian este un om integru, cu un caracter mare, un om cu mare onoare si demnitate, care stie sa respecte si care este respectat. Un om care a muncit mult, si care si-a pus de multe ori munca inaintea familiei. Un om care a facut sacrificii. Un om politic care a facut mult pentru sectorul lui. Marian este foarte bun la suflet, iar oamenii il iubesc si-l apreciaza. Seara tarziu sunt dusa la spital cu salvarea. In urma socului, am facut urticarie cornica. Doua saptamani am stat cu banule si cortizon. Cu ajutorul lui Dumnezeu m-am refacut. Dar nu am mai putut sa-mi alaptez fetita. Cine poate indrepta asta? Cine plateste pentru asta? Cine ne da, Mariei si mie, aceste luni importante pentru o mama si copilul sau? Si, mai ales, de ce a fost nevoie de toate astea?

Doamna Kovesi, eu v-am iertat, pe cat am putut. Sper sa se aseze in coltul camerei dumneavoastra un inger care sa va dea acel dram de demnitate si onoare care sa va impiedice sa mai plangeti si sa va mai plangeti. Pentru ca ati fost, atata amar de vreme, calaul Romaniei, lacrimile dumneavoastra nu pot sa stearga lacrimile victimelor dumneavoastra.

Dumnezeu sa aiba mila de sufletul dumneavoastra, pentru ca noi, oamenii, suntem prea mici pentru cat de multa iertare aveti nevoie!

PS: Aceasta este povestea mea si a familei mele, asa cum am trait-o. Am ales sa o povestesc, pentru ca am simtit nevoia sa ma descarc, odata pentru totdeauna, de aceasta povara. Nu urmaresc nimic altceva prin aceasta relatare, tocmai de aceea am asteptat sa se stinga “focurile” in plan intern."