Ia amploare revolta impotriva proiectelor de modificare a Codului penal si Codului de procedura penala propuse de ministrul Justitiei Catalin Predoiu si votate recent de Parlamentul Romaniei. Dupa demersurile initiate deja de Inalta Curte de Casatie si Justitie (click aici pentru a citi) si de Avocatul Poporului (click aici pentru a citi), modificarile la Codurile penale sunt atacate la Curtea Constitutionala si de opozitia din Parlament. Deputatul independent Dumitru Coarna (foto 1) a formulat si depus o obiectie de neconstitutionalitate privind proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedura penala (vezi facsimil). Obiectia a fost semnata de 56 de deputati: 28 de deputati AUR (partid condus de George Simion - foto 2), 14 deputati de la Forta Dreptei (formatiune fondata de Ludovic Orban – foto 3), 3 deputati de la PPUSL, deputatul PSD Daniel Ghita si 12 deputati neafiliati.

De asemenea, la CCR a fost trimisa si o obiectie de neconstitutionalitate privind proiectul de lege pentru modificarea Codului penal.

Obiectiile de neconstitutionalitate vizeaza modificarile extrem de nocive si de toxice pentru democratia din Romania. Este vorba in principal de prevederile introduse in Codul de procedura penala care refac Binomul SRI-parchete – prin reintroducerea serviciilor de informatii in anchetele penale, precum si de incalcarea dreptului la aparare si a dreptului la un proces echitabil - prin conditionarea avocatilor care intra in dosarele cu informatii clasificate de detinerea certificatului ORNISS, certificat care se obtine in urma unor verificari realizate de SRI, astfel incat oricand avocatii neagreati pot fi scosi din cauzele cu informatii clasificiate (click aici pentru a citi).

In ceea ce priveste Codul penal, obiectia de neconstitutionalitate vizeaza, printre altele, nerespectarea deciziilor CCR prin care s-a cerut introducerea unui prag valoric la infractiunile de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu.

Prezentam fragmente din obiectia de neconstitutionalitate privind modificarile la Codul penal (obiectia integrala este atasata la finalul articolului):

“In raport cu continut, prevederile Legii Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative, respectiv art. I pct. 3, art. I pct. 4 si art. V consideram ca se impune constatarea de catre Curtea Constitutionala a incalcarii prevederilor art. 1 alin (3), (4) si (5), art. 73 alin. (1) si art. 115, art. 11, art. 147 alin. (1) si (4) din Constitutia Romaniei, art. 7 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art. 20 din Constitutia Romaniei.

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative, sub pretextul exclusiv al punerii in acord cu deciziile Curtii Constitutionale, redefineste infractiunile de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu, prevazute de actualul Cod Penal si Vechiul Cod Penal astfel:

• art. I pct. 3. ”La articolul 297, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

Art. 297. Abuzul in serviciu

„(1) Fapta functionarului public care, in exercitarea atributiilor de serviciu, indeplineste un act prevazut de o lege, o ordonanta a Guvernului, o ordonanta de urgenta a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege ori il indeplineste cu incalcarea unri dispozitii cuprinse intr-un astfel de act normativ, cauzand astfel o paguba ori o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica.”

In prezent, forma in vigoare a acestui articol din Codul penal este urmatoarea:

Art. 297. Abuzul in serviciu

”Fapta functionarului public care, in exercitarea atributiilor de serviciu, nu indeplineste un act sau il indeplineste in mod defectuos si prin aceasta cauzeaza o paguba ori o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica.”

• art. I pct. 4. ”Articolul 298 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

Art. 298. Neglijenta in serviciu

”Fapta functionarului public care, din culpa, in exercitarea atributiilor de serviciu, nu indeplineste un act prevazut de o lege, o ordonanta a Guvernului, o ordonanta de urgenta a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege ori il indeplineste cu incalcarea unei dispozitii cuprinse intr-un astfel de act normativ si prin aceasta cauzeaza o paguba ori o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.”

In prezent, forma in vigoare a acestui articol din Codul penal este urmatoarea:

Articolul 298. Neglijenta in serviciu

”incalcarea din culpa de catre un functionar public a unei indatoriri de serviciu, prin neindeplinirea acesteia sau prin indeplinirea ei defectuoasa, daca prin aceasta se cauzeaza o paguba ori o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.”

• Art. V. ” (1) In situatiile in care Legea nr.15/1968 privind Codul penal al Romaniei, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.65 din 16 aprilie 1997, cu modificarile si completarile ulterioare, este aplicabila ca lege penala mai favorabila, prin sintagma „indeplineste in mod defectuos” din cuprinsul art.246 si art.248 se intelege „indeplineste un act prin incalcarea unei legi, a unei ordonante a Guvernului, a unei ordonante de urgenta a Guvernului sau a unui alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege.

(2) In situatiile in care Legea nr. 15/1968, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, este aplicabila ca lege penala mai favorabila, prin sintagma „indeplinirea ei defectuoasa” din cuprinsul art.249 se intelege „indeplinirea unui act prin incalcarea unei legi, a unei ordonante a Guvernului, a unei ordonante de urgenta a Guvernului sau a unui alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege”.

Potrivit Expunerii de motive a proiectului de lege (pct. 2.3. Schimbari preconizate), acest proiect de lege a fost initiat de Guvernul Romaniei ”exclusiv pentru punerea in acord a dispozitiilor din actele normative mentionate (Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal) cu prevederile Constitutiei, asa cum acestea din urma au fost interpretate prin decizii ale Curtii Constitutionale de admitere a unor exceptii de neconstitutionalitate referitoare la aceste acte normative.”

Cu toate ca in privinta infractiunii de abuz in serviciu se indica in Expunerea de motive a proiectului de lege doua Decizii de admitere ale CCR (nr. 405/2016 si nr. 392/2017) referitoare la neconstitutionalitatea acestei infractiuni, precum si o Decizie de admitere a CCR (nr. 518/2017) privitoare la infractiunea de neglijenta in serviciu in cadrul careia s-au analizat si alte sintagme decat cele din deciziile nr. 405/2016 si nr. 309/2017, dar care intra atat in continutul constitutiv al infractiunii de abuz in serviciu, cat si al infractiunii de neglijenta in serviciu (diferenta intre cele doua infractiuni constand in forma de vinovatie prevazuta de lege), Proiectul de lege nu respecta cele statuate de CCR prin deciziile nr. 405/2016, nr. 309/2016 si nr. 518/2017, astfel incat definitia acestor infractiuni sa respecte rigorile constitutionale. Cu toate acestea, Parlamentul Romaniei a votat acest proiect de lege, devenind Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative.

Astfel, Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative incalca toate cele statuate de CCR prin considerentele celor trei decizii ale Curtii Constitutionale (nr. 405/2016, 392/2017, 518/2017) pentru ca textele din legea penala prin care sunt reglementate infractiunile de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu sa fie constitutionale, respectiv:

1. conceptul de ”lege” in sensul Constitutiei Romaniei, care potrivit deciziilor CCR este reprezentat de numai de lege – ca act formal adoptat de Parlament, in temeiul art. 73 alin. (1) din Constitutie si de actul material, cu putere de lege, emis de Guvern, in temeiul delegarii legislative prevazute de art. 115 din Constitutie, respectiv ordonante si ordonante de urgenta ale Guvernului.

Cu toate ca in Expunerea de motive in primul paragraf referitor la Decizia nr. 406/2015 se arata ca prin aceasta decizie Curtea ”a precizat ca neindeplinirea ori indeplinirea defectuoasa a unui act trebuie analizata numai prin raportare la atributii de serviciu reglementate expres prin legislatia primara - legi si ordonante ale Guvernului”, in proiectul de lege, pe langa legea adoptata de Parlament, ordonanta de urgenta a Guvernului si ordonanta simpla a Guvernului, a fost introdusa si sintagma ”alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” semnificatia acesteia, conform intentiei legiuitorului exprimata in Expunerea de motive a proiectului de lege (la sectiunea a 2-a, pct I Codul penal, pct. 3), cuprinzand si ”actele cu putere de lege din ordinea juridica unionala (act normativ unional cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii-regulamente CE), in temeiul dispozitiilor art. 148 Constitutie”.

Se, poate observa astfel ca, aceasta sintagma depaseste cele statuate de catre CCR prin cele trei decizii, in conditiile in care acest proiect de lege a fost initiat exclusiv pentru punerea in acord a textelor Codului Penal cu deciziile Curtii Constitutionale.

2. necesitatea introducerii in textele legii penale a unui prag valoric al pagubei, deoarece in exercitarea competentei de legiferare in materie penala, legiuitorul trebuie sa tina seama de principiul legalitatii incriminarii si de principiul potrivit caruia incriminarea unei fapte ca infractiune trebuie sa intervina ca ultim resort in protejarea unei valori sociale, ghidandu-se dupa principiul "ultima ratio";

3. necesitatea prevederii in textele legii penale a unei anumite intensitati a vatamarii drepturilor si intereselor legitime.

Avand in vedere faptul ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative nu respecta cele statuate de catre CCR prin deciziile nr. 406/2015, nr. 392/2017 si nr. 518/2017, urmatoarele art din aceasta lege art. I pct. 3 (care reglementeaza infractiunea de abuz in serviciu), art. I pct. 4 (care reglementeaza infractiunea de neglijenta in serviciu), cat si art. V (care reglementeaza interpretarea art. 246, art. 248 si art. 249 din Legea nr. 15/1968 privind Codul Penal al Romaniei, in cazul in care aceasta este aplicabila ca lege penala mai favorabila):

1. incalca prevederile art. 147 alin. (4) din Constitutia Romaniei potrivit carora deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii (inclusiv pentru Parlamentul Romaniei), precum si prevederile art. 147 alin. (1) din Constitutia Romaniei, potrivit carora Parlamentul este obligat sa puna in acord prevederile neconstitutionale din legile constatate a fi neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei Romaniei. Chiar daca sanctiunea nerespectarii acestei obligatii a Parlamentului este sanctionata de dispozitiile art. 145 alin (1) din Constitutie cu incetarea efectelor juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca Parlamentul nu pune in acord prevederile neconstitutionale cu Constitutia Romaniei, aceasta nu inseamna ca dupa 45 zile, Parlamentul ar putea sa adopte o lege care contine texte identice sau similare, deoarece ar incalca dispozitiile art. 145 alin. (4) din Constitutie si, mai mult, legea nou adoptata ar fi neconstitutionala pentru aceleasi considerente deja statuate de CCR;

2. incalca prevederile art. 1 alin. (4) si (5) din Constitutia Romaniei, precum si art. 73 alin. (1) coroborat cu art. 115 din Constitutia Romaniei, astfel cum deja a stabilit CCR prin Deciziile nr. 406/2015, nr. 392/2017 si nr. 518/2017;

3. incalca prevederile art. 11 din Constitutia Romaniei, deoarece Parlamentul Romaniei isi aroga competente pe care Constitutia si Tratatele Uniunii Europene nu i le confera;

4. sintagma ”de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” din celor trei articole incalca claritatea si previzibilitatea normei de incriminare si, drept urmare, incalca art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutia Romaniei, art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art. 20 din Constitutia Romaniei.

Impactul adoptarii acestor norme neconstitutionale in materie penala se rasfrange asupra majoritatii cetatenilor romani, deoarece potrivit dispozitiile art. 308 alin. (1) Cod penal, sfera subiectilor activi in cazul infractiunii de abuz in serviciu excedeaza sferei persoanelor care au calitatea de functionari publici in sensul legii penale.

Astfel, subiect activ al acestor infractiuni (abuz in serviciu si neglijenta in serviciu) poate fi si orice persoana fizica, ce exercita, permanent ori temporar, cu sau fara o remuneratie, o insarcinare de orice natura in serviciul unei persoane fizice dintre cele prevazute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori in cadrul oricarei persoane juridice (inclusiv de drept privat).

Analizand textul celor doua infractiuni astfel cum au fost ele redefinite prin Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative comparativ cu cele statuate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei prin considerentele deciziilor (general obligatorii si in privinta dispozitivului si al considerentelor) nr. 406/2015, nr. 392/2017 si nr. 518/2017 prin care a admis exceptiile de neconstitutionalitate ridicate in privinta textelor celor doua infractiuni prevazute atat de Vechiul Cod Penal (din 1969) cat si de Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009) si a constatat ca acestea sunt constitutionale in masura in care prin sintagma "indeplineste in mod defectuos" din cuprinsul acestora se intelege "indeplineste prin incalcarea legii", reies urmatoarele:

1. Prin introducerea in textele de lege a sintagmei ”sau de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege”, Parlamentul a adaugat in mod nepermis la conceptul de ”lege” (in sensul Constitutiei Romaniei), si actele cu putere de lege din ordinea juridica unionala (act normativ unional cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii-regulamente CE), contrar celor statuate de CCR prin cele trei decizii, invocate ca temei exclusiv pentru elaborarea si adoptarea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum si a altor acte normative.

CCR prin considerentele deciziilor pronuntate a statuat ca pentru ca cele doua norme penale sa fie constitutionale, prin sintagma ”indeplinirea defectuoasa” se intelege ”indeplinirea prin incalcarea legii”, stabilind conceptul de ”lege” ca fiind: legea – ca act formal adoptat de Parlament, precum si Ordonantele Guvernului si Ordonantele de Urgenta ale Guvernului - ca acte material, cu putere de lege, emise de Guvern, in temeiul delegarii legislative prevazute de art. 115 din Constitutie. (Decizia nr. 405/2006, parag 61-63).

Cu toate acestea, in mod nepermis, prin legea adoptata de catre Parlament, acesta a adaugat la conceptul de ”lege” si ”alte acte normative care, la data adoptarii, aveau putere de lege”, in conditiile in care din punct de vedere constitutional nu exista alte astfel de acte normative.

Astfel, intentia legiuitorului in acest sens reiese din Expunerea de motive a proiectului de lege in care la sectiunea a 2-a, pct I Codul penal, pct. 3 - Decizia 405/2016 s-a mentionat:

”Cu privire la consecintele reconfigurarii noului cadru al infractiunilor de abuz in serviciu, respectiv de neglijenta in serviciu, daca pana la momentul publicarii celor doua decizii in materie ale Curtii Constitutionale, dispozitiile art. 297 si art. 298 Cod penal aveau o formulare generica (,,indeplinirea in mod defectuos a indatoririlor de serviciu") in care se puteau include orice fel de acte (normative sau nu, nationale sau unionale) care cuprindeau atributii de serviciu, individualizarea impusa de Curtea Constitutionala se va face prin raportare doar la categoria actelor normative de nivel primar.

Pe cale de consecinta, pentru retinerea infractiunii de abuz in serviciu sau neglijenta in serviciu, va fi necesara incalcarea atributiilor prevazute intr-un act normativ de nivel primar lato sensu, dupa cum urmeaza: legi, ordonante, ordonante de urgenta sau alte acte normative interne adoptate anterior actualei Constitutii, care la data intrarii in vigoare constituiau izvoare de drept penal (legi, decrete ale fostului Consiliu de Stat, Decrete-legi etc.), respectiv acte cu putere de lege din ordinea juridica unionala (act normativ unional cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii -regulamente CE), in temeiul dispozitiilor art. 148 Constitutie.”

Se poate observa astfel ca prin raportare la considerentele celor trei decizii ale Curtii Constitutionale indicate, cat si la intreaga jurisprudenta a CCR in privinta conceptului de ”lege” in sens constitutional, s-a adaugat in mod nepermis la conceptul de ”lege” incluzandu-se si actele unionale (acte normative unionale cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii – regulamentele Comisiei Europene), care se regasesc in textul infractiunilor prin introducerea sintagmei ”un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” (sintagma care, de altfel, este neclara, imprecisa si imprevizibila).

Or, aceasta adaugare nepermisa de catre Constitutia Romaniei este in contradictie chiar cu Tratatul pentru Functionarea Uniunii Europene. in acest sens, la pct. 73 din Decizia nr. 405/2016, chiar Curtea Constitutionala a Romaniei a analizat Comunicarea Comisiei catre Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor catre o politica a Uniunii Europene in materie penala: asigurarea punerii in aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573.

Din continutul acestei Comunicari se poate observa ca UE poate adopta, in temeiul articolului 83 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene (TFUE), directive care sa prevada norme minime privind dreptul penal al UE pentru diferite infractiuni.

Totodata, in aceasta Comunicare se arata ca: ”in primul rand, pot fi adoptate masuri in temeiul articolului 83 alineatul (1) din TFUE cu privire la o lista de zece infractiuni enumerate explicit (asa-numitele „euroinfractiuni”), care se refera la terorism, la traficul de persoane si exploatarea sexuala a femeilor si a copiilor, la traficul ilicit de droguri, la traficul ilicit de arme, la spalarea banilor, la coruptie, la contrafacerea mijloacelor de plata, la criminalitatea informatica si la criminalitatea organizata. Aceste infractiuni merita, prin definitie, sa fie abordate la nivelul UE, ca urmare a gravitatii lor deosebite si a dimensiunii transfrontaliere, astfel cum se prevede in tratat. Majoritatea domeniilor infractionalitatii fac deja obiectul unor acte legislative adoptate inainte de Tratatul de la Lisabona, care au fost actualizate sau sunt in curs de actualizare. „Euroinfractiuni” suplimentare pot fi definite doar de catre Consiliu, hotarand in unanimitate, dupa aprobarea Parlamentului European.

In al doilea rand, articolul 83 alineatul (2) din TFUE permite Parlamentului European si Consiliului sa stabileasca, pe baza unei propuneri a Comisiei: „norme minime referitoare la definirea infractiunilor si a sanctiunilor in cazul in care apropierea actelor cu putere de lege si a normelor administrative ale statelor membre in materie penala se dovedeste indispensabila pentru a asigura punerea in aplicare eficienta a unei politici a Uniunii intr-un domeniu care a facut obiectul unor masuri de armonizare”. Aceasta clauza nu enumera infractiuni specifice, dar prevede ca indeplinirea unor criterii de natura juridica este o conditie prealabila pentru adoptarea de masuri de drept penal la nivelul UE. Prin urmare, instituirea unei politici UE in materie penala se justifica in special in lumina articolului 83 alineatul (2) din TFUE, iar prezenta comunicare intentioneaza sa prevada orientari specifice cu privire la acelasi articol. in primul rand, tocmai in acest domeniu institutiile UE trebuie sa ia decizii de politica daca sa recurga sau nu la masuri de drept penal (in locul altor masuri, precum sanctiunile administrative) ca instrument de asigurare a punerii in aplicare si trebuie sa stabileasca ce politici UE necesita utilizarea dreptului penal ca instrument suplimentar de asigurare a punerii in aplicare.”

Drept urmare, Parlamentul Romaniei nu poate introduce in legislatia interna o infractiune care sa vizeze incalcarea normelor din actele europene (unionale cum sunt mentionate in expunerea de motive), deoarece:

- pe de o parte, ar incalca deciziile Curtii Constitutionale,

- pe de alta parte, si-ar aroga competente pe care Constitutia Romaniei si TFUE nu i le atribuie (fiind de competenta Parlamentului European).

Parlamentul Romaniei poate numai sa transpuna, prin lege, in legislatia nationala, Directivele adoptate de UE care prevad norme minime privind dreptul penal al UE pentru diferite infractiuni.

Nu exista o directiva a UE care sa impuna transpunerea in legislatia nationala a unei infractiuni de serviciu daca nu sunt respectate prevederile unui Regulament UE/CE.

Drept urmare, introducerea unei infractiuni de abuz in serviciu pentru incalcarea normelor prevazute in Regulamentele UE/CE ar insemna o dublare de reglementare, deoarece acestea ar dubla normele transpuse deja in legislatia nationala ca urmare a directivelor adoptate de UE privind dreptul penal al UE pentru diferite infractiuni.

in acest sens, aratam ca in legislatia nationala au fost transpuse astfel de norme adoptate de UE in materia dreptului penal al UE, cum ar fi, de ex, norme in privinta infractiunii de evaziune fiscala, adaptarea legislatiei penale nationale cu privire la cele 10 ”euroinfractiuni”, introducerea in legea 78/2000 a infractiunilor impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, etc.

Drept urmare sintagma ”sau de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” din textele art. I pct. 3, art. I pct. 4 si art. V este neconstitutionala, deoarece incalca prevederile art. 147 alin. (4) si art. 11 din Constitutia Romaniei, precum si prevederile art. 1 alin. (4) si (5) din Constitutia Romaniei, precum si art. 73 alin. (1) coroborat cu art. 115 din Constitutia Romaniei, cum deja a statuat Curtea Constitutionala a Romaniei prin cele trei decizii cu care se pretinde ca s-au pun in acord textele din Codul Penal.

Totodata, sintagma ”de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” din textul articolelor criticate incalca claritatea si previzibilitatea normei de incriminare si drept urmare art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art. 20 din Constitutia Romaniei, precum si art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutia Romaniei.

Aceasta deoarece, potrivit deciziilor Curtii Constitutionale nr. 405/2016, nr. 392/2017 si 518/2017 singurele acte cu putere de lege in Romania sunt legea ca act formal al Parlamentului, si ordonanta simpla si Ordonanta de Urgenta adoptate de catre Guvern.

Introducerea in textele criticate a sintagmei ”de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege” determina neclaritatea si neprevizibilitatea legii, deoarece:

• pe de o parte, conform jurisprudentei constante a CCR nu exista alte acte cu putere de lege;

• pe de alta parte, cu atat mai mult cu cat vointa legiuitorului asa cum reiese din Expunerea de motive a proiectului de lege (sectiunea a 2-a, pct I Codul penal, pct. 3) a fost aceea ca in continutul acestei sintagme sa fie incluse si actele cu putere de lege din ordinea juridica unionala (act normativ unional cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii -regulamente CE).

Se poate constata ca aceasta sintagma este neclara si neprevizibila deoarece va permite interpretari diferite. Astfel, cu toate ca in expunerea de motive se indica Regulamentele CE (adica Regulamentele Comisiei Europene), avand in vedere Tipurile de norme UE:

• Regulamentele CE sunt acte din legislatia secundara a Uniunii Europene;

• in sintagma ”acte cu putere de lege din ordinea juridica unionala (act normativ unional cu aplicabilitate directa si efecte general obligatorii)” pot fi si alte tipuri de acte din legislatia primara sau secundara a Uniunii Europene. Astfel, Capitolului 2 - Actele juridice ale uniunii, procedurile de adoptare si alte dispozitii din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene, prevede la art. 288 ca toate institutiile Uniunii Europene adopta Regulamente si decizii. Regulamentul are aplicabilitate generala, este obligatoriu in toate elementele sale si se aplica direct in fiecare stat membru. Decizia este obligatorie in toate elementele sale, iar in cazul in care se indica destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru acestia.

Drept urmare, prin raportare la intentia legiuitorului astfel cum reiese din Expunerea de motive, unele instante pot sa considere ca toate Deciziile si Regulamentele emise de catre orice institutie a Uniunii Europene intra in continutul sintagmei ”de un alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege”, iar altele numai cele adoptate de Parlamentul European.

In plus, chiar dispozitiile art. 148 alin. (2) si (4) din Constitutia Romaniei prevad:

”(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(4) Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2) ”,

se poate observa astfel ca se prevede in Constitutie o obligatie a Parlamentului, Presedintelui Romaniei, Guvernului si autoritatii judecatoresti sa respecte prioritatea reglementarilor comunitare cu caracter obligatoriu fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, Constitutia neimpunand in sarcina cetateanului o astfel de obligatie.

Mai mult, asa cum a statuat si CCR in cele trei decizii, aceste ”acte cu putere de lege din ordinea juridica unionala” nu fac parte din conceptul de ”lege” conform Constitutiei, iar Parlamentul Romaniei nu are competente conform Tratatelor UE sa stabileasca o raspundere penala pentru incalcarea oricarei norme din ”acte cu putere de lege din ordinea juridica unionala”, introducerea sintagmei in textele incriminatorii permite o sfera de cuprindere foarte larga, ceea ce incalca inclusiv principiul ”ultima ratio”.

Lipsa de claritate si previzibilitate a normei de incriminare, ca urmare a introducerii sintagmei ” alt act normativ care, la data adoptarii, avea putere de lege”, incalca astfel si cele statuate de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotararea din 25 iunie 2009, pronuntata in Cauza Liivik impotriva Estoniei, precum si cele statuate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei, prin Decizia CCR nr. 405/2016 parag 45-46 potrivit carora:

”45. Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe langa interzicerea, in mod special, a extinderii continutului infractiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infractiuni, prevede si principiul potrivit caruia legea penala nu trebuie interpretata si aplicata extensiv in defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezulta astfel ca legea trebuie sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele aplicabile, aceasta cerinta fiind indeplinita atunci cand un justitiabil are posibilitatea de a cunoaste, din insusi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretarii acesteia de catre instante si in urma obtinerii unei asistente judiciare adecvate, care sunt actele si omisiunile ce pot angaja raspunderea sa penala si care este pedeapsa pe care o risca in virtutea acestora [Hotararea din 15 noiembrie 1996, pronuntata in Cauza Cantoni impotriva Frantei, paragraful 29; Hotararea din 22 iunie 2000, pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, paragraful 145; Hotararea din 7 februarie 2002, pronuntata in Cauza E.K. impotriva Turciei, paragraful 51; Hotararea din 29 martie 2006, pronuntata in Cauza Achour impotriva Frantei, paragrafele 41 si 42; Hotararea din 24 mai 2007, pronuntata in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, paragrafele 33 si 34; Hotararea din 12 februarie 2008, pronuntata in Cauza Kafkaris impotriva Ciprului, paragraful 140; Hotararea din 20 ianuarie 2009, pronuntata in Cauza Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei, paragrafele 107 si 108; Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 si 99; Hotararea din 21 octombrie 2013, pronuntata in Cauza Del Rio Prada impotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 si 91]. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca semnificatia notiunii de previzibilitate depinde intr-o mare masura de continutul textului despre care este vorba si de domeniul pe care il acopera, precum si de numarul si de calitatea destinatarilor sai. Principiul previzibilitatii legii nu se opune ideii ca persoana in cauza sa fie determinata sa recurga la indrumari clarificatoare pentru a putea evalua, intro masura rezonabila in circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezulta dintr-o anumita fapta. Este, in special, cazul profesionistilor, care sunt obligati sa dea dovada de o mare prudenta in exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se asteapta din partea lor sa acorde o atentie speciala evaluarii riscurilor pe care aceasta le prezinta (Hotararea din 15 noiembrie 1996, pronuntata in Cauza Cantoni impotriva Frantei, paragraful 35; Hotararea din 24 mai 2007, pronuntata in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, paragraful 35; Hotararea din 20 ianuarie 2009, pronuntata in Cauza Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei, paragraful 109).

46. Avand in vedere principiul aplicabilitatii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a retinut ca formularea acestora nu poate prezenta o precizie absoluta. Una dintre tehnicile standard de reglementare consta in recurgerea mai degraba la categorii generale decat la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forta lucrurilor, formule mai mult sau mai putin vagi, a caror interpretare si aplicare depind de practica. Oricat de clar ar fi redactata o norma juridica, in orice sistem de drept, exista un element inevitabil de interpretare judiciara, inclusiv intro norma de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare si de adaptare la circumstantele schimbatoare va exista intotdeauna. Desi certitudinea in redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesiva, or, legea trebuie sa fie capabila sa se adapteze schimbarilor de situatie. Rolul decizional conferit instantelor urmareste tocmai inlaturarea dubiilor ce persista cu ocazia interpretarii normelor, dezvoltarea progresiva a dreptului penal prin intermediul jurisprudentei ca izvor de drept fiind o componenta necesara si bine inradacinata in traditia legala a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Conventie nu poate fi interpretat ca interzicand clarificarea graduala a regulilor raspunderii penale pe calea interpretarii judiciare de la un caz la altul, cu conditia ca rezultatul sa fie coerent cu substanta infractiunii si sa fie in mod rezonabil previzibil (Hotararea din 22 noiembrie 1995, pronuntata in Cauza S.W. impotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea retine ca cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in legatura cu principiul claritatii si previzibilitatii legii au fost inglobate de instanta de contencios constitutional in propria jurisprudenta (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016).”

2. Textul normelor criticate in forma adoptata de Parlament ignora cele statuate de CCR privitoare la cauzarea unei pagube ori a unei vatamari a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice din continutul constitutiv ale infractiunilor de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu:

Din considerentele Deciziilor CCR nr. 405/2016, la parag 75-80 si nr. 518/2017, parag 45-47, reiese ca pentru ca textele care reglementeaza infractiunile de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu sa fie constitutionale, este necesar:

2.1. sa se prevada in textele legii penale un prag valoric al pagubei, deoarece in exercitarea competentei de legiferare in materie penala, legiuitorul trebuie sa tina seama de principiul legalitatii incriminarii si de principiul potrivit caruia incriminarea unei fapte ca infractiune trebuie sa intervina ca ultim resort in protejarea unei valori sociale, ghidandu-se dupa principiul "ultima ratio".

Astfel, potrivit considerentelor deciziei CCR nr. 406/2015:

a) parag. 65-67: CCR a facut o analiza laborioasa a principiului legalitatii incriminarii in materie penala, principiu care impune ca numai legiuitorul primar sa poata stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat sa o respecte, in caz contrar acestia supunandu-se sanctiunii penale. Totodata, a statuat ca Parlamentul este liber sa decida cu privire la politica penala a statului, insa competenta exclusiva a Parlamentului in reglementarea masurilor ce tin de politica penala a statului, nu este absoluta in sensul excluderii exercitarii controlului de constitutionalitate asupra masurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat ca incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infractiuni tin de marja de apreciere a legiuitorului, marja care nu este absoluta, ea fiind limitata de principiile, valorile si exigentele constitutionale. in acest sens, Curtea a statuat ca legiuitorul trebuie sa dozeze folosirea mijloacelor penale in functie de valoarea sociala ocrotita, Curtea putand cenzura optiunea legiuitorului numai daca aceasta contravine principiilor si exigentelor constitutionale.

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca Parlamentul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale, decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie.

In exercitarea competentei sale constitutionale de a legifera in cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar si obligatia de a apara anumite valori sociale, unele dintre acestea identificandu-se cu valorile protejate de Constitutie (dreptul la viata si la integritate fizica si psihica - art. 22; dreptul la ocrotirea sanatatii - art. 34, dreptul de vot - art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora.

b) parag 68-73: CCR a facut o analiza laborioasa a principiului ”ultimo ratio”, statuand ca:

In exercitarea competentei de legiferare in materie penala, legiuitorul trebuie sa tina seama de principiul potrivit caruia incriminarea unei fapte ca infractiune trebuie sa intervina ca ultim resort in protejarea unei valori sociale, ghidandu-se dupa principiul "ultima ratio".

”Ultima ratio” are semnificatia comuna de procedeu sau metoda ultima sau finala folosita pentru a atinge scopul urmarit.

in materie penala, acest principiu nu trebuie interpretat ca avand semnificatia ca legea penala trebuie privita ca ultima masura aplicata din perspectiva cronologica, ci trebuie interpretat ca avand semnificatia ca legea penala este singura in masura sa atinga scopul urmarit, alte masuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii in realizarea acestui deziderat.

In sens larg, scopul urmarit de legiuitor prin legislatia penala este acela de a apara ordinea de drept, iar, in sens restrans, este acela de a apara valori sociale, identificate de legiuitor in partea speciala a Codului penal, acest scop fiind, in principiu, legitim. Totodata, masurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmarit trebuie sa fie adecvate, necesare si sa respecte un just echilibru intre interesul public si cel individual. CCR a statuat ca din perspectiva principiului "ultima ratio" in materie penala, nu este suficient sa se constate ca faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci aceasta atingere trebuie sa prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care sa justifice sanctiunea penala.

Totodata, CCR a analizat jurisprudenta curtilor constitutionale din Lituania, Portugalia, Ungaria, precum si considerentele Comisiei de la Venetia din Raportul asupra relatiei dintre responsabilitatea ministeriala politica si cea penala, adoptat la cea de-a 94-a sedinta plenara (8-9 martie 2013), potrivit carora:

- prevederile penale nationale cu privire la "abuzul in serviciu", "abuz de putere" si expresii similare trebuie interpretate in sens restrans si aplicate la un nivel inalt, astfel incat sa poata fi invocate numai in cazuri in care fapta este de natura grava, cum ar fi, spre exemplu, infractiuni grave impotriva proceselor democratice nationale, incalcarea drepturilor fundamentale, subminarea impartialitatii administratiei publice;

- trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerinta existentei intentiei sau neglijentei grave. Pentru cazurile de "abuz in serviciu" sau "abuz de putere" care implica interese economice, poate fi considerata adecvata cerinta unei intentii de castig personal, fie pentru persoana in cauza sau, de exemplu, pentru un partid politic. [...] in masura in care prevederile penale de "abuz in serviciu" si "abuz de putere" sunt invocate impotriva ministrilor pentru actiuni care sunt in principal de natura politica, atunci acest fapt trebuie facut ca ultima solutie (ultima ratio). Mai mult, nivelul sanctiunilor trebuie sa fie proportional cu infractiunea comisa si sa nu fie influentat de considerente si dezacorduri politice;

- responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind "abuzul in serviciu" impotriva fostilor sau actualilor ministri pentru motive politice tine atat de sistemul politic, cat si de procurorul general si instantele de judecata, indiferent daca ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.

CCR a analizat si cele adoptate de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (retinand cele expuse in Raportul Comisiei de la Venetia), in data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a intalnire, prin Rezolutia nr. 1950(2013), precum si Comunicarea Comisiei catre Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor catre o politica a Uniunii Europene in materie penala: asigurarea punerii in aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573 potrivit careia la pct. 2.2.1 – ”Necesitate si proportionalitate - dreptul penal ca masura de ultima instanta (ultima ratio) - se precizeaza ca "anchetele si sanctiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetatenilor si au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie sa ramana intotdeauna o masura la care se recurge in ultima instanta. Prin urmare, legiuitorul trebuie sa analizeze daca alte masuri decat cele de drept penal, de exemplu regimuri de sanctiuni de natura administrativa sau civila, nu ar putea asigura in mod suficient aplicarea politicii si daca dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace."

c) la parag 75-80: CCR a analizat infractiunea de abuz in serviciu, precum si alte sanctiuni prevazute de legislatia romaneasca, constatand ca:

- infractiunea de abuz in serviciu este o infractiune de rezultat, urmarea imediata a savarsirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vatamari a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice;

- legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei si nici o anumita intensitate a vatamarii, ceea ce determina instanta de contencios constitutional sa concluzioneze ca, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vatamarii rezultate din comiterea faptei, aceasta din urma, daca sunt indeplinite si celelalte elemente constitutive, poate fi o infractiune de abuz in serviciu. Astfel, orice actiune sau inactiune a persoanei care se circumscrie calitatilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei savarsite, poate intra in sfera normei de incriminare (penala);

- legiuitorul a identificat si reglementat la nivel legislativ extrapenal parghiile necesare inlaturarii consecintelor unor fapte care, desi, potrivit reglementarii actuale se pot circumscrie savarsirii infractiunii de abuz in serviciu, nu prezinta gradul de intensitate necesar aplicarii unei pedepse penale. in acest sens, a indicat exemplificativ: abaterea disciplinara conform Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, actiunea in contencios administrativ pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata, conform Legii nr. 554/2004, raspunderea civila delictuala, conform Codului civil.

In urma analizei comparative a infractiunii de abuz in serviciu cu dispozitiile din alte legi ce instituie alte forme ale raspunderii decat cea penala, CCR a retinut ca, desi nu sunt identice, acestea se aseamana intr-o masura care determina posibilitatea ca in cazul savarsirii unei fapte sa poata fi incidenta atat raspunderea penala, cat si alte forme de raspundere extrapenala, cum este cea disciplinara, administrativa sau civila. Aceasta este posibil, avand in vedere ca, legiuitorul nu a precizat necesitatea existentei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensitati a vatamarii rezultate din comiterea faptei (penale).

Drept urmare, se poate observa ca forma textelor criticate, necontinand un prag valoric pentru infractiunile de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu, incalca principiul legalitatii incriminarii si principiul ”ultima ratio”, textul fiind neconstitutional, raportat la cele deja statuate de CCR.

2.2. sa se prevada in textele legii penale o anumita intensitate a vatamarii drepturilor si intereselor legitime.

In considerentele Deciziei nr. 518/2017, parag. 45-47, CCR a prezentat pe scurt cele statuate prin Decizia nr. 405/2016, parag 80 si 85, aratand ca:

- infractiunea de neglijenta in serviciu (la fel ca si infractiunea de abuz in serviciu) sunt infractiuni de rezultat, astfel incat consumarea lor este legata de uneia dintre urmarile prevazute la art. 297 si 298 Cod penal, si cauzarea unei pagube sau vatamarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice;

- referitor la expresia „vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, CCR a constatat ca sintagma „interes legitim“ nu este definita in Codul penal. insa, CCR a retinut ca, in doctrina, s-a aratat ca prin expresia „vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ se intelege lezarea sau prejudicierea morala, fizica sau materiala, adusa intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vatamarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune stirbirea efectiva a drepturilor si intereselor legitime, in orice fel: neacordarea acestora, impiedicarea valorificarii lor etc., de catre functionarul care are atributii de serviciu in ceea ce priveste realizarea drepturilor si intereselor respective.

- CCR a retinut ca, potrivit Dictionarului explicativ al limbii romane, „interes“ reprezinta actiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, actiunea de a acoperi unele trebuinte, folos, profit.

Interesul este legal daca acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispozitie normativa, iar paguba cauzata persoanei fizice sau juridice trebuie sa fie certa, efectiva, bine determinata, intrucat si in raport cu acest criteriu se apreciaza daca fapta prezinta, sau nu, un anumit grad de pericol social.

- Din aceste motive CCR a apreciat ca „vatamarea drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice in dorinta/preocuparea acesteia de a-si satisface un drept/interes ocrotit de lege, iar ”vatamarea intereselor legale ale unei persoane” presupune orice incalcare, orice atingere, fie ea fizica, morala sau materiala, adusa intereselor protejate de Constitutie si de legile in vigoare, potrivit Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Asadar, gama intereselor (dorinta de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obtine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte larga, incluzand toate posibilitatile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societatii pe care legea i le recunoaste si garanteaza.

CCR a retinut ca este necesar ca fapta sa prezinte o anumita gravitate. In caz contrar, neexistand gradul de pericol social al unei infractiuni, fapta atrage, dupa caz, numai raspunderea administrativa sau disciplinara.

Drept urmare, se poate observa ca forma textelor criticate, necontinand nicio intensitate a vatamarii produse drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice prin savarsirea faptei si nefiind indicate consecintele faptelor care atrageau gravitatea vatamarii, incalca cele statuate de catre CCR prin cele trei decizii”.

Redam fragmente din obiectia de neconstitutionalitate privind modificarile la Codul de procedura penala (obiectia integrala este atasata la finalul articolului):

“Potrivit Expunerii de motive Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea altor acte normative, a fost initiata si adoptata exclusiv pentru punerea in acord a textelor Codului de Procedura penala declarate neconstitutionale cu Deciziile Curtii Constitutionale a Romaniei.

Cu toate acestea, textele din legea adoptata (inregistrata la Camera Deputatilor sub nr. PL-x 246/2023), respectiv art. I pct. 17 si art. I pct. 38, 43,44, 45 si 48 sunt in contradictie cu jurisprudenta Curtii Constitutionale a Romaniei si incalca dispozitiile constitutionale.

(...)

Analizand continutul textului art. 139/1 Cod Procedura Penala introdus prin Legea atacata se pot observa urmatoarele:

1. inregistrarile obtinute din activitatile specifice culegerii de informatii in baza mandatului emis conform art. 15 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei vor fi mijloace de proba in procesul penal nu numai infractiunile contra securitatii nationale, ci pentru orice infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare (avand in vedere trimiterea din text la dispozitiile art. 139 alin 2 Cod Procedura Penala), atribuindu-se astfel, in mod implicit, competente serviciilor de culegere de informatii care depasesc sfera competentelor stabilite de art. 119 din Constitutie si care eludeaza cele statuate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei in jurisprudenta sa.

Astfel, textul a fost adoptat cu incalcarea art. 1 alin. (4) si (5) coroborat cu art. 119 din Constitutie, precum si art. 131 din Constitutie, fiind incompatibil cu un stat de drept si democratic, precum si cu democratia constitutionala.

Prin raportare la dispozitiile Codului de procedura penala, se poate constata astfel ca serviciile de culegere de informatii devin, implicit, organe de cercetare penala speciala pentru un numar considerabil de infractiuni prevazute de legislatia penala romana, contrar celor statuate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei prin deciziile nr. 51/2016, nr. 55/2020, nr. 55/2022, nr. 26/2019, nr, 91/2018 si nr. 802.2018, incalcandu-se astfel prevederile art. 147 alin. (4) din Constitutia Romaniei.

Prin modalitatea de redactare a textului, se incearca o eludare mascata a celor statuate deja de catre Curtea Constitutionala a Romaniei cu privire la neconstitutionalitatea intervenirii Serviciului Roman de Informatii in activitatea de cercetare penala.

Totodata, art. 139/1 alin. (1) incalca dispozitiile constitutionale prevazute de art.1 alin.(5) privind principiul legalitatii, art.26 referitor la viata privata, art. 28 referitor la secretul corespondentei, art. 21 alin. (2) privitor la dreptul la un proces echitabil si art.53 care reglementeaza conditiile restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, precum si Conventia Europeana a Drepturilor Omului si implicit art 20 din Constitutie.

2. Textul art. 139/1 alin. (1) Cod Procedura penala permite inclusiv interceptarea de catre Serviciul Roman de Informatii a avocatilor in cadrul exercitarii activitatii lor profesionale

In acest sens, invederam ca in Avizul Comisiei de la Venetia - CDL-AD(2023)008 privitor la legislatia Republicii Moldova (Aviz pe marginea proiectului de lege privind serviciul de informatii si securitate, precum si a proiectului de lege privind activitatea contrainformativa si informativa), adoptat de Comisia de la Venetia in cadrul celei de-a 134-a Sesiune Plenara (Venetia, 10-11 martie 2023) se recomanda, pentru respectarea drepturilor si garantiilor fundamentale, includerea de exceptii specifice de la punerea in aplicare a masurilor de informatii pentru avocati.

Avand in vedere rolul fundamental pe care avocatul il are intr-o societate democratica, respectiv cel al asigurarii dreptului la aparare, trebuie acordata o protectie sporita avocatului in exercitarea activitatii sale profesionale.

Avocatul se afla in imposibilitatea de a-si indeplini rolul fundamental pe care il are intr-o societate democratica, atunci cand nu ii poate asigura clientului confidentialitatea comunicarii dintre avocat si clientii sai. In aceasta situatie, este in joc increderea care ar trebui sa guverneze relatia dintre avocat si client, incredere care este esentiala in indeplinirea acelui rol. Prin acest mecanism este protejat in mod indirect dreptul la un proces echitabil, care include si dreptul persoanei de a nu se autoincrimina.

Astfel, in absenta unor date din partea organelor de urmarire penala cu privire la savarsirea ori pregatirea savarsirii de infractiuni de catre avocat, nu este permis ca raportul dintre avocat si client sa faca obiectul supravegherii tehnice si, cu atat mai mult, nu poate face obiectul unei supravegheri tehnice efectuata de catre Serviciul Roman de Informatii, in lipsa unor date privind savarsirea ori pregatirea savarsirii de infractiuni securitatea nationala de catre avocat.

Din aceste motive, textul art. 139/1 alin. (1) Cod Procedura Penala incalca prevederile Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat in cadrul procedurilor penale si al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum si dreptul ca o persoana terta sa fie informata in urma privarii de libertate si dreptul de a comunica cu persoane terte si cu autoritati consulare in timpul privarii de libertate, incalcand astfel prevederile art. 148 alin. (4) din Constitutia Romaniei.

Totodata, raportat la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, acest text incalca sub acest aspect si dreptul la viata privata si secretul corespondentei avocatului, garantate de art. 26 si art. 28 din Constitutia Romaniei si de art. 8 CEDO si, implicit, art. 20 din Constitutia Romaniei, deoarece nu ofera suficiente garantii procedurale pentru a asigura respectarea dreptului la viata privata si secretului profesional al avocatului.

3. Textul art. 139/1 alin. (1) Cod Procedura penala permite inclusiv interceptarea convorbirilor si discutiilor dintre client si avocat, fiind astfel incalcat principiul confidentialitatii client – avocat si, mai mult decat atat, ca urmare a faptului ca inregistrarile devin probe in procesul penal, incalca si dreptul de a pastra tacerea si de a nu se autoincrimina, garantat de art. 6 CEDO, deoarece indiferent de atitudinea pe care o adopta acuzatul in procesul penal si invocarea de catre acesta a dreptului la tacere, discutiile si conversatiile pe care le-a avut cu avocatul si inregistrate de catre SRI pot sa devina probe clasificate in dosarul penal la care nu are acces si pe care nu le poate contesta.

Drept urmare, art. 139/1 alin. (1) Cod Procedura Penala astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 17 din Legea criticata incalca dispozitiile constitutionale prevazute de art. 24 privind dreptul la aparare, art. 21 alin 3 privind dreptul la un proces echitabil si art. 20 raportat la art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Totodata, acest articol incalca prevederile art. 148 alin. (4) din Constitutia Romaniei, deoarece incalca Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat in cadrul procedurilor penale si al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum si dreptul ca o persoana terta sa fie informata in urma privarii de libertate si dreptul de a comunica cu persoane terte si cu autoritati consulare in timpul privarii de libertate si, in special, a dispozitiilor art. 4 din aceasta Directiva privind confidentialitatea potrivit caruia:

”Statele membre respecta confidentialitatea comunicarii dintre persoanele suspectate sau acuzate si avocatul lor in exercitarea dreptului de a avea acces la un avocat prevazut in prezenta directiva. O astfel de comunicare include intrevederi, corespondenta, conversatii telefonice si alte forme de comunicare permise in temeiul dreptului intern.”

Avand in vedere ca, asa cum a statuat CCR prin Decizia nr. 26/2019, rolul principal al S.R.I. este acela de a culege, verifica si valorifica informatiile necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei, cu scopul realizarii securitatii nationale, asigurarii respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor si apararii statului de drept, iar sfera atributiilor S.R.I. difera de cea a organelor/institutiilor care exercita atributii in materia prevenirii si descoperirii infractiunilor si a tragerii la raspundere a persoanelor care au savarsit infractiuni, iar acest aspect este pe deplin subliniat in jurisprudenta instantei de contencios constitutional, dispozitiile art. 139/1 alin (1) care prevad ca inregistrarile SRI din activitatea de culegere de informatii devin mijloace de proba clasificate (fata de dispozitiile Legii nr. 51/1991), permit ca discutiile dintre client si avocat sa devina mijloace de proba impotriva clientului acuzat intr-o procedura penala, cu atat mai mult cu cat art. 139/1 alin. (1) face referire la ”date si informatii privitoare la savarsirea unei infractiuni” , ceea ce extinde competenta SRI dincolo de competenta care ii revine potrivit art. 119 din Constitutia Romaniei, in conditiile in care textul art. 139/1 alin. (1) se refera la orice infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare si nu numai la infractiuni contra securitatii nationale.

Sub acest aspect, art. 139/1 alin. (1) incalca prevederile art. 119 raportat la art. 132 din Constitutia Romaniei, precum si principiul legalitatii reglementat de art. 1 alin. (5) din Constitutie.

4) Textul art. 139/1 alin. (2) Cod Procedura Penala prevede ca legalitatea incheierii prin care s-au autorizat activitatile specifice activitatilor specifice culegerii de informatii, precum si mandatul emis in baza acesteia ”se verifica in procedura de camera preliminara de catre judecatorul de camera preliminara de la instanta careia ii revine, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta.”

Or, potrivit art. 15 alin. (6) din Legea nr. 51/1991, judecatorii anume desemnati de la inalta Curte de Casatie si Justitie sunt competenti sa emita incheierea si mandatul in baza carora se fac inregistrarile la care fac referire prevederile art. 139/1 Cod Procedura Penala.

Se poate constata astfel ca art. 139/1 alin. (2) Cod procedura penala reglementeaza ca legalitatea incheierilor si mandatelor emise de catre judecatorii ICCJ va fi supusa judecatorilor de la instantele inferioare, avand in vedere si faptul ca art. 139/1 alin. (1) se refera la toate infractiunile prevazute de art. 139 alin. (2) Cod procedura penala, adica orice infractiune pentru care prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare, multe dintre aceste infractiuni atragand competenta instantelor inferioare ICCJ.

Sub acest aspect, art. 139/1 alin. (2) Cod procedura Penala incalca principiul legalitatii garantat de art. 1 alin. (5) din Constitutie, deoarece incalca competentele si rangul instantelor de judecata prevazute in legi, art. 126 alin. (4) din Constitutia Romaniei potrivit carora ”Compunerea Inaltei Curti de Casatie si Justitie si regulile de functionare a acesteia se stabilesc prin lege organica”, precum si art. 126 alin (1) si (3) potrivit carora ICCJ asigura aplicarea unitara a legii.

2.2.2. Neconstitutionalitatea art. I pct. 38, 43, 44, 45 si 48 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea altor acte normative

2.2.2.1. Art. I pct. 38 si 43 in forma legii adoptate de Parlament care face obiectul exceptiei de neconstitutionalitate art. I pct. 38 are urmatorul continut ”La art. 345 se introduc doua noi alineate art. (11) si art. (12) cu urmatorul cuprins:

„(11) In cazul in care actul de sesizare se intemeiaza pe probe ce constituie informatii clasificate, judecatorul de camera preliminara solicita autoritatii competente, de urgenta, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare si, dupa caz, acorda aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate accesul la informatiile clasificate, conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege. Daca acestia nu detin autorizatia de acces prevazuta de lege, iar partile sau, dupa caz, persoana vatamata nu-si desemneaza un alt aparator care detine autorizatia prevazuta de lege, judecatorul de camera preliminara ia masuri pentru desemnarea unor avocati din oficiu care detin aceasta autorizatie.

(12) Dupa consultarea autoritatii competente, judecatorul de camera preliminara, prin incheiere, poate refuza motivat accesul la informatiile clasificate daca acesta ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important. in acest caz, informatiile clasificate nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza.”

(...)

Avand in vedere:

- dispozitiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei si, in special, art. 10 alin. (1) si (2) potrivit carora ”activitatea de informatii pentru realizarea securitatii nationale are caracter secret de stat. Informatiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decat in conditiile prezentei legi”;

- prevederile art. 1391 alin (1) Cod Procedura Penala, astfel cum au fost ele introduse prin Legea criticata, potrivit carora inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informati pot fi folosite ca mijloace de proba in procesul penal, se poate observa ca, toate inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informati sunt mijloace de proba clasificate.

Totodata, avand in vedere ca potrivit art. 139/1 alin. (1) Cod Procedura Penala devin mijloace de proba in procesul penal inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informati din cuprinsul carora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art. 139 alin. (2) Cod Procedura Penala, respectiv infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare, se poate observa ca mare parte din procesele penale vor contine probe clasificate.

In aceste conditii, introducerea alin. (11) si (12) la art. 345 Cod procedura Penala (privind procedura de camera preliminara) si introducerea alin. (11) si (12) la art. 374 Cod Procedura Penala (privind aducerea la cunostinta a invinuirii, lamuriri si cereri) va avea ca efect aplicarea acestora in mare parte din procesele penale.

a) Fata de dispozitiile art. 345 alin. (11) si art. 374 alin. (11) Cod procedura Penala, se poate constata ca, in cazul in care actul de sesizare se intemeiaza pe probe ce constituie informatii clasificate:

1. judecatorul de camera preliminara solicita autoritatii competente, de urgenta, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare

2. judecatorul de camera preliminara acorda aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate accesul la informatiile clasificate, conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege;

3. judecatorul de camera preliminara, desemneaza un avocat din oficiu care detine autorizatia de acces prevazuta de lege, daca aparatorul ales initial nu detine o astfel de autorizatie, iar partile nu isi desemneaza un aparator care detine o astfel de autorizatie.

Toate acestea incalca cele statuate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei prin Decizia nr. 21/2018 (care este indicata in expunerea de motive a proiectului de lege ca fiind cauza care ar fi determinat introducerea acestui text) si, implicit, incalca dispozitiile art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si dreptul la un proces echitabil, prevazut de art.21 alin.(3) din Constitutie, principiului unicitatii, impartialitatii si al egalitatii justitiei pentru toti, prevazut de art.16 alin.(1) si alin.(2) si de art. 124 alin.(2) din Constitutie.

Astfel, prin Decizia CCR nr. 21/2018 a fost admise exceptiile de neconstitutionalitate si s-a constatat ca:

- sintagma „instanta solicita” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de catre aparatorul inculpatului” din cuprinsul dispozitiilor art.352 alin.(11) din Codul de procedura penala este neconstitutionala.

- sintagma „autoritatea emitenta” din cuprinsul dispozitiilor art.352 alin.(12) din Codul de procedura penala este neconstitutionala.

(...)

Se poate constata astfel ca cu toate ca prin Decizia nr. 21/2018 CCR a statuat ca:

- restrangerea dreptului de acces la informatiile clasificate in alte conditii decat cele expres si limitativ prevazute de lege (respectiv de art. 53 din Constitutia Romaniei) incalca dreptul la informare al acuzatului si dreptul la un proces echitabil, daca restrangerea nu are un scop real si justificat de protectie a unui interes legitim privind drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sau siguranta nationala. Cu toate acestea, art. 345 alin. (11) si art 374 alin (11) Cod procedura penala, astfel cum au fost introduse prin Legea atacata, interzic dreptul de acces al partilor la informatiile clasificate din dosar, indiferent de continutul acestora si indiferent daca aceasta restrangere a drepturilor nu are un scop real si justificat de protectie a unui interes legitim privind drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sau siguranta nationala, incalcand astfel si dispozitiile art. 21 alin. (3) si art. 31 raportat la art. 53 din Constitutia Romaniei;

- ca pentru a fi respectat principiul egalitatii armelor si dreptul la un proces echitabil, judecatorul de camera preliminara trebuie sa permita accesul la informatiile clasificate si apararii (aparatorilor partilor) si acuzarii.

Accesul la informatiile clasificate poate fi refuzat de catre judecatorul de camera preliminara, daca apreciaza ca acest acces poate conduce ”la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau ca refuzul este strict necesar pentru apararea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea nationala”.

Cu toate acestea, art. 345 alin. (11) si art. 374 alin (11) Cod procedura penala, astfel cum au fost introduse prin Legea atacata, prevede ca simpla lipsa a detinerii unei autorizatii de acces prevazuta de lege determina interzicerea accesului aparatorului, fiind necesar ca el sa fie inlocuit, ceea ce este in contradictie cu dispozitiile art. 53 din Constitutia Romaniei, privind restrangerea exercitiului unor drepturi fundamentale, deoarece nu indeplineste conditiile cumulative prevazute de alin. (1) si (2) al acestui articol, astfel incat dreptul la aparare sa poata fi restrans.

In plus, se poate observa ca textul acestor alineate prevede impunerea de catre judecatorul de camera preliminara a unui avocat din oficiu partii sau persoanei vatamate, in cazul in care aparatorul initial nu detine autorizatie de acces la informatii clasificate prevazuta de lege si nu isi angajeaza un aparator care sa detina o astfel de autorizatie. Drept urmare, se incalca dreptul la un aparator ales de acuzat, garantat de art. 6 parag. 3 lit c) din Conventia Europeana a Drepturilor omului si de art. 24 din Constitutia Romaniei.

Mai mult, se poate observa chiar o contradictie intre prevederile alin. (11) si alin. (12) ale art. 345, respectiv alin. (11) si (12) ale art. 374.

Astfel:

- cu toate ca la primul alineat se prevede ca accesul la informatiile clasificate al aparatorilor si partilor este conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege, iar in cazul in care nu detin o astfel de autorizatie, partile ori isi desemneaza un alt aparator care detine o astfel de autorizatie ori instanta va desemna un aparator din oficiu care detine o astfel de autorizatie;

- la alineatul al doilea se prevede ca refuzul accesului la informatiile clasificate poate fi motivat numai daca ”acesta ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important”, adica tocmai cazurile de refuz indicate in considerentele Deciziei CCR nr. 21/2018.

Se poate observa astfel ca primul alineat permite interzicerea accesului la informatiile clasificate motivat numai de nedetinerea autorizatiei de acces prevazuta de lege (care nu indeplineste conditiile prevazute de art 53 din Constitutie pentru restrangerea drepturilor), pe cand cel de al doilea alineat permite interzicerea accesului la informatiile clasificate numai pentru cazuri expres si limitativ indicate care permit restrangerea drepturilor fundamentale, proportionale si necesare intr-o societate democratica si care respecta conditiile prevazute de art. 53 din Constitutia Romaniei referitoare la restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati.

b) Alin. (12) al art 345 si alin. (12) al art. 374 prevad ca in cazul in care se refuza motivat accesul la informatiile clasificate, acestea nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza, fara a se prevede eliminarea lor din dosarul cauzei.

Or, mentinerea acestor informatii clasificate in dosarul cauzei este de natura a influenta perceptia judecatorilor, investiti cu solutionarea acelor cauze, asupra vinovatiei/nevinovatiei inculpatilor si de a-i determina sa caute sa elaboreze rationamente judiciare intr-un sens sau altul, chiar in lipsa posibilitatii invocarii, in mod concret, a respectivelor probe in motivarea solutiilor, aspect de natura a incalca dreptul la un proces echitabil si prezumtia de nevinovatie a persoanelor judecate, ceea ce incalca dreptul la un proces echitabil si prezumtia de nevinovatie a persoanelor judecate, prevazute de art.21 alin.(3) si art.23 alin.(11) din Constitutia Romaniei”.

* Cititi aici obiectia de neconstitutionalitate privind modificarile la Codul penal

* Cititi aici obiectia de neconstitutionalitate privind modificarile la Codul de procedura penala